„Paradisuri înșelătoare”, antologie de proză feminină, în care apar diverse generații, de la tinerețe până la muturitate , ajutând astfel cartea să cuprindă un număr mare de segmente ale vieții, de experiențe și de cunoașteri să le spunem așa. Trecând de la coperta relizată de Adina Lipai direct la scris, o să încerc pe cât se poate să ajung la cuvânt, să-l ating și să redau ce percep simțurile la această întâlnire a cuvântului cu omul. Cea care începe cartea de față este chiar cea care a realizat coperta, trecerea de la cuvânt la imagine, și invers este deci o călătorie benefică ambelor domenii ale artei. Adina ne introduce în lumea urbană, ne amintește de anii copilăriei, de o copilărie trăită între pereții citadinului, dar între zidurile unei case pline de povești. De-a lungul lecturii textelor trec fire întregi de melancolie a locurilor în care a trăit anii de început ai vieții și ne aduce în prim plan ideea cât de legat este omul de locurile natale, de spațiile unde a făcut primii pași, a dat la o parte pentru prima oară cortina lumii. Este interesantă această revenire a omului cu gândul, făcând recurs la memorie pentru acele locuri de care se simte legat. Această căutare în sine și între rafturile nostalgiei este cu atât mai puternică cu cât descoperirile și analiza asupra copilăriei le face la diferite vârste și astfel, aceste amintiri capătă cu fiecare etapă parcursă din viață noi valențe, noi sensuri: „Am înțeles astfel, poate mult prea devreme, perisabilitatea locurilor și a lucrurilor înconjurătoare. De fiecare dată când încercam să regăsesc un loc în care mă jucasem anul anterior sau cu câțiva ani în urmă, ajungeam în fața unor locuri necunoscute, care semănau vag vcu locurile din memoria mea.”
Textul Adinei Lipai începe cartea cu o notă de profunzime și cu o adversiune indirectă față de timp care impune oamenilor perenitatea, perisabilitatea. Însă faptul că sunt oameni care redau trăile lor, amintirile în texte este o dovadă că omul poate trișa timpul și poate rămâne într-un fel nemuritor. Șirul amintirilor curge ușor și spre al doilea text al Adinei care încearcă într-un mod subtil să ne cheme pe toți la un recurs la amintiri, la descoaserea acelor momente care odată cu trecerea timpul ne apropiem parcă mai mult, tot mai mult de ele ca într-un ciclu biologic ce trebuie la un moment dat să se închidă sub forma cercului.

Maria- Magdalena Jindiceanu, întâlnim un autor realist, care conștientizează limita dintre real și narațiune, și care deține arta de a introduce epicul în realitate, astfel încât granița dintre ele să nu fie vizibilă dincolo de autor și să fie o sudură reușită. Stăpânește bine arta de a se juca cu realul și imaginarul astfel încât să le potrivească, să le schimbe, să le întoarcă după bunul său plac, fără a dezorienta sau a plictisi cititorul, ci dimpotrivă, îl conduce prin această îmbinare deosebită, îl plimbă pe străzile Vienei, la muzeu, cu tramvaiul și îl face oaspete în casa Brigittei. Are conștința acestei dualități a vieții, merge împărțită între bine și rău, o conștință cum ar spune Eminescu: ”Dureros de dulce”. Descopăr cu uimire, umirea chiar și pentru un prieten, că Magda își deschide sufletul mai mult decât este permis unui autor asupra propriei vieți, dar în schimb prin acest mod câștigă cititori, ea ne introduce în realitatea unui om care pleacă din țara natală pentru a lucra și a începe o nouă viață: „I-am descris Munții Carpați Marea Neagră ca peisaje de basm și m- a ascultat curioasă. Nu am exagerat când le-am transfomrat în poveste, iar ea m-a crezut. – Þi-e dor de casa ta? m-a întrebat aproape în șoaptă, sfioasă. – Casa mea e aici, i-am răspuns, arătându-i spre piept inima.” Textul ei nu este povestea crudă, dură, a vieții unui om care se chinuie pentru bani cum este povestea Marilenei Adam din această antologie, ci este o poveste suavă, plină de nuanțe și de poveste, exact cum îi stă bine unei povești dintr-un oraș imperial. Un text între două lumi, între două țări. La Marilena Adam observăm spiritul realist și critic în același timp , luciditatea cu care își conștientizează situația. Este o proză demnă de un documentar la o emisiune cu profil social în care românii își povestesc viața de peste hotare ca simpli muncitori deși mulți au studii superioare, în casele celor de acolo.
După cerința coordonatorului antologiei Mihail Grămescu, fiecare autoare a trebuit să înceapă cu o autobiografie, dar după cum veți descoperi cei care veți deschide cartea, aceasta nu este nicidecum una comună, cu ani și înșiruiri de locuri de naștere, școli, licee și facultăți absolvite, experiențe profesionale și alte realizări personale: soți, copii etc, ci într-un mod original prin care fiecare se vede și vrea să fie văzut trecând de formalism. Este rememorarea unei copilării cu lucidatatea omului matur de acum care conștientizează că ce a fost frumos în trecut este un basm citit acum la maturite care lasă un zâmbet pe buze. Revenind la proza Magdei, este una cu iz vienez, care reconstruiește ca într-un puzzle peisajul capitalei Austriei și redă culoarea locurilor atât la nivel de limbaj, cât și prin construcția personajelor. Este un fragment dintr- o proză pe care cât de curând spre s-o văd materializată într-un volum de proză alături de celelaltate două volume de poezie și teatru pe care deja le are. Este o proză captivantă prinsă la granița dintre două lumi, cea a unei tinere care vine cu gând să lucreze în Viena și să facă astfel bani, și lumea unui copil, o fetiță care pare ușor plictisită de luxul de acasă și de siguranța zilei de mâine. Practic tot această apropiere inedită face proză vie. Fragmentul devine și mai interesant cu cât descoperim detalii care conturează societatea vieneză și cu atât mai mult decoperim firul unei autenticității, a unei experiențe a autorei în mijlocul acestei culturi a Europei.
Ne dăm seama abia pe parcursul cărții de imporntanța fiecărei introduceri autobiografice, pentru că acest pasaj din cartea își trimite sensurile și asupra scrierilor. O proză care mi-a sărit imediat în ochi a fost cea a Cristinei Radulian, o experiență de serviciu povestită cu umor, mai ales umor și mult farmec despre însoritul și îndepărtatul NY. Dincolo de caracterul de proză scurtă, descoperim un înțeles aparte, acela de ghid turistic începând cu luarea vizei și procurarea biletelor până la amănunte picante despre America. Descoperim din text o persoană jovială, care privește lucrurile pe cât de rațional, pe atât de obiectiv și amuzant o călătorie visată poate de mulți. Pe parcursul lecturii am fost din ce în ce mai captivată și am tendința să citesc repede ca să ajung la final să văd deznodământul, să știu ce urmează. Fără a se încurca în detalii, C. Radualian oferă însă detalii cât se poate de inedite despre pitorescul camerei de la hotel, a străzilor până la figura chelnărilor și naționalitatea șoferului. Acest text este poate o pată de culoare și pentru că vorbește și traduce o lume despre care auzim zilnic zeci de mituri, dar niciunul atât de aproape de noi, în mâna noastră într-o carte. Ne dăm seama că pe tărâmul făgăduinței nu este nevoie să vorbești engleza sau limba locală, limbajul nu mai are nicio valoare în fața unui zâmbet sau a unei fațe frumoase. Nici autobiografia nu este de trecut cu vederea pentru că este construită pe cu totul alte scheme decât cele precedente.

Gabriela Hrebenciu, „Amintirile unui arici”, este o proză care ne apropie izbitor de mult de poezie, de melodicitate, de rimă interioară, de armonia cuvintelor, o poveste a unei vieți trăite între fericire și agonie precum cea a lui Cazimir . Ca într-un atlas de geografie deschis din care țările îți sar în față precum niște copii îmbrăcați colorat și te cheamă la joacă, lectura G. Hrebenciuc te îmbie la reflecție asupra vieților celor din jur.
„Italia”, textul Marilenei Adam, ne descoperă o altă față a Italiei, filtrată prin prisma sensibilității și totodată a atentei observări a unui prozator. Am găsit în proza domniei sale o captivantă poveste a românilor din Italia care pleacă să muncească, un atlas al unor experiențe departe de țară, care face cu mult mai vie și mai colorată cartea de față. Este o lume a celor care pribegesc pe alte meleaguri, care fac tranzitul dintr- o țară în alta plină de forță de muncă din România: „Cele aflate îmi întăresc convingerea că mă așteaptă în Italia o experință interesantă, desigur, însă nu știu dacă la fel de plăcută.” În căutarea unei stabilități financiare pe care s-o aducă acasă, oamenii de acolo trăiesc adevărate povești triste în marea majoritate. Descopăr cu plăcere și curiozitate jurnalul unei românce care își ia destinul în mâini și hotărăște să plece departe de țară la muncă. De multe ori m-am întrebat cum este viața unui astfel de om. Răspunsul l-am găsit din plin, cu lux de amănunte aici. Curiozitate mi-a fost satisfăcută pe deplin. Îmi dau seama că realitățile, ceea ce vedem noi la tv sunt doar imagini, reportaje, știri, nu se compară cu experiența trăită pe viu de un om. Nici autobiografia nu este de trecut cu vederea pentru că este construită pe cu totul alte scheme decât cele precedente.
Livia Mihaela Frunză deschide porțile unei povești amețitoare ca mirosul florilor de vară de la începutul textul, o poveste dedicată memoriei tatălui ei: „ Într-o seară, pe când eram cu mama într-o vizită, ne-a sunat tata să venim acasă că-i e rău. La început am luat-o drept o glumă... ce glume mai făcea săracu’ tata câteodată... Dar, atunci, chiar vorbea serios... când am ajuns acasă și am văzut cum arăta am știut că nu mai are mult... „.
Textele Terezei Urs stau într-un fel sub semnul destinului său care doar după primele rânduri citite în autobiografie, îți dai seama că este un destin trăit până la ultima răsuflare a destinului, precum o țigară Kent fumată până la capăt. Noutatea la această autoare este compoziția și mărimea textelor care diferă de ce am parcurs până acum din carte, apropindu-se chiar aproape de poemul în proză.
Lia Corbu aduce o altă voce distinctă scriitoricească, aceea plină de modulațiile limbajului, de bogăția descrierilor, introducând astfel printre rânduri tablouri întregi. Este o proză care poartă cititorul departe prin munți, păduri, vegetații pline de oxigen și sănătate ca o evadare: „... Liniștea s-a spart de timpane... Ascult...Liniștea cu miile-i de zvonuri m-a invadat. Îndepărtat, un cuc neadormti de prânz îmi sparge plutirea de gând cu nătâgu-i cânt”. Ceea ce e mai surprinzător este că adâncindu-te în lectură nu știi care e granița dintre realitate și fantastic. Într-adevăr antologia sub sigla Mileniului 3 își merită titulatura.
Daciana Lipai în acest ciclu epic de factură feministă își transformă cuvintele în mesagerele vieții de la copilărie și până în prezent, prezentul fiind reprezentat la început: „Cineva îmi spunea că singura cale de a fi fericit este să-ți urmezi visele. Dar, cum am putea rămâne visători într-o lume a consumului, în care singurul lucru important sunt banii, de care ai nevoie din ce în ce mai mult, și cu trecerea timpului tot mai mulți, care îți asigură un confort, într-un stil de viață modern, un confort de care poate nici nu ai avea nevoie.” Povestea curge lin trecând prin amintiri, pasaje importante din viață, cu prezența fidelă a aparatului de fotografiat, a pasiunii pentru fotografie care manifesta influență asupra autoarei prin pozele alb negru din casa bunicilor. Daciana aduce în discuție teme foarte acutuale ale societății din zilele noastre, realități pe care în graba timpului și a treburilor zilnice nu le observăm, că dorința de a munci pentru a avea bani te determină să faci sacrificiul de a renunța la ce îți place să faci mai mult pentru suflet: fotografie, pictură, într-un cuvânt cultură, artă care nu este la fel de productivă pentru societate cum este munca propriu- zisă. Este o dezamăgire și o revoltă într-un fel în vocea autoarei, în același timp o întrebare retorică de ce viața te pune să alegi între suflet, timp liber și muncă... că pragmatismul uneori ne umple viața până la refuz: „ Mereu vom fi în urma fericirii.”
Cu o grafică deosebită pe fiecare pagină devenind astfel fiecare filă o mică operă de artă, acele desene vin tocmai să întărească ideea unei sensibilități a cărții, a sufletului feminin. Am putea merge până la accentul comercial și publicitar pe care îl capătă astăzi scriitura și să spun că este o carte a femeilor, a genului feminin, o carte plină de diferite chipuri și trăsături pentru toate gusturile.