Recenta vizită a premierului israelian Netanyahu în Statele Unite, la începutul lunii iulie, avea, ca prim scop, o ameliorare a relațiilor dintre guvernul israelian și administrația Obama. Președintele american consideră prioritară realizarea unui acord de pace între Israel și Autoritatea Palestiniană, după un model asemănător inițiativei Arabiei Saudite. De câteva ori a declarat că rezolvarea conflictului dintre israelieni și palestinieni este un interes vital pentru securitatea USA. Totodată, prezența americană în Irak și Afganistan și înarmarea nucleară a Iranului au implicații asupra raportului de forțe pe scară mondială, mai ales în lumina noii strategii, de apropiere față de țările arabe.

Preferința lui Obama, pentru o politică a dialogului, și retorica sa, în care amintea legăturile sale cu islamul, au fost percepute în Israel ca o slăbire a alianței strategice dintre cele două state, o răcire a prieteniei, raporturile dintre USA și Israel alterându-se pe zi ce trece.
Președintele american a supus Israelul la presiuni intense, solicitându-i gesturi unilaterale față de palestinieni, iar între cei doi lideri s-a instaurat o atmosferă de suspiciune, care a culminat cu umilirea lui Netanyahu, în cursul precedentei sale vizite la Washington.

În contrast cu atitudinea sa din ultimele luni, care a fost interpretată, în lumea arabă, precum și de guvernele europene, ca fiind ostilă Israelului, Obama i-a rezervat primului ministru israelian o primire fastuoasă, plină de căldură, subliniind că relațiile dintre cele două țări sunt de nezdruncinat. În consecință, vizita lui Netanyahu a fost considerată un succes politic, care ar trebui să dea un nou impuls negocierilor cu Autoritatea Palestiniană, totodată restabilind o atmosferă de armonie, între Israel și USA.
În cadrul conferinței de presă din 6 iulie, ambii lideri au încercat să sublinieze încrederea reciprocă, interesele comune, prietenia, definind dialogul de la Casa Albă excelent, iar alianța dintre cele două state, de neclintit.

Și totuși, spectacolul oferit de Obama și Netanyahu mass mediei, deși s-a desfășurat conform unui scenariu planificat până în cele mai mici detalii, este departe de a reflecta adevăratele relații dintre cele două administrații, nereușind să mascheze tensiunea din culise. Presiunile unilaterale ale lui Obama și nesusținerea suficientă a Israelului în cadrul ONU, au pondere mai mare decât laudele reciproce, sau încercarea de a stinge un incediu care riscă să se amplifice. Guvernul coaliției Netanyahu pare mai instabil ca oricând, primul ministru, ministrul apărării Barak, ministrul de externe Lieberman, reprezentanții partidelor de dreapta, emit comunicate contradictorii, atât în privința înghețării sau continuării construcțiilor din Ierusalim, cât și relativ la interpretarea intențiilor lui Obama și la dinamica tratativelor cu Autoritatea Palestiniană, condusă de Mahmud Abbas.


Ecuație cu multe necunoscute

Ce l-a determinat pe președintele USA să îl imbrățiseze cu atâta căldură pe Netanyahu? La un moment dat, se părea că Obama a înțeles că întreaga concepție, strategia sa, presiunile asupra lui Netanyahu, sunt unilaterale și exagerate. Ecouri din Europa, între care articolul fostului prim ministru al Spaniei, José María Aznar - „Dacă se prăbușește Israelul, ne prăbușim toți” (The Times of London), subliniau îngrijorarea față de schimbările geopolitice și atitudinea americană. Dar președintele american a hotărât doar să adopte o altă tactică. Realizând ca popularitatea Partidului Democrat este în scădere, după întâlnirea cu senatori evrei, care au declarat că le e tot mai greu să justifice în fața electoratului noile obiective politice, luând în considerație că în noiembrie vor avea loc alegeri și riscă să piardă majoritatea în Congres, Obama încearcă să își manifeste atașamentul față de statul evreu, pentru a-și asigura susținerea unor oameni de afaceri influenți.

Un punct principal îl constituie sancțiunile contra Iranului. În declarațiile sale, Obama se angajează să facă tot posibilul pentru a împiedica Iranul să construiască bomba atomică, care ar crea un dezechilibru în zonă și ar constitui o amenințare asupra existenței statului Israel. În fapt, Obama delimitează situația haotică din Orientul Mijlociu la o ecuație simplă: Israelul trebuie să progreseze în tratativele de pace cu Autoritatea Palestiniană, se vor forma două state pentru două popoare, cu granițe recunoscute, vor fi cedate teritoriile ocupate în Cisiordania (West Bank), Ierusalimul va fi divizat, având în vedere și necesitățile de securitate ale Israelului, în schimb USA vor neutraliza amenințările iraniene. Această propunere, care va fi materializată, probabil, în viitor, printr-un plan de pace conceput de administrația americană, simplifică circumstanțele politice și dificultățile din zonă, până la absurd.

În primul rând, între Iran și Israel nu există conflicte teritoriale, iar Ahmedinejad dorește lichidarea statului Israel. Acest fapt este un element de sine stătător și nu are nici o legătură cu nerezolvarea conflictului dintre israelieni și palestinieni. Însăși dorința de distrugere a unui stat legitim ar trebui condamnată de USA și de ONU, nu prin sancțiuni lipsite de eficiență, ci prin înrolarea necondiționată a civilizațiilor occidentale împotriva Iranului.

În al doilea rând, Iranul înarmează mișcările teroriste Hizbalah și Hammas, organizând, totodată, o nouă axă a răului, în alianță cu Siria și Turcia. Așadar blocarea înarmării atomice a Iranului nu este o favoare pe care Obama o face Israelului, ci ar trebui să fie doar o acțiune de bun simt, susținută în permanență la ONU și nepermițând rezoluții antiisraeliene repetate.

Simultan, Turcia lui Erdogan încurajează acțiuni de provocare ( precum flotila “activiștilor pentru pace”), reușind să discrediteze Israelul pe plan internațional. Relațiile dintre Israel și Turcia sunt foarte complicate, iar tensiunile dintre foștii aliați strategici se agravează pe zi ce trece. Și pentru USA, Turcia are importanță strategică, aviația americană implicată în razboiul din Afganistan făcând escale pe teritoriul ei. În aceste condiții, Obama încearcă să împace și capra și varza, susținând aderarea Turciei la Uniunea Europeană, pentru a o îndepărta de extremismul islamic. De fapt, aceasta ar favoriza expansionismul musulman, punând în pericol caracterul demografic al țărilor europene, care se văd invadate de o masivă emigrație arabă.


Hussein și Israel

Casa Albă nu oferă „ospățuri pe gratis”, iar mimica lui Obama nu îi tradează sentimentele. Președintele american este ghidat de rațiune, de interese, dar demonstrează lipsă de maleabilitate, fiind convins că strategia sa este cea justă. Obama dorește rezultate rapide, dar acțiunile diplomatice au dus doar la scăderea prestigiului Statelor Unite. Retorica sa e fermecătoare, dar presărată cu declarații ridicole („cât timp voi fi președinte, mă angajez să apăr securitatea Israelului”, „acordați-mi încredere” și alte expresii cu caracter egocentric), care nu fac decât să trezească suspiciunea populației israeliene.

Într-un interviu acordat unei stații de televiziune (Canalul 2), Obama a afirmat că este conștient de rezervele pe care le au israelienii față de numele său Hussein, amintind însă că șeful personalului de la Casa Albă se numește Rahm Israel Imanuel. Acest argument mi se pare absurd și îmi amintește de fraza „unii dintre cei mai buni prieteni ai mei sunt evrei”. Nu îl bănuiesc pe președintele american de antisemitism, ci doar de naivitate, trufie și lipsă de înțelegere a complexității situației din Orientul Mijlociu.
Într-adevăr, negocierile dintre Israel și Autoritatea Palestiniană trebuie să avanseze. Dar tentativa de creare a două state pentru două popoare este obstaculată de Hammas, care domină Gaza, de lipsa totală de influență a lui Mahmud Abbas asupra acestei fâșii și de necunoașterea Israelului de către Khaled Mashal și Ismail Hania. Și atunci, cum ar fi posibilă formarea unui stat palestinian cu continuitate teritorială? În cazul unor alegeri, cred că majoritatea palestinienilor, care nu acceptă Israelul ca stat al poporului evreu, ar aduce mișcarea Hammas la conducere și în Cisiordania. Starea beligerantă s-ar intensifica, iar acordurile, chiar sub egida ONU sau USA, nu ar valora nici măcar hârtia semnată. Să nu uităm că acordul de la Oslo, care părea să ofere un punct de plecare acceptabil, o fereastră a speranței, nu a fost respectat.

„Îmbrățisarea de urs” a lui Obama îl strivește pe primul ministrul israelian. Succesul primirii cu focuri de artificii, urmare a unei asidue insistențe a lui Netanyahu, care a solicitat sprijinul senatorilor democrați americani, reprezintă numai decorul aceluiași scenariu, în care s-au modificat doar unele replici ale personajelor și jocul de lumini, colorând în roz întreaga scenă. Dar acțiunea și deznodământul piesei de teatru rămân neschimbate. Obama își continuă slalomul pe harta mapamondului, împărțind buchete de flori liderilor arabi și aruncând din când în când o margaretă spre Ierusalim.


O mie de cuvinte și o imagine

În conferința de presă din 6 iulie, la Casa Albă, apogeu al vizitei „pline de succes” a nu demult umilitului Netanyahu, limbajul corporal al celor doi conducători spunea mai mult decât zecile de cuvinte de complezență, praf în ochii comunității internaționale. În partea stângă a ecranului, Netanyahu, cu corpul aplecat către Obama, deschis spre dialog, ajutându-se în permanență de gesturi, care nu reușeau să îi ascundă stressul; în partea dreaptă, președintele american, relaxat, privindu-l de sus pe premierul israelian. Așezat picior peste picior, cu trupul orientat în direcția opusă, Obama îl examina pe Netanyahu, precum un profesor pe elevul care trebuie să declame în fața clasei lecția învățată pe de rost. Președintele american aproba ritmic frazele prestabilite, verificând cu atenție tonul, pentru ca reprezentația să nu fie alterată de vreun sunet fals, sau de vreo propoziție stridentă.

Primirea festivă de la Casa Albă nu indică o schimbare a strategiei administrației americane, ci doar a unor pași de dans tactici, fiind un rezultat al protestelor susținătorilor lui Obama în USA. După alegerile din toamnă, Obama va prezenta propriul său plan de pace în Orientul Mijlociu și nu va permite Israelului să-l împiedice în realizarea obiectivelor care țin strict de interesele americane, prin prisma noilor priorități și a apropierii de lumea musulmană.

Pentru a preîntâmpina o ulterioară alterare a relațiilor dintre cele două state, premierul Netanyahu trebuie să prezinte o inițiativă curajoasă și detaliată, care să demareze un proces de pace spre o direcție clară, cu șanse de progres.

Până atunci, imaginea celor doi lideri, la conferința de presă de la Casa Albă, e mai elocventă decât miile de cuvinte din retorica protagoniștilor. Așteptată cu nerăbdare de mass media internațională, întâlnirea Obama–Netanyahu mi-a amintit de piesa „Scaunele” de Eugen Ionescu, în care cele două personaje pregătesc intrarea în scenă a Oratorului, care trebuia să comunice umanității marele adevăr. Apărut într-un tirziu, Oratorul nu a avut de transmis nici un mesaj.


Nota autorului: Cei ce doresc să vizioneze celebra conferință de presă de la Washington, sunt invitați să folosească linkul:

http://www.whitehouse.gov/photos-and-video/video/president-obama-meets-with-israeli-prime-minister-netanyahu