Place la Alexandru Matei dezinvoltura verbului. Felul cum anunță el tot felul de apocalipse literare, în care de fapt nu crede. După ce am citit Ultimele zile din viața literaturii (Enorm și insignifiant în literatura franceză contemporană), Cartea românească, 2008, am rămas cu impresia fermă că tânărul cercetător este un aristocrat care se încăpățânează să mănânce la „împinge-tava” îmbrăcat în frac și joben. Este vorba nu atât de histrionism, cât de un pitoresc rafinat, așadar jucăuș.

Cum se observă din subtitlu, discutarea ultimelor tendințe din literatura franceză se face de la + la – infinit, adică de la hiperbolă la litotă, adică de la maximalism la minimalism. Zona mediană lipsește, exact canonul. Pentru că trebuie să atragi cumva atenția cititorului, indiferent dacă prin autoficțiuni cu miză „neserioasă” ori prin megaficțiuni ideologizate sau parodice. Indiscutabil, erudiția cărții este impresionantă, dar nu asta importă, ci aprecierile larg culturale, curajoase sau anapoda. De la traversarea spațiului literar francez aflat în derivă, în sens că Hexagonul nu mai vinde cum vindea odinioară, direct la aprecieri asupra metehnelor intelectualității românești. Aici e sămânța de scandal, de dezbatere, deci.

Dacă Patapievici se plânge că în cultura română nu există decât dialoguri ale surzilor, nimeni neascultând pe nimeni, Alex Matei semnalează talibanismul, loialitatea față de gașcă, niciodată abandonată. De unde lipsa polemicilor autentice, spectaculoase. De aici se sare la autoficțiunea care „anunță literatura de blog”. Și iată disocieri rapide între tipurile de literaturi în vogă în Franța ultimelor decenii: minimalismul „Biedermeier” sau „bucolic”, apoi „o specie de autoficțiune, caldă sau călduță”, adică „literatura Amélie Poulain”, reprezentativ aici fiind Martin Page cu M-am hotărât să devin prost (un romănaș ironic, rapid și cu teză, dar inteligent, așa cum nu prea sunt de găsit pe la noi).

Dincolo de linia exemplificărilor, fastuoase aș zice, este de urmărit o linie teoretizantă, cu intenții de comparatism sintetizator. De unde și absorbirea tale-quale a unor clișee. De exemplu, se vorbește despre două tipuri de discurs postmodernist: unul anglo-saxon, augural și optimist, opus celui francez, apocaliptic. Dihotomia este una comod didacticistă. O altă afirmație riscată: „nu atât literatura franceză rămâne importantă astăzi, cât discursul francez despre literatură”. Perfect adevărată a doua parte. Cât despre prima, o va demonta chiar autorul, analizând resursele succesului unor scriitori ca Michel Houellebecq sau Amélie Nothomb, care sunt oricum, numai hollywoodieni nu.

Chiar dacă francezii au ceea ce noi nu avem, adică un sofisticat discurs despre literatură, ei s-ar afla în pericol de a idealiza literatura „cultă”. Aici e clar: noi nu avem avantajul lor dar, fără nicio îndoială, acumulăm dezavantaje absolut europene. Ducând la extrem concluziile sceptice ale poststructuraliștilor, este pusă întrebarea: de ce s-ar mai preda literatura în școală? Ce are ea de-a face cu programele școlare și cu didacticismul? Oricum, noi am survolat de mult problematica discuției, dovadă că nu numai literatura nu-și mai găsește suporteri în școli, dar diriguitorii educației vor să elmine și limbile străine, puse pe același picior cu sportul. Dacă literatura nepredată, ci trăită, s-a retras în cluburi, o să fie ea urmată acolo de limbile străine și de sport? Adică o să vorbim despre Sartre în franceză în timp ce facem genuflexiuni cu vreun confrate poet în cârcă? Poate că doar așa ar ajunge și literatura subiect pentru tabloide.

Oricum, coincidențele cu spațiul cultural francez se sfârșesc la capitolul agoniei elegante. „Forța literaturii franceze de avangardă stă în capacitatea de a-și pune în scenă agonia și de a-și anunța moartea”. Noi nu avem tăria asta. Adamici fiind, apocalipsele noastre au substrat social, cultura rămânând arealul unde ambițiile și orgoliile exclud posibilitatea sfârșitului sau a marginalizării.

Un alt aspect interesant este „înlocuirea canonului cu topul”, semn al unei vârste post-literare. Adică niște coordonate estetice ferme sunt abandonate în favoarea clasamentelor întocmite de niște critici ori scriitori presupuși a conține canonul în ei, că doar nu degeaba au acces la revistele de mainstream. Gurul literar este cel mai adesea pătruns de principiul expresivității, nu de cel al reprezentativității. Convins fiind că „literatura nu poate supraviețui decât împotriva lumii”, el mizează pe „literatura pură anti-literară, literatura ieșită din decor” – condiția poeziei franceze actuale. Veșnica ruptură, artificial menținută, după părerea mea, între literatura „înaltă” și cea comercială. Estetica mimetică este văzută ca superficială, generatoare de spectacol. Pentru că nu suntem capabili să montăm un spectacol valabil din punct de vedere stilistic, scriem pentru scriitori, compunem pentru compozitori. Diagnosticarea nostalgiei după un paradis literar pierdut este, de altfel, corect făcută: „Lumea vrea să se oglindească în pagina de carte, nu vrea să vadă literatura oglindindu-se acolo”. Iar rețeta este eficientă: „Esențială mi se pare tocmai renunțarea literaturii de a-și mai demonstra diferența – și deci autonomia față de <>, după ce aceasta i-a fost de mult recunoscută”. Așadar, discursul despre literatură devine fastidios, obosește. Literatura trebuie să învețe să trăiască în prezent, indiferent cât de golit de transcendență este acest prezent. Și dacă „orizontul literaturii trebuie să fie limbajul” – eu aș zice stilul, înțelegând prin stil și viteza relatării, precum și ruperile de ritm –, atunci să avem cel puțin acces la limbajul intervalului în care viețuim.

Cum am zis, senzația mea este că Alexandru Matei dezbate un subiect în care nu crede. Pentru că noi suntem români, deci în afara crizelor de orice fel. Dar și a normalităților de orice fel. Și, în fond, ce i se poate întâmpla literaturii române mai rău decât ceea ce i se întâmplă în prezent? Cartea lui, însă, este captivantă mai ales prin problematica abordată, în sfârșit ușurată de reziduurile textualiste. Un studiu de neocolit despre postpostmodenism și globalizare, având ca miez analiza romanelor lui Michel Houellebcq, „ultimul Mare Scriitor”. O analiză cu larg halo cultural. Plus luciditatea de a admite dizolvarea gloriei scriitoricești. Dovadă că cel mai cunoscut scriitor francez contemporan, Houellebecq, seduce prin scepticismul lui critic și prin sarcasm și aproape deloc prin calitățile narațiunilor sale.