În raport cu filosofia artei, așa cum a conceput-o Hegel, nu încetează să frapeze și să suscite comentarii, dintre cele mai variate, ideea de apropiată moarte a artei. În contextul istoric respectiv, această idee a fost ireversibil împinsă înainte de puternicul flux al ideației logice dialectice, care îi este atât de proprie gânditorului idealist Hegel. Din demonstrația hegeliană putem afla că nu se face nimeni altcineva răspunzător decât creștinismul, pentru această „sinucidere pietrificată a frumuseții” (expresia îi aparține, de astă dată, lui Jacques d’Hondt, unul dintre eseiștii ce a comentat favorabil poziția lui Hegel vizavi de creștinism, ca filosof al artei).
În eseul „Meurtre dans la Cathédrale”, avându-l ca autor pe d’Hondt, putem citi: „Catedrala se înalță pe ruinele templului grec. Sub bolțile sale, între pilonii săi, o groază sacră pune stăpânire pe Forster și pe Hegel. Aici pândește umbra unui Dumnezeu sensibil. (...) Arta se exersează să moară: o sinucidere pietrificată a frumuseții” (Revue d’Esthétique, T. XVI, fasc. III, pp. 288-289). Se știe că în concepția lui Hegel apogeul artei îl reprezintă arta clasică a Greciei Antice, o ipostază estetică prin care a devenit posibilă, într-o unitate de expresie ideală, identificarea spiritualului cu naturalul, cum spune același Hegel. Chipul sensibil turnat în tipare clasice revelează spiritualul ajuns la stadiul său de principiu vital și de suflet natural. Pentru Hegel, numai acest suflet natural, conștient de sine, ieșit la lumină în plenitudinea sa sănătoasă, într-o Grecie precreștină, își poate face neconstrângător sălaș în cuprinsul formei sensibile. În acest fel se realizează acel acord artistic „fără reziduu” între interior și exterior, pe care odihna sculpturii „fără privire” îl exprimă cel mai bine. Spiritul natural își află pacea închis în finitudinea formei; de aici, armonia. Tocmai armonizarea devenită, acum și aici, posibilă, poate da, în clipă, măsura artei desăvârșite.
Reprezentările sculpturale măsurate cu firul de aur al proporției, a căror calitate decurge din unitatea conținutului cu forma, au avut condiția să existe numai într-o religie naturală a artei, religia vechii Grecii. În Grecia antică, arta era modul suprem de a reprezenta și de a surprinde adevărul, sună binecunoscuta afirmație făcută de Hegel în „Prelegeri despre filosofia istoriei”.
O dată cu apariția artei romantice (artă creștină, după Hegel), frumoasele zile ale artei grecești au trecut... Viitorul a întors spatele acelei culmi de frumusețe față de care nimic asemenea nu va mai exista. Tonul lui Hegel în acest punct al reflecțiilor sale a devenit elegiac și cu accente de imn nostalgic.
Așadar, dialectica mișcării realului smulge sufletul din naiva sa odihnă. Nemijlocirea naturii, opinează Hegel, este nedemnă ca expresie de beatitudinea sufletului în sine. Libera vitalitate a existenței în liniștea sa infinită și în cufundarea sufletului în corporalitate va fi resimțită de la un punct încolo ca o finitudine ce trebuie în mod necesar negată. Arta romantică stă mărturie acestor mutații petrecute sub semnul unei încreștinări de fond a ființei. Astfel judecă Hegel lucrurile. „Arta romantică nu mai are ca scop reprezentarea liberei vieți a existenței, cu calmul ei infinit și cu cufundarea sufletului în corporal, ea nu mai urmărește ținta de a înfățișa această viață ca atare, viața adecvată conceptului ei celui mai propriu, ci întoarce spatele acestei culmi a frumuseții” (Hegel, Despre artă și poezie, ed. Minerva, 1979, p. 249).
Acordul naiv și static dintre suflet și natură se rupe în câmpul disonant al artei romantice, o artă, spune Hegel, care „împletește interiorul cu elementele accidentale ale formației exterioare și acordă trăsăturilor marcate ale urâtului un câmp nelimitat” (Idem, p. 249). Semnificația descoperirii urâtului este, după Hegel, biruința asupra finitului, insubordonarea spiritului față de materie. Căutarea frumuseții exterioare este, în acest punct, abandonată, în timp ce se tinde spre o altă frumusețe, cea recâștigată din interior. Consecința? Arta se umple de suflet, dar și materii respingătoare, accidentale și indiferente. Hristos nu este reprezentat frumos, întrucât, ni s-a dat de înțeles, ființa divină nu-și poate afla odihna ei în leagănul corporalității. Negația formei are, la Hegel, acest înțeles.
Intimitatea sufletului cu sine se aude ca un acord difuz din adânc și nu este numaidecât – mai degrabă, la Hegel, nu este – un acord cu exteriorul, cu condiționările specifice acestuia. Arta romantică nu exprimă interiorul (raportat la exterior), ci, după cum s-a arătat, sugerează mai întâi de toate starea de intimitate cu sine ca suflet.
Tonalitatea fundamentală a romantismului, în calitate de artă creștină, afirmă Hegel, este de natură muzicală. Muzica romantică a făcut auzit acel dramatism al dezacordului menit să surpe temeliile ingenuității naturale de tip clasic, cu care ar fi mai degrabă compatibilă o expresie sculpturală statică.
Identificarea artei creștine cu arta romantică, deși, firește, nu este o teză lesne de acceptat, din varii puncte de vedere, conține totuși un sâmbure de adevăr. După cum a remarcat Berdiaev (Un Nou Ev Mediu, ed. Omniscop, Craiova, 1995), „imaginea omului – imaginea sufletului și trupului său – este opera antichității și creștinismului. Umanismul timpurilor moderne, rupând cu creștinismul, se îndepărtează de datele antice ale imaginii omenești și o alterează” (p. 33). Totuși, precizează același autor, o Renaștere pur păgână în lumea creștină a fost și este o imposibilitate. „Nimic cu adevărat clasic, nimic perfect desăvârșit pe pământ nu este posibil în lumea creștină. Nu e o întâmplare că arta secolului al XVI-lea a fost îndreptată repede spre un academism fără viață, care a degenerat” (Idem, p. 29). „Oamenii Renașterii se hrăneau din atmosfera antichității; căutau în ea izvorul liberei creații a omului; îi împrumutau forma perfectă a imaginilor, dar nu erau deloc oameni care aveau spiritul antic. Erau oameni în sufletul cărora vuia furtuna ieșită din coliziunea priuncipiilor creștine și păgâne, antice și medievale. Nu putea exista în sufletul lor acea limpezime clasică și acea unitate pierdută pentru secole și deci arta lor nu putea produce forme absolut desăvârșite sau determinate, în mod clasic perfecte. Sufletul creștin e otrăvit de sentimentul păcatului, setos de răscumpărare și îndreptat spre o altă lume. Aceasta este ceea ce a omorât vechea lume păgână. O fatalitate interioară o prepara pentru creștinism” (Idem, p. 27).
O serie de atitudini teoretice și realizări artistice specifice perioadei romantice i-au inspirat, totuși, lui Hegel, după cum s-a arătat, o intuiție cu totul remarcabilă. Astfel, nu-i străină de o semnificație specific creștină deschiderea unghiului de interes al esteticii romantice către elemente de realitate sau de limbaj până atunci rămase marginale și, mai ales, marginalizate sistematic în esteticile precedente. Dar semnificația principală ce s-ar putea desprinde din această tendință de democratizare a câmpului vieții artistice rămâne, totuși, una care i-a scăpat lui Hegel.
Creștinismul răsăritean (subînțelegând și arta pe care el a inspirat-o, de ar fi să-l menționăm doar pe Dostoevski) poate aduce cu sine un argument prețios, menit să explice – în sens creștin – de ce și cum are loc explozia unicului, a individualului, a accidentalului, începând mai ales cu arta romantică, în profunzimea căreia gestează semințele sentimentului atât de modern de ruptură și înstrăinare. (Pornind de la acesta, reflecția estetică modernă a ajuns să invoce ideea de autenticitate pentru a justifica poziționarea ei axiologică în lume.)
Tendința misticii răsăritene a fost în mod prioritar aceea de a da curs interpretării naturii pe temeiul unei percepții existențiale – cu intenție dialogică și liturgică –, o percepție nu numaidecât simbolică a realității. Percepția existențială evidențiază și recuperează cu precădere abaterea, existența și suferința de ordin individual, ascunse sub aparența unei ordini a lumii codificate simbolic, uneori după bunul plac al individului. Dimpotrivă, în teologia scolastică predomină eșafodajul simbolic al viziunii, viziune sofisticată și grandioasă, care, sub rețeaua ei de reducții interpretative și justificatorii, riscă să oculteze tocmai individualitatea, alteritatea și suferința făpturii vii.
Nefiind un gânditor sistematic, mobilizat de prezumții teoretice, artistul romantic a fost, din contră, un sensibil și un intuitiv. El a ascultat de mișcarea inimii și a manifestat tendința să se încreadă în mesajul tăcerii mistice. Din această pricină îi vedem pe artiștii romantici, de regulă, că nu s-au lăsat contaminați de acea rigiditate caracteristică marilor sisteme de gândire teoretică lansate în epoca în care ei au trăit.
În literatura romantică, semnificația întâlnirii cu accidentalul și individualul nu era, cum a crezut filosoful Hegel, atât divorțul dintre spirit și natură, cât, poate, mai cu seamă, tragedia unei lumi pustiite de păcat. Soluția era implicarea, nu indiferența, apropierea iubitoare în loc de o distanțare semeață. „Cel care observă sufletul omenesc trebuie să se ferească cu cea mai mare grijă de orice tendință de a trece cu ajutorul reveriei într-o lume «ideală»”, afirma în 1783 scriitorul romantic Karl Philipp Moritz. Remarcând ceea ce-l deosebește pe unul ca acesta de adepții idealismului filozofic, Albert Béguin avea în vedere „neputința de a transforma în instrument de cucerire metafizică ceea la origine e indispoziție sau maladie a conștiinței de sine” (Albert Béguin, „Sufletul romantic și visul”, Ed. Univers, 1970, p. 55).

Florin Caragiu

(text apărut în revista "Ramuri", Serie Nouă, Nr. 3 (1125), Martie 2010, p. 11).

Desen realizat de Andreea Stancu.