Volumul de versuri Femeia cu mâinile lipite de trup (editura „Agerpress, București, 2008), aparținând poetei bucureștene Magda Mirea, marchează un debut reușit, fapt evidențiat și de Aurelian Titu Dumitrescu în prefața cărții, acesta identificând aici „două tipuri de poezii care nu se bat cap în cap: unul al senzațiilor aproape instantaneu transmise în pagină, deci o poezie în spirit hai-ku, cum ar spune Nichita Stănescu, și al doilea – al povestirii stărilor de spirit pe care i le dă succesiunea trăită la modul total și absolut riscant al acestor senzații tari (Magda este foarte curajoasă. Talentul literar și curajul mistic o vor duce departe în artă.).” (prefața cărții, p. VII)
Cele 128 de pagini ale volumului conțin 110 poezii, de remarcat fiind împletirea textelor concise, de 2-8 versuri, cu acelea puțin mai ample, dar nedepășind limita a două pagini la formatul și așa redus al cărții. Dar nu acest lucru este cel mai important, ci harul de esențializare în discursul poetic a unor adevăruri venite dintr-o natură sufletească simplă în complexitatea ei. În acest sens, textul de început ar putea fi considerat chiar poem într-un vers, dacă versul incipient, scris cu italice, îl considerăm titlul poeziei: „Gând ucis de miracol/ În umbră, poezia.” (p. 9). Aici se adeverește încă o dată că poezia este un miracol ce trece prin gând ca un laser și lasă în urma sa cuvântul, ca pe o umbră a acestuia. Ar putea fi aici și o parafrazare a versului nichitastănescian din Evocare: „Ea era frumoasă ca umbra unui gând”. De altfel, și în alte poezii se vădește influența lui Nichita Stănescu, și prin motive literare, și prin obsesia cercului în care se închide cuvântul, spre a renaște în formă perfectă. Definitorii ar fi în acest sens finalul poeziei Noapte albastră („Tu nu ești.// Între gând și suflet/ zbor/ ca într-un cerc de flăcări.” - p.78) sau al celei care dă și titlul volumului („Mă-ntreb: dacă aș vrea să-ți fur sufletul/ aș avea suficient spațiu sa-l ascund? - p. 42). S-ar putea spune că poeta textualizează după două cunoscute versuri ale lui Nichita, însă ideea este cu totul neașteptată, marcând profunzimea adorației iubitului.
Acest fapt nu știrbește cu nimic originalitatea creației Magdei Mirea, adeptă a unui discurs de notație a stărilor sufletești nedefinite, a unei mistici personale prin care se accede in media res sau a unor ritmuri incantatorii, la care o contribuție însemnată o au și tăcerile dintre cuvinte. Cert este că efectul unor asemenea versuri este unul taumaturgic. De fapt, există, ca și la Nichita Stănescu, acea tendință de autodefinire prin cuvânt, în special în versurile: „Poezia mea/ e ca un copil/ care a vrut să înțepe soarele/ cu privirea.” (p. 51); „Azi nu am scris nicio poezie/ pentru că azi doar am trăit-o// și îi respect dorința/ de a rămâne nerostită.” (p. 35) sau în Autoportret: „M-am născut/ când femeia/ era doar idee/ am vârsta ninsorilor/ și nu mă mai tem de cuvânt.” (p. 24).
Erosul din versurile Magdei Mirea păstrează o pecete a diafanului, fără a lipsi notele dramatice. Deși atmosfera celor mai multe dintre acestea este una calmă, bazată pe o asceză interioară, totuși, la receptare, în funcție și de temperamentul și gradul de sensibilizare a lectorului, se vădesc și tensiunile în care se zbate ființa, ca un pește în căutarea oxigenului vital. În căutarea întâmplatului și a neîntâmplatului, rămâne doar sufletul, într-o resemnare deloc tristă, într-o asumare a unei trăiri la limita confruntării cu misterul: „Chiar și banalul „mi-e dor de tine”/ îl voi înlocui cu/ „Hai să fugim unul din celălalt!”// Vor rămâne doar sufletele/ copaci goi/ sfiindu-se.” (Jurnal scris înaintea întâmplării, p. 46-47). Ce mi se pare interesant la Magda Mirea, nu numai în poezia de dragoste, este faptul că, deși unele versuri sunt filtrate prin textualism, nu își pierd dimensiunea ontologică, fundamentală, aș spune, în ceea ce scrie autoarea. Iată un exemplu de asemenea versuri la p. 40: „Sunt iubita unui poem./ Îi scriu epistole de amor/ de mână.// uneori, îi strecor/ câte-o virgulă îndrăgostită/ între două versuri triste.” În mai multe poezii ale autoarei, erosul pare a se împleti cu nostalgia după sufletul-pereche sau cu „pierderea” ființei într-o „agonie albastră”, ca semn al năzuinței spre transcendență. Paradoxal, este aici și înălțare prin iubire, și „căderea” într-un al cincilea anotimp: „Unde să mă ascund/ dacă, dincolo de cele patru anotimpuri/ ești tot tu?” (O stare nu știu cum, p.43) sau: „Apoi am adormit/ cu palmele întinse spre cer.” (Agonie albastră, p.58).
Micropoemele sunt și ele demonstrații ale spiritului sintetic al autoarei, iubitoare de paradoxuri, cu o tentație mistică a contopirii cu elementele, nu în maniera romantică eminesciană, ci, mai degrabă, asemănătoare celei din lirica lui Nichita Stănescu. Magda Mirea se poate spune că are talentul de a valorifica sintagmele aflate la limita clișeului în contexte neașteptate. Ofer spre lectură două fragmente ce mi se par sugestive: „Sufletele noastre/ copaci goi/ se sfiau/ să-și privească unul altuia/ rădăcinile.” (p.29); „Somnul îl purtam/ prin poieni virgine/ nici nu observasem/ că umerii mei/ nu mai stăteau perpendicular/ pe axa soarelui.” (p.116). Într-adevăr, așa cum remarca și Aurelian Titu Dumitrescu, aceste micropoeme sunt aproape de spiritul haiku-ului, având, mi se pare, atribute ce depășesc limitele unei simple poezii de atmosferă.
Prin urmare, volumul prin care Magda Mirea debutează în literatură aduce o lirică profund feminină, valoroasă nu numai prin simplitatea expresiei, ci și prin harul de a se apropia de sufletul cititorului, pe care-l ține captiv până la capăt, dar îi și deschide orizontul spre tainele ființei. Greu de încorsetat în limitele unui curent literar, poezia din acest volum are totuși unele note pe alocuri suprarealiste, alteori, neoexpresioniste, influențe ale neomodernismului stănescian sau unele corelații cu textualismul. Sunt aproape absente elementele ce țin de ultimele tendințe douămiiste, însă consider mai important faptul că (mai ales după ce am citit în ultimii ani unele versuri memorabile postate de ea pe Internet) un viitor volum de versuri al Magdei Mirea va consacra o poetă cu simț deosebit al cuvântului.

George Pașa