agonia english v3 |
Agonia.Net | Policy | Mission | Contact | Participate | ||||
Article Communities Contest Essay Multimedia Personals Poetry Press Prose _QUOTE Screenplay Special | ||||||
|
||||||
agonia Recommended Reading
■ No risks
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2011-03-26 | [This text should be read in romana] |
În volumul „Convoi de tăcere” (ed. Princeps, 2009), Ștefan Ciobanu cuplează tema iubirii cu cea a inadecvării, prin calitățile catalizatoare ale ludicului, totul căzând sub un fascicul imagistic trecut prin ochiul copilului.
O senzație de ireal vine din asociații ce fac treceri bruște între planuri de diferite ordini de mărime, sau din planul realității în cel al artificiului și oniricului: „pe obraji are urme de lacrimi/ de parcă ar fi trecut pe acolo/ nu de mult/ niște avioane” (păsări); „să nu fugi de frică/ în jurul propriului trup (…) caii vor visa că au spinarea/ asemeni unui căuș de palmă de-a lui Dumnezeu (…) ca să nu ne pierdem/ vom ține amândoi/ un băț infinit/ de călușar” (reverie); „de la balcon se vede cum/ păsările intră în soare cum/ din coșurile uzinelor ies norii cum/ aerul e o pătură care se lasă ușor peste lume (…) cum luna vrea să intre sărind gardul/ ca un soldat întârziat din permisie cum/ soarele își trimite sosia sub forma unui soare de hârtie/ cum oamenii așteaptă autobuzele/ de parcă ar aștepta un vapor de lapte să îi ducă înapoi cu câțiva/ ani” (relații). După cum se poate observa, comparația și personificarea împing firul textual spre un fabulos schițat în registru urban, culoarele imaginației fiind străbătute în toate direcțiile, nu fără o sensibilitate creștină, chiar până în punctul nevralgic al aneantizării: „pumnii mi s-au făcut firimituri în timpul rugăciunilor (…) e timpul sufletului/ să își scoată din inimă/ ghimpii de trandafir/ să îi pună pe caldarâm/ cum își pune un prizonier armele/ în fața inamicului// știi/ pe stradă mașinile merg până la capătul lumii/ unde cad în neant” (noaptea e un lux). În spațiul sensibilizat de rugăciune, însă, inima își regăsește mobilitatea spirituală, iar transferul imaginar între corp și lume se desfășoară astfel încât cele mai mici gesturi și întâmplări contează și pot avea un impact neașteptat: „fata/ se roagă înainte de drum/ să aibă puterea să se roage/ face noduri marinărești la șireturi și își spune/ azi voi ajunge la capătul lumii cum ajunge un pește la marginea acvariului (...) inima ei hoinărește necontenit/ prin trup/ astfel încât/ și o picătură de ploaie căzută pe ceafă/ contează” (orașul în care nu plouă niciodată). Extensia și contracția alternativă a dimensiunilor corporalității în intervalul dintre trup și lume dă senzația acută de intimitate nemijlocită între macrocosm și uman, astfel că ea, inima, devine loc de pelerinaj cosmic și de catapultare a soarelui pe cerul acoperit de pleoapă: „la inima lui oamenii au făcut o coadă/ care se încolăcește/ în jurul lumii (...) când simte că nu mai poate/ aruncă soarele pe cer folosind o catapultă/ dar/ pleoapa i se lasă ușor peste soare” (pentru el o zi este cât cât Dumnezeu). Nu mai puțin, punțile pot fi șterse cu guma: „ana (a se citi invers) / merge pe pod/ când ajunge la capăt șterge podul cu o radieră” (și marginea roasă ca un timbru), încât nu mai știi dacă te plimbi în realitate sau pe o foaie de hârtie aflată la dispoziția imaginației autorului. Paradoxal, realul și imaginarul apar, textualizate, precum „două fețe” ale unei benzi Möbius cu „o singură față”. Ni se înfățișează, prin urmare, fenomenul de corporalizare (antropomorfică) a lucrurilor: „pomii de pe alee/ susțineau burta cerului/ să nu se reverse peste noi” (moment zero); „un copil se uită la luna plină/ și/ cu un marker îi face ochi” (și voi puteți face la fel); pe de altă parte, elementele trupului însele sunt proiectate hiperbolic în peisajul cosmic: „buricul meu/ seamănă cu o arenă romană/ părăsită” (periodic); „degetele mele ies/ din părul tău/ ca dintr-un lan de porumb” (let it grow). Temperament apolinic, autorul are ca preferință lumina și soarele, al căror joc și metamorfoze spațio-temporale sunt regizate de o manieră suprarealistă: „mă simt ca în filmele mute (…) fiecare secundă își are ora ei/ de dimineață până noaptea/ de dimineață până noaptea/ până când lumina se dezlipește/ ca un abțipild” (pași de șotron); „unii oameni cred că/ lumina din becuri este pusă/ prin seringi mari” (știi îmi plac cuvintele care încep cu litere pare și se pronunță în mai puțin de o secundă); „lumina cădea pe trepte ca o minge” (din ce plămâni suflă vântul); „toată copilăria am avut pielea zgâriată/ era o adevărată poartă prin care intra viața (…) despre soare am aflat foarte târziu/ era iarnă și mă dădeam pe gheață/ am alunecat și am căzut pe spate/ pentru câteva clipe nu am mai putut să respir/ soarele mi-a intrat atunci în ochi/ și mi-a ieșit din gură sub formă de aburi reci” (viața mea). Prezentul însuși e luminătorul dintre trecutul eliberat de neliniștea posibilităților și degetul pus la buze a uimire înaintea celor întrezărite în viitor: „pentru mine/ trecutul este mereu liniște/ prezentul este mereu sorin/ așa îi zic eu la soare/ viitorul este un deget pus la buze de care se leagă/ în liniște un șnur de mărțișor” (toaca este acum în perioada sistolă). Relația cu iubita este umbrită de prezența lui Dumnezeu – „Dumnezeu îți spune/ sărut-o și din partea Mea” (povestea se scrie încet ca mersul piticului) –, spre Care se evaporă durerea, în urmărirea destinului uman. În acest parcurs, poți da peste cele mai bizare alcătuiri: „balaurul ronțăia/ noi/ copii fiind ne prindeam de mână/ ne apropiam de marginea gropii/ să pice peste balaur/ și fugeam/ nu auzeam niciodată marele impact” (și balaurul tăcea în groapă ronțăind); „ștefan calcă pe cioburi strivindu-le/ în timp ce ea/ se ascunde după lume/ ca pasărea măiastră/ de păsăr-lăți-lungilă” (periodic), sau chiar peste un horror sublimat metafizic precum cel din poemul „cerul interzis”, o adaptare post-modernă a baladei „Meșterul Manole”. Sunt, și aceste locuri, prin modul de abordare nelipsit de ingenuitate, un semn al imersiei constante într-o lume a copilăriei, a descoperirii celor din jurul trupului, singura lume în care „mingea sare până la Dumnezeu” (unele lucruri trec greu ca murdăria după văruit), iar degetul ce arată spre cer se lipește de albastru (nu visa când poți atinge). În acest tărâm visat nici o căutare nu e, încă, abandonată, nici măcar cea a sferei „ce încearcă să-și găsească colțul” (poate mi s-a părut dar sper să se repete), iar somnul nu se acoperă cu praful grijilor zilei. Copilul surprinde, de asemeni, ființele necuvântătoare, în acel mister al lor în care se reflectă empatic destinul omului: „pisica nu îți face nimic/ doar trece prin cameră atingându-ne picioarele/ are problemele ei cardiace/ ascunse în întuneric/ ea doar trece” (biletele la loterie stau pe jos ca niște scame). Tăcerea e cuvântul-cheie al călătoriei textuale, o tăcere-convoi, cu o orientare și o adresare donatoare implicită, tocmai pentru că în ea pulsează memoria și conștiința, speranța, credința și dragostea ajunse la granițele omenescului. Și din acest motiv, exprimarea îmbracă deliberat forme ale artei naive, cu stângăciile și disproporțiile ei deliberate. Cele patru capitole, intitulate Eu, Tu, El, Ea, trimit, la rândul lor, spre gestul de relegare a unei comunicări ce recuperează detenta liniștii din „largul unei coli albe” (cantități mari). Volumul a fost răsplătit cu Marele premiu la Concursul Internațional „Grigore Vieru”, ediția I, 2009. Florin Caragiu (text apărut în revista "Hyperion", nr. 1-2-3/2011 (201-202-203), pp. 96-97) |
index
|
||||||||
Home of Literature, Poetry and Culture. Write and enjoy articles, essays, prose, classic poetry and contests. | |||||||||
Reproduction of any materials without our permission is strictly prohibited.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Privacy and publication policy