"Banca Națională a României, Sala de Marmură, Luni 14.11.2011, ora 19.00, Raphael Thierry va picta pe nisip pe compozițiile lui...". E totuși ciudat să găsești așa ceva în paginile unui program al unui festival de muzică (de cameră - SoNoRo), într-o seară de noiembrie, pe una din băncile obscure ale unei catedrale (Sfântul Iosif), la stingerea ultimelor acorduri ale unui cu adevărat stenic concert de flaut dulce, vioară, violă și violoncel pe muzică de Scarlatti, Mozart, Haydn, Vivaldi, în București, în România zilelor noastre disperate.
Cum evenimentul era anunțat peste doar câteva zile m-am hotărât să fiu prezent la fața locului, curios să văd cu ochii mei cum poate fi pictat nisipul, cum se pot adică fixa culorile pe o materie cel puțin la fel de instabilă ca gândurile omului îndrăgostit, dar și pentru a profita de ocazia de a contempla, pe dinăuntru, arhitectura Belle Epoque a impunătorului edificiu.
Nu am avut ce regreta. Recent renovată, Sala de Marmură a Băncii Naționale a României, are amplitudinea și prestanța unei catedrale, dar fără altar. Coloanele laterale, terminate la înălțimi amețitoare cu capiteluri, capetele de îngeri care te privesc din loc în loc cel puțin de la aceeași înălțime, ogivele generoase, candelabrele... Printr-un ingenios sistem de iluminare mascat, partea de sus a pereților era scăldată într-o lumină roz, ceea ce brusc amintește vizitatorului cu gura căscată că nu se află într-o biserică adevărată ci într-un altfel de templu, dedicat altui zeu, cu mult mai activ decât cel care pare că doarme atunci când îl strigăm.
Spectacolul începe. Pe scenă nici urmă de pictor. Câțiva tineri muzicieni, un pian, câteva viori, o violă, un clarinet însoțesc cu o muzică nevrotică imaginile redate pe un ecran luminos așezat central. Sunt mâinile pictorului. Împrăștie, din pumnii strânși, straturi fine de nisip pe o suprafață transparentă iluminată din interior, trasează apoi linii rapide cu vârful degetului mic, apoi dungi late cu palmele sau cu dosul palmei, alteori cu pensule de diferite grosimi, pentru ca mai târziu să adauge noi straturi de nisip pentru a accentua anumite umbre, pe care apoi le șterge din nou. La început nu am deslușit nici un contur coerent. Mi s-a părut că am de a face cu delirul premeditat al unui artist perspicace care vrea să profite de un efect identic celui pe care norii albi, îl crează uneori în zilele senine cu formele lor neașteptate (bătrân cu barbă, peisaj cu copaci, animale etc). Este efectul asupra căruia Dali ne-a atras atenția atunci când a pictat portretul lui Voltaire folosind contururile a două doamne îmbrăcate în crinoline și a unui soldat spaniol întors cu spatele, sub bolta de intrare a unei încăperi incerte, așa cum ne putem reaminti din imaginea alăturată. Sau cel pe care mi s-a părut că îl disting, cu ani în urmă, la poarta unei mănăstiri, în coada unei găini aplecată pentru ciugulit, care privită din spate, părea imaginea frontală a unei pisici stând în coadă.
Minute întregi aproape că am amețit încercând să deslușesc sub baletul mâinilor febrile diferite forme care păreau ba crupa și coada unui cal, ba capul bandajat al unui rănit de război, ba un lan de grâu în bătaia vântului, de fiecare dată neconfirmate.
Prima formă pe care am fost sigur că o disting a fost cea a unei păsări cu aripile strânse și asta doar pentru că în clipa următoare, prin câteva mișcări fugare ale mâinii drepte, pasărea a ridicat aripa stângă. Apoi alt delir. A urmat silueta foarte reușită a unui nud de femeie, care, cu toate umbrele aferente, arăta aidoma unei picturi în sepia. Apoi alt delir. Mai târziu silueta îndepărtată a unui călător pe un drum cu copaci bătuți de vânt, întâmpinat la un moment dat de o siluetă feminină care întinde o mână spre el, apoi un craniu și un delir, apoi silueta aceluiași nud de femeie, văzut de această dată din spate. Această din urmă imagine a încheiat de altfel spectacolul, eliberându-l de chin pe pianistul care lovea cu putere, de câteva minute, ultima clapă din dreapta a pianului.
Mărturisesc că până astăzi nu am știut că există această tehnică de a picta. Oricum, nu aș numi-o pictură "pe" nisip, ci "cu" nisip. Și cred că este totuși încurajator că spiritul artistic modern, care caută noutatea și originalitatea cu orice preț, reușește uneori să rămână în limitele decenței.