Rabinul șef al Israelului vine în vizită la Vatican. Discută cu Papa probleme de religie și eventuale colaborări, când, în mijloc, rabinul își amintește că a uitat să dialogheze cu Dumnezeu și roagă să i se permită să îi telefoneze celui de sus. Puțin fâstâcit, Papa îl conduce într-o cameră izolată, dar nu uită să-i sugereze că o asemenea convorbire e foarte costisitoare. Vorbește Rabinul șef cu Dumnezeu, apoi revine și plătește Vaticanului nota, care, într-adevăr, era foarte ridicată.

După câteva luni, Papa vizitează Ierusalimul și se întâlnește cu Rabinul șef. Conversația lor se prelungește, iar Papa își dă seama că, de data asta, e el cel ce a uitat să vorbească cu Dumnezeu. Solicită un telefon, se izolează într-o încăpere separată, apoi vrea să achite convorbirea. La care Rabinul îi spune că nu datorează nimic. Surprins, Papa insistă, pentru că știe cât costă, la Roma, un telefon cu Dumnezeu.

Dar Rabinul șef îi precizează că se află la Ierusalim și, în orașul sfânt, e o convorbire locală.
Dincolo de această glumă veche, poate răsuflată, îmi pun întrebarea în ce măsură este Ierusalimul un oraș sfânt. Acestă noțiune a pătruns în limbajul de zi cu zi, fiind de la sine înteles că orașul Ierusalim este un important centru spiritual pentru iudaism, creștinism și islam.


Între est și vest

Capitală a Israelului din 1949, Ierusalimul nu e recunoscut ca atare de ONU, nici de alte state, care și-au stabilit ambasadele la Tel Aviv. Dar ministerele, Tribunalul Suprem, Parlamentul (Knesset), Agenția evreiască, se află în Ierusalimul de Vest, în cea mai mare parte format din clădiri moderne. Orașul de Est, sau Orașul Vechi, a fost sub control iordanian din 1948 până în 1967, când, după războiul de șase zile, Israelul a ocupat întregul Ierusalim și Cisjordania (West Bank, Yehuda și Shomron). Este împărțit, în mod arbitar, în patru cartiere: evreiesc, creștin, armenesc și musulman.

Având o populație de aprope 800.000 de locuitori, peste 60% evrei, peste 30% musulmani și doar cca 2% creștini, Ierusalimul unit a fost declarat de Knessetul israelian, în 1980, ca fiind eterna capitală a Statului Israel, decizie condamnată și considerată abuzivă de ONU.

În cadrul conflictului dintre Israel și vecini, dar, mai ales, dintre statul evreu și palestinieni, problema apartenenței Ierusalimului este, poate, cel mai disputat aspect. Autoritatea Palestineană și tările arabe, susținute de covârșitoarea majoritate a statelor membre în ONU, văd în Orașul Vechi capitala viitoarei Palestine, după un posibil acord de pace, invocând totodată semnificația lui pentru toate religiile. Se uită cu ușurintă că Israelul nu este recunoscut nici azi ca patrie a evreilor, de către țările arabe, iudaismul fiind considerat de palestinieni doar o religie, iar evreii nu constituie, în viziunea arabă, o naționalitate. Lumea întreagă ignoră faptul că, până în 1967, locurile considerate sfinte de evrei și creștini, erau foarte greu accesibile.

În secolul al 10-lea î.e.n., David proclamă Ierusalimul capitală a regatului, primul și al doilea templu fiind construite în inima orașului vechi. Ierusalimul este amintit în Vechiul Testament de 632 de ori, fiind pomenit și în rugăciunile tradiționale evreiești.

Din templul de odinioară a rămas doar zidul de vest (Western Wall, Zidul Plângerii), unde evreii se adună și își șoptesc dorintele. Deasupra, pe Muntele Templului, se află cele două moschei, Al Aqsa și Omar, administrate de un consiliu islamic. Tot în Ierusalimul vechi găsim multe locuri considerate sfinte de religia creștină- precum Biserica Mormântului lui Isus. În întregul oraș erau, în anul 2000, 1204 sinagogi, 158 de biserici și 73 de moschei.


Demografie și scepticism

Dar, în primul rând, Ierusalimul este un municipiu, în care oamenii locuiesc, lucrează, se deplasează, au nevoie de servicii urbane, electricitate, canalizare, curățenie, mijloace de transport, de o infrastructură adaptată cerințelor unui oraș al secolului 21. De altfel, de când Ierusalimul este sub control israelian, există o unică primărie. Dar oare, de facto, Ierusalimul este unit? Greu de răspuns la o asemenea întrebare, pentru că, deși accesul la locurile sfinte este asigurat tuturor doar din 1967, iar poliția israeliană este responsabilă pe securitatea întregului oraș, în momentele de tensiune orașul vechi nu este frecventat de evrei, iar cel modern este evitat de musulmani, fiecare limitându-se la propriul cartier.

În timp, politica guvernelor a dus la construcții masive în Ierusalim, orașul a anexat 28 de sate arabe, triplându-se, ca suprafață. Practic, Ierusalimul a devenit ”mai evreiesc”, deși această situație vine în contradicție cu deciziiile ONU. Simultan, populația evreiască scade, proporțional, pentru că rata natalității este mai ridicată în rândul arabilor. Acest aspect demografic este una dintre problemele dificile cu care se confruntă guvernul israelian, în tot ce e legat de teritoriile ocupate în 1967.

Încercările de negociere cu Autoritatea Palestineană nu au dus la rezultate concrete, deși atât Barak, cât și Olmert și Livni au venit cu propuneri generoase, refuzate în mod repetat de Arafat sau Abbas. Guvernul Nethaniahu se află într-o situație mult mai complicată. Dacă în trecut, în ciuda construcțiilor din Ierusalim, aveau loc negocieri, chiar anemice, astăzi administrația Obama supune Israelul la presiuni continue, pretinzându-i încetarea construcțiilor, împingându-l la gesturi unilaterale, în timp ce preferințele presedintelui american se îndreaptă în mod clar către tările arabe. Din nefericire, Israelul este în mare măsura dependent de ajutorul economic și militar al USA.

Totodată, guvernul israelian, de centru-dreapta, nu pare a căuta un acord politic, nu propune noi inițiative de pace, neavând încredere în Autoritatea Palestineană și întrebându-se pe cine reprezintă Abbas și ce poate oferi, atâta timp cât Hammas deține supremația în Gaza, țările arabe se alinează contra statului evreu, nerecunoscându-i măcar legitimitatea, iar pretențiile palestiniene cresc pe zi ce trece, mai ales în urma retragerilor unilaterale, care sunt considerate semne de slăbiciune. Majoritatea populației din Israel nu crede în procesul de pace, tendințele politice alunecă spre dreapta, înarmarea nucleară a Iranului este percepută ca o amenințare asupra existenței statului, iar țările occidentale, inundate de valul emigrației arabe, se îndepărtează de Israel, promovează sau acceptă acțiuni de boicot asupra produselor israeliene.


Ziduri și pietre de hotar

Izolat pe plan internațional, Israelul simte că se poate baza, astăzi, doar pe propria forță militară și economică. Și că permanentul său aliat, USA, în ciuda promisiunilor, are o nouă scală a priorităților, neacceptând nici o ”abatere de la disciplină”. Iar Ierusalimul, care era considerat de israelieni deasupra oricărei preferințe politice, orașul unit pe veci și capitală a statului evreu, devine, prin ”sfințenia sa”, o dificultate în plus. E greu de susținut, în fața opiniei publice internaționale, că cca 1 km. pătrat de teritoriu important pentru iudaism, poate constitui un motiv suficient pentru a controla întregul oraș, inclusiv cartierele și satele arabe. Totodată argumentele istorice nu sunt recepționate de state care pun interesele deasupra principiilor, iar aceasta se întimplă în toate țările, fie ele democratice, sau totalitare.

Populația Israelului e obosită de conflicte, de nesiguranța zilei de mâine, de dublul standard al administrației americane, care pretinde astăzi decizii curajoase și riscante, considerând că rezolvarea stării beligerante din zonă este un interes vital pentru securitatea USA. Simultan conștiinta națională a arabilor din teritoriile ocupate crește exponențial, se simte că administrația americană nu mai susține Israelul în mod necondiționat, iar lobby-ul evreiesc își pierde din influență, temându-se, totodată, să nu fie acuzat de dublă loialitate. În aceste condiții ostile, un guvern israelian care cântă pe câteva voci, condus de un premier influențabil, nu poate lua hotărâri istorice, astfel că situația politică devine tot mai confuză, neîntrezărindu-se soluții acceptabile.

De câte ori vizitez Ierusalimul ajung într-un punct al orașului vechi, de unde văd toate cele patru cartiere, populația înghesuită, locuri sfinte care aproape se suprapun. E nevoie de multă imaginație pentru a putea divide acest oraș și a separa evreii de arabi. Oare aceasta ar fi o soluție acceptabilă, din punct de vedere politic? Dar urban? Vor fi două primării? Cum se va putea despărți, administrativ, Zidul de Vest de Muntele Templului? Cine va strânge gunoiul, cine va asigura securitatea? Nimeni nu-și imaginează că o împărțire a Ierusalimului va pune capăt conflictului dintre evrei și arabi. Poate dimpotrivă, ostilitățile se vor accentua, iar tensiunile interne din cele două state, Israel și Palestina, vor răbufni în revolte, violențe sau extremisme religioase care vor implica alți morți și vor duce la un haos politic.

Presiunile unilaterale ale lui Obama, care până acum a dovedit că e maestru în retorică, dar nu și în fapte, reușind, în scurt timp, să slabească prestigiul american în lume, nu vor putea, după părerea mea, duce la un progres al negocierilor în Orientul Mijlociu, ci doar la deteriorarea relațiilor dintre cele două state, la o senzație de abandonare și de solitudine a evreilor, în Israel. Și poate în întreaga lume, când antisemitismul și antisionismul se suprapun. Aspirațiile laureatului premiului Nobel pentru pace riscă, datorită lipsei sale de maturitate politică, a ezitărilor, a frecventelor sale greșeli și a neînțelegerii situației complexe din zonă, să degenereze într-un nou război local, cu implicații mai largi, punând în pericol întreaga umanitate. De curând, Obama s-a destăinuit unor senatori evrei americani, recunoscând că a pătruns pe un teren minat. Se pare că, din grabă, superficialitate și neatenție, unele mine le-a luat cu el, presărându-le în Ierusalim, dar și în întreaga lume.