agonia english v3 |
Agonia.Net | Policy | Mission | Contact | Participate | ||||
Article Communities Contest Essay Multimedia Personals Poetry Press Prose _QUOTE Screenplay Special | ||||||
|
||||||
agonia Recommended Reading
■ No risks
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2011-01-15 | [This text should be read in romana] |
"Inteligența unui popor constă în păstrarea specificul său indifferent de influențele externe."
Aurel Pop: “viața izbucnește din organic” – afirmați în una din povestirile publicate anul trecut. Viața dvs. are același punct de plecare ? Lucian Gruia: Da, sunt adeptul teoriei evoluționiste. Misterul/minunea constă în apariția primei celule vii din materia moartă și în instituirea legilor universului. Aici poate fi vorba de o rațiune supremă, de un Dumnezeu care a creat lumea din nimic cu puterea gândului. Dacă dumnezeu este spirit, de ce nu ar fi și spiritul nostru nemuritor? Speranța în mântuirea noastră subzistă în această credință, că doar suntem făcuți „după chipul și asemănarea” spiritului lui Dumnezeu. A. P. “demult, în copilărie, Someșul mi-a furat chipul curat. De atunci rătăcesc prin lume...” Și-a găsit Lucian Gruia acel chip ? Dacă da, în ce stare ? L.G.În tradiția noastră țărănească, apa reține chipurile care se reflectă în oglinda ei. În fântână și ape stătătoare, chipul rămâne captiv pentru totdeauna. Apele curgătoare însă îți fură chipul care va deveni rătăcitor. Memoria noastră este fântână și râu totodată. Fântâna memoriei fotografiază succesiv chipul, în diverse momente ale evoluției sale, iar râul memoriei leagă succesiunile în curgerea timpului. Eu îmi caut un anumit chip, cel inocent și curat din vremea copilăriei, pe care mi l-a furat Someșul la Dej, dar care persistă în fântâna inconștientului, de unde răzbate uneori, nu integral, dar benefic, în scrierile mele. A. P. Dacă nu vă continuați căutarea ? L. G: Chipul copilăriei răzbate fragmentare în poeziile, prozele și eseurile mele. Dar integral nu-l voi regăsi decât, poate, în clipa extincției când se zice că retrăim într-o secundă întreaga viață. A. P: “Adolescența mi-o reamintesc foarte clar.” aveți un episod deosebit pentru cititorii noștri ? L. G. Momentele fascinantei mele adolescențe se leagă de pescuitul pe râul Someș. Un coleg de liceu, Pop Dorin (acum architect la Baia Mare), avea în curte o filigorie în care ne-am amenajat paturi de lemn, suprapuse și unde dormeam noapte înainte de a merge a doua zi la pescuit: fratele meu, Marin Gruia – astăzi pictor în Cluj-Napoca, Nelu Pașca (astăzi medic stomatolog la Pașcani). Aveam barcă pe Someș, contruită de noi singuri, și toată vara umblam la pescuit. Banii câștigați din peștii vânduți îi introduceam în sticle pentru lapte, care aveau gura mai largă. În ultima zi a vacanței de vară, legam sticlele de creanga unui cop și le spărgeam cu pietre. Ningea cu hârtii și monede. Le adunam și petrecea o seară într-un separeu (să nu ne vadă profesorii) la restaurantul Someșul (astăzi localul nu mai există și nici barca pe care ne-a luat-o Someșul la inundația din anul 1970). A. P. “De douăzeci de ani locuiesc aici în capitală”. Tânjește Lucian Gruia după locurile copilăriei? L. G. Toată lumea tânjește după locurile natale, poate că ardelenii, mai tradiționaliști din fire, chiar mai mult. Locurile în care ți-ai petrecut copilăria fericită te umplu cu energie pozitivă. E ca o întoarcere în centul existenței, de care vorbea Mircea Eliade, în care ne împăcăm cu noi înșine și ne armonizăm cu universal. De fiecare dată când mă întorc la Dej, unde mă mai așteaptă mama, care anul acesta a împlinit 91 de ani, mă simt emoționat, muzele mă vizitează mai des, dar și nostalgia mă încearcă tot mai puternic. A. P. Cum se vede provincia de “sus”din Capitală ? L. G. Niciodată nu m-am simțit fericit în capitală. Pentru mine provincia, mai liniștită, mai cu bun simț, reprezintă o treaptă în întoarcerea spre casă. Unii dintre scriitorii bucureșteni, foarte orgolioși și infatuați îi privesc pe confrații lor din provincie cu deferență/condescendență nejustificată. A. P. Din când în când stați “cu privirile fixate în tavan” la ce vă gândiți în acele momente ? L. G. Mă așez uneori în pat, această poziție, când meditez la unele probleme existențiale sau la diverse teme pentru eseurile pe care le voi scrie. Uneori vine și inspirația pentru o poezie sau o proză scurtă și atunci mă ridic și mă așez la masa de scris, aprinzându-mi pipa (când am avut bani să-mi cumpăr tutun). Vă comunic o teme la care am meditat în poziția “cu picioarele în tavan” și o întâmplare de care mi-am amintit cu zâmbetul pe buze. a). Brâncuși urma să construiască un templu pentru maharadjahul Yeswant Rao Holcar în India. Templu, de forma unui ou imens sau, mai de grabă de aceea a Coloanei sărutului cu dublu capitel, urma să adăpostească trei Păsări în văzduh (din bronz polisat, marmură albă și neagră), Regele regilor și un bazin cu apă. Iluminarea s-ar fi făcut printr-un orificiu circular practicat în tavan. Exegeții spun că, la zenit, razele soarelui pătrunzând pin orificiu de iluminare ar fi căzut pe Pasărea de bronz transfigurând încăperea. Mi-am imaginat dinamica acesui fenomen, considerând că omul sosit în camera de meditație, ar fi găsit, practicate în marginea bazinului, două șăntulețe invitându-l să îngenunchieze. Când razele soarelui ar fipătruns în încăpere, vâlvătaia provocată de reflexele Păsării de bronz l-ar fi orbit și el ar fi privit în oglinda bazinului cu apă. Aici ar fi constatat cu surpindere că își vede chipul reflectat alături de celelate sculpturi: Pasărea albă a vieții, Pasărea neagră a morții, Pasărea de bronz (Duhul Sfânt) și Regele regilor (Dumnezeu). Ar fi constata că este plsat în dreapta Tatălui, pe locul Fiului… Toate acestea le-am explicat în cartea mea apărută cu sprijinul Ministerului Culturii, datorită demersurilor regretatului poet Cezar ivănescu: MOMENTUL REVELAÞIEI ÎN TEMPLUL BRÂNCUȘIAN AL ELIBERÃRII (DE AR FI FOST Sà FIE…) – Ed. Double P Press Production, Baia Mare, 2004 (editură, astăzi desființată, care a aparținut prietenului meu, Pop Dorin,) b). Ca să ieșim din atmosfera morbidului, uneori mă gândesc la întâmplări haioase. Una dintre acestea s-a petrecut în adolescență. Se anunțase că se cumpără la farmacie aripi de cărăbuș. Am cules și noi, colegii de școală și de pescuit, o găleată cu cărăbuși. După ce le-am rupt aripile, ne întrebam ce să facem cu ei. Și întâmplarea ne-a scos în cale un autoturism cu geamul deschis… Nu am așteptat să vedem reacția șoferului… A. P. Dar când vă scufundați “în interiorul ființei” ? L. G. Când rămân singur, cu mine însumi, mă năpădesc problemele sensului existenței. Într-o anumită perioadă, pe la 5-6 ani, mă trezeam uneori noaptea țipând: “Nu vreau să mor!” Visam că mă destram în particule care începeau să se miște haotic și îmi pierdeam eul, personalitatea. Deveneam anonim. Mă întreb și acum dacă așa este sfârșitul nostru. Alteori mă gândesc că toate activitățile omului sunt pentru a dăinui și după moartea fizică: perpetuarea speciei, asigurarea bunăstării copiilor, creația tehnică, socială și mai ales artistică. A. P. Uneori afirmați: “trebuie să trăiesc numai și numai din scris”. Credeți că în România zilelor noastre e posibil ? L. G. Din păcate, în anormalitatea noastră contemporană acest lucru nu e posibil. Poate pentru câțiva scriitori aflați în conducerea Uniunii sau redactori șefi de reviste subvenționate. Pentru mine, ca inginer, acest lucru a constituit un vis pentru că neavând simț practice nu mi-a plăcut meseria și nu m-am simțit bine în nici un loc de muncă. Dacă statul ar spijini revistele culturale și s-ar putea plăti drepturi de autor, ar mai fi ceva. Bine că Uniunea Scriitorilor acordă o pensie de 50% din suma celei profesionale. E o recompensă foarte importantă pentru cei care au scris gratis o viață întreagă. A. P. “Am rămas singur și fără nicio speranță”se-ntâmplă des să intrați “în panică”. Dacă da, care sunt motivele? L. G. Nu e vorba de panică ci de depresii. Ele se datorează unor motive existențiale majore: nu am copii și cu mine o ramură a arborelui vieții se va frânge; nu m-am străduit să obțin funcții mai importante la serviciu, nu sunt destul de apreciat ca scriitor, cu alte cuvinte nu m-am realizat în viață pe măsura calităților pe care cred că le-am avut și pe care le mai am. Noroc că, datorită insistențelor soției mele, am înfiat un băiat care acum urmează Liceul Mircea Eliade din București. A. P. “Ca ardelean, cât de cât cinstit”; cum rezistați în harababura prezentului ? L. G. Nu iubesc Bucureștiul dar nu am ce face, de aici ne câștigăm banii. Mă revigorează întâlnirile de joi de la localul Boema 33, de lângă Piața Romană, unde ne întâlnim 10 - 15 scriitori prieteni. În luna februarie publicăm, 12 dintre noi, o antologie. Nu suntem un grup vizând constituirea unui curent literar ci individualități distincte. A. P. V-ați petrecut anii studeției în Timișoara, orașul care a dus la căderea comunismului din România. Acum după 20 de ani vă mai mențineți afirmația: “ dacă ești orb nu poți avansa nicăieri” ? L. G. M-am bucurat foarte de căderea comunismului, bunicul meu din partea mamei a fost considerat chiabur și a făcut politică liberală, motive pentru care a fost arestat și trimis la Jilava, noroc că datorită vârstei înaintate și a stării precare de sănătate nu a mai fost dus la canal. A. P. “Am intrat în NATO și Uniunea Europeană”, credeți că globalismul avantajază cultura autohtonă ? L. G. Globalismul a fost inventat de statele puternic dezvoltate economic pentru a-și asigura piață de desfacere, distrugând economia statelor aservite. Din punct de vedere cultural, specificul național e afectat de invazia unor modele standard: genul de filme polițiste americane, curente literare cum ar fi postmodernismul etc. Modul de viață al tinerilor a devenit orientat spe consum, spre exacerbarea instinctelor primare. Inteligența unui popor constă în păstrarea specificul său indifferent de influențele externe. Singurul avantaj cultural constă în posibilitatea comunicării prin internet cu scriitori din toată lumea, dacă posezi cunoștințe de limbi de circulație monfdială, în special engleza. A. P. Suntem la începutul anului 2010, “aveți soluția salvatoare” în situația de criză în care ne aflăm ? L. G. Soluția salvatoare din criză ar fi stimularea producției interne, ceea ce nu dorește Uniunea Europeană și nici excrocii care fac afaceri proprii în numele statului. Statul ar trebui să cumpere cerealele și animalele țăranului cu prețuri care să-i asigure acestuia un trai decent și să-i stimuleze munca. Ar trebui spijinite micile societăți și simplificată mult legislația fiscală și stabilizată. A. P. Vă simțiți atașat unei grupări sau generații de scriitori ? L. G. Nu. M-am simțit în adolescență foarte apropiat de poezia Lui Lucian Blaga, pe care o știam pe de rost. Acum sunt captivate de Constantin Brâncuși. A. P. Se poate vorbi despre proiecte literare ale lui Lucian Gruia, și dacă da care sunt acestea ? L. G. Proiectele sunt următoarele: Viziunea blagiană asupra lumii (cercetare sistematică a întregii opera); Brâncuși – reveriile materiei (eseuri) și un roman fantast-autobiografic. A. P. Exista vreo diferență între revistele ce apar în Capitală și cele ce apar în Provincie ? L. G. Nu. Dimpotrivă, uneori revistele literare din provincie sunt mai bune. În București sunt prea multe găști literare care își aservesc revistele, fără a mai ține cont de valoarea textelor publicate. A. P. Se poate vorbi despre geografii literare ? L. G. Cred că da. De exemplu scriitorii moldoveni sunt sfătoși, mai romantici, îmbracă ideile în cuvinte multe; muntenii sunt mai explozivi iar ardelenii echilibrați. A. P. Prin tot ceea ce ați făcut (scris) credeți că v-ați ocupat un loc în istoria literară ? L. G. Cred că specificul meu constă în îmbinarea realului cu fantasticul într-o unitate cu semnificații ontologice abisale. Dacă voi intra sau nu în istoria noastră literară (eu cred că merit), aceasta o hotărăsc criticii și, ar trebui, și cititorii, dar astăzi cărțile nu ajung la ei. Autorul își tipărește cărțile pe bani proprii (foarte rar găsește câte un sponsor), în tiraje mici, dăruindu-și exemplarele criticilor, revistelor, prietenilor. În librării cărțile apar foarte rar. Cititorii nu le cunosc, chiar dacă ar găsi cărțile, nu au bani să le cumpere. La acest fenomen se mai adaugă faptul că tinerii, în societatea de consum, citesc tot mai puțin. A. P. “Someșul, vechi prieten, mă întâmpină cu salutul zgomotos al valurilor”; dumneavoastră cum doriți să salutați încheierea acestui dialog ? L. G. De fiecare dată când mă întorc acasă, la Dej, mă duc pe podul de peste Someș și-l salut: “Servus, Samus, ce mai faci?” Cu prima ocazie când mă voi duce acasă, voi adăuga un mesaj pentru redactorii și cititorii revistei “Citadela” : Când necazurile vieții vă întristează amintiți-vă chipul curat al copilăriei. Veți deveni mai tineri, mai buni și mai frumoși. Sănătate și fericire!” Vă mulțumesc, Aurel Pop |
index
|
||||||||
Home of Literature, Poetry and Culture. Write and enjoy articles, essays, prose, classic poetry and contests. | |||||||||
Reproduction of any materials without our permission is strictly prohibited.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Privacy and publication policy