După ce am citit traducerile lui Ion Caraion din Anna Ahmatova, incluse în colecția Orfeu, 1974, am rămas cu o impresie labilă despre lirica poetei ruse. Pur și simplu Caraion nu a selectat ce trebuia, constrâns, probabil, de marotele ideologice ale momentului. A trebuit să descopăr cartea Marinelei Doina Dorobanțu, Anna Ahmatova – destinul poetic, Editura Cermaprint, București, 2008, ca să iau contact cu o poezie viguroasă și pătimașă. Am înțeles că volumul va fi retipărit de o editură mare, capabilă să-i asigure difuzarea, așa că mă grăbesc să scot în evidență o altă reușită aproape necunoscută.

Supranumită o „Sappho rusă”, Ahmatova a traversat epoci explozive din punct de vedere cultural, cât și represiunea bolșevică, când a stat pe la porțile pușcăriilor pentru a-și vizita fiul, un savant persecutat. Feminină, nu femininstă, poeta și-a expus ideile exclusiv în lirică și în articole de pură orientare literară. În anii 1912-1913 devine akmeistă, curent literar avându-l drept șef pe primul ei soț, Nikolai Gumiliov, ucis mai apoi de comuniști. Opunându-se misticismului simbolist, akmeismul sau adamismul susținea claritatea mesajului poetic, exactitatea semantică a cuvintelor și poetizarea lumii concrete. Cu alte cuvinte, o obiectivizare a universului liric ce anunța deja poezia tranzitivă. E captivant acest prim capitol al cercetării. O lume în fermentație culturală, cu saloane și cupluri de creatori, cu poete mesmerizând atmosfera. Se poate observa o altă latură a feminismului – artistică și delicată, sensibilă, complet diferită de cea occidentală, care lupta pentru masculinizarea femeii. „Cei mai grozavi bărbați sunt femeile”, recunoștea E. Evtușenko și, în ce o privește pe Ahmatova, a lovit exact la țintă. În timpul primului război mondial, poeta a ajuns atât de populară încât portretul ei a fost imprimat pe cărți poștale vândute în folosul răniților. După instalarea dictaturii lui Stalin, ea a refuzat să părăsească Rusia, expunându-se, astfel, unui regim care a marginalizat-o, i-a interzis să publice și i-a aruncat familia în închisoare. Înainte de provincializarea forțată, apucase să cunoască în Europa un pictor încă anonim, care i-a făcut portretul. Era Amedeo Modigliani. Au fost anii nebuni ai avangardei, apoi ai modernismului, în care, practic, continentul era sincronizat cultural, iar nu globalizat, uniformizat. Anii în care se constituie „Atelierul poeților”, în care se publică manifestele akmeiste, concomitent cu imagismul și georgianismul englez, cu futurismul italian și cu dadaismul elvețian. Este apoca în care Ahmatova s-a impus „prin intimitatea spovedaniei lirice și prin acel roman liric cu o șerpuire complexă și cu o eroină misterioasă, neliniștitoare, adesea dedublată, care s-a dovedit a fi creație autobiografică și mască înșelătoare”.

Autoarea studiului înregistrează cu perspicacitate și consecințele răsturnate ale gloriei. Deși căsătorită cu intelectuali, Ahmatova a fost mereu cenzurată de parteneri. Sinceritatea poeziei sale deranja. Mai este, apoi, cenzura pe linie de partid, cea care o transformă în bibliotecară și în cercetător literar. Poezia coboară în sertar, iar la suprafață rămân doar studiile despre Pușkin.

Comentariul critic inteligent, bandajat în consemnări biografice, ideație feministă și istorie literară, ca un fel de captatio benevolentiae, devine dezinvolt odată cu al treilea capitol – Iubirea ca axă sufletească a confesiunii lirice. Considerată o poetă lirică „pură”, Ahmatova scrie o poezie de dragoste „străbătută de la un capăt la altul, ca de un fir roșu, de stigmatul neîmplinirii, al unui preaplin sufletesc care nu poate fi înțeles de partener”. Suferința declanșează un lirism al sentimentelor turbionare: „Noi am preferat chinul/Fericirii furtunoase” (Suntem doi însetați veseli). Este marca literaturii „veacului de argint”, care „acordă o atenție deosebită temei iubirii, încercând insistent să pătrundă sensul său filosofic și etic”.

O observație foarte interesantă face Osip Mandelștam: „Geneza Ahmatovei se află în proza rusă și nu în poezia rusă”, mai precis în proza psihologică. Observația este dezvoltată de unii critici ruși. După K. Ciukovski: „Versurile sale sunt nuvele. Luați o povestire de Maupassant, stoarceți-o până la o densitate maximă și veți obține o poezie de Anna Ahmatova”. La fel, V. M. Jirmunski adaugă: „una dintre cele mai importante calități ale poeziei Ahmatovei o constituie forma sa epigramatică”. Așadar, o artă cu veleități anecdotice, adesea vizuală, pe care o poți rezuma. Povestiri lirice despre „tihna nedragostei”, despre cum Noi nu vom bea dintr-un pahar vreodată. De unde și particularitatea discursului ei poetic, anume „caracterul dialogic, spre deosebire de clasica structură monologică”. Un exemplu: „Am fugit după el ca nebună, să-l ajung lângă poartă măcar./I-am strigat: <> Mi-a răspuns cu o voce străină,/Surâzând: <>” (Vălul des mi-ascundea disperarea). Mai este remarcată muzicalitatea versurilor, precum și trimiterile la muzică și instrumente muzicale, amintind de recuzita instrumentalistă.

Un capitol întreg este dedicat poemului Recviem, model de „epos liric”, adică „o sinteză lirico-epică în care sunt unite elementele epic, liric și dramatic”. Aici poeta scrie despre „femeia-protectoare”, „femeia-îndurerată”, cea care iubește dăruindu-se creștin-paulinic. Un filon paralel este rememorarea anomaliilor contemporane. De multe ori tonul adoptat este unul de bocet. Anumite poeme se coagulează, de altfel, în jurul parastasului și al plânsului. Biografismul, așadar, se infiltrează în versuri, alături de comentariul social și politic, filtrate cu subtilitate.

Monografia aceasta mai mult decât onestă, care e musai să fie reeditată, se încheie cu discutarea Poemului fără erou. Dacă W. M. Thackeray scrisese Bâlciul deșertăciunilor, un roman fără erou, iată că există și varianta în versuri. Un poem polifonic, în care „personajele poartă mască, au mai multe identități, iar alter-ego-ul poetic are rolul corului antic”. Marinela Doina Dorobanțu oferă multe poeme în traducere proprie, expresivă și lapidară. Cultura rusă- includ aici și critica literară – este cunoscută magistral. Dacă adăugăm la toate acestea și finețea analizelor, atunci argumentele în favoarea lecturii cărții sunt, zic eu, demne de luat în seamă. Nu? Și, ca un element de picanterie cochetă, cartea conține la sfârșit câteva fotografii ale artistei . Dovadă că și femeile frumoase pot fi poete. Ba mai mult, că știu cum să sufere – unele, puținele.