agonia english v3 |
Agonia.Net | Policy | Mission | Contact | Participate | ||||
Article Communities Contest Essay Multimedia Personals Poetry Press Prose _QUOTE Screenplay Special | ||||||
|
||||||
agonia Recommended Reading
■ You are
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2013-03-27 | [This text should be read in romana] |
La editura „Grinta” din Cluj-Napoca, în colecția „Poezia 9” coordonată de Adrian Suciu, a apărut, de curând, volumul de versuri „Carte cu măști” de poetul ploieștean Marian Dragomir. Cartea are 97 de pagini, 41 de texte, format personalizat (landscape, 130x190), coperțile și desenele interioare aparținând autorului. De asemenea, așezarea în pagină a textelor pare a fi în acord cu procesul de „dereglare a simțurilor” impus de multiplele oglinzi (măști poetice) în care se privește e(on)ul liric.
Față de primul volum, „Stihuri pentru viața mare”, cel de față reprezintă un progres semnificativ, atât prin formula poetică neoavangardistă, prin delirul programatic, prin tematica abordată, cât și prin imaginarul poetic și ideatică. Volumul dezvăluie un peisaj interior și exterior discordant, unde un ins ironic, sarcastic, epatant, revoltat, cinic, dar și drăgăstos, melancolic, ne plimbă printre sunetele sale de pian dezacordat, până să îi găsim, în final, adevărata muzică interioară și chipul de dincolo de măști. Te întrebi de ce are nevoie omul acesta de atâtea măști, de ce își acoperă tandrețea cu masca damnării. Nu este o rebeliune chiar nouă în literatură, dar, dincolo de modelele avangardei interbelice, ni se descoperă, pe rând, fețele ascunse ale unei personalități conștient multiplicate, grotescul unor situații, cioburile multicolore din care trebuie să refaci oglinda în care s-a privit, înaintea dezastrului, chipul adevărat. De la primul până la ultimul text, autorul ne trece prin cele mai contradictorii stări. Se vede, totuși, că spontaneitatea emisiei verbale este controlată, parcă, de la un adevărat tablou de comandă, la care s-a așezat un tip cerebral, altul decât purtătorii de măști. Din când în când, îi mai cenzurează pe neobrăzați, atunci când au ieșit prea mult din canoane, rătăcind busola. Textul final, de fapt, este cel în care eul esențial iese la lumină dintre măștile alterității. Discursul poetic nu este unul linear, dimpotivă, se trece, uneori în același text, de la notele sentimentale și romanțioase, la negarea acestora, prin pasaje total opuse ca viziune, când pare a se lua totul peste picior, numai sentimentul în sine nu. Distingem, astfel, sub acele măști ale alterității despre care vorbeam, și pe insul bonom, care vorbește despre sine cu un umor reținut, și pe saltimbancul care face saltul spre marele necunoscut, și pe revoltatul nietzscheean, pe cel care se pune în pielea personajului sastisit de sine, căutându-se printre cioburile unei existențe ostracizate etc. Dar semnul biruinței omului asupra vâltorilor existenței răzbate ca un katharsis din structura profundă a multora dintre texte. Dacă ar fi să îi găsim afinități poeziei de aici, am putea spune, în ciuda absenței semnelor intertextualității, că uneori e mai aproape de absurdul ionescian (dovadă a asimilării ideaticii din piesele celebrului dramaturg, despre care Marian Dragomir a și scris), alteori de cel urmuzian (în special în prozopoemele: „Garsoniera de la trei”, „învățarea”, „Poveste de aiurit nevertebrate”, „Odaia introspecției”) sau de Sașa Pană (de fapt, în volum se află și o pastișă, „ritmuri”, după poemul „Cadența inimii”). Sigur, acest lucru nu excude maniera personală a autorului, chiar dacă, asemenea suprarealiștilor, recurge la dicteul automat. Totuși, este foarte greu de spus dacă poezia de aici este doar o ars combinatoria sau mai mult de atât. Fiindcă lipsa austerității lingvistice nu înseamnă neapărat și forțare semantică, obscuritate, formulări bombastice, delir lipsit de substanță, dimpotrivă, surpriza constă tocmai în aceea că poeziile mustesc de sensuri care se caută unul pe altul, într-un discurs eteroclit. Poate uneori registrele limbii sunt prea amestecate, iar unele cuvinte cad asemenea nucii în perete. Spre exemplu, în poezia „iubirea”: „vrei oxacilină pentru tâmplele/ care aprind în van/ un foc de fericire” (p. 8). Însă, în general, Marian Dragomir știe că nu poate lua cu totul în răspăr limba, fiindcă acesta se răzbună în cele din urmă. Faptul că, asemenea fracturiștilor sau altor reprezentanți ai douămiismului românesc, autorul violentează uneori limba, nu înseamnă că ar fi o ieșire totală din canoane, o încălcare a convenției, ci, mai degrabă, dorința (voluntară sau nu) de epatare. Temele și motivele predilecte ale volumului sunt, de cele mai multe ori, cele consacrate: iubirea, timpul, viața ca teatru, lumea ca vis, deșertăciunea, angoasa, orașul, macabrul, tenebrele, angoasa, oglinda, nelipsind cele mai noi: poezia străzii, a canalelor, a spațiului casnic etc. Iubita poetului este fie „femeia făurită”, creată din infinit, „fără brandul made in china” (p. 10); fie cea cu „o aluniță înflorită” care îl disprețuiește pentru „bobocii smulși din gură” („ea”, p. 12); fie aceea „ cu pistrui pe mâini și stele pe spate ca un scarabeu” („femeia”, p. 14) etc. Viziunea e total antiromantică, dar nu se poate spune că erosul nu ar fi dimensiunea care dă sens demersului poetic al autorului. Fiindcă iubirea este blestemul și mântuirea sa. De aceea, și revolta se stinge, de multe ori, în note senine. Pentru că poetul „își făurește” Galateea sa, de care se și îndrăgostește: „o femeie să facă amor/ e aerul ce-l expiri și-l inspiri din țigara de pe masă/ ca și cum viața ei sentimentală/ s-ar distruge sub bradul de crăciun/...// dar femeia știe că este frumoasă și îi ajunge/ ești frumoasă// fără să mă retrag în vorbe din eminescu/ cum fac băieții de prin bloguri/ în situri deșucheate și banale/ iar ea să rânjească/ cu dinții albi ca în reclame// creez o femeie cu visele dilatate/ și pupila pâlpâind intravenos de iubire// domnilor creez o femeie cum nu ați mai gustat/ să o curme propriul ei sânge ca omida/ o femeie drăgăstoasă un fruct zemos/ și care mă va lăsa/ mă va implora să o răvășesc” („femeia făurită”, p. 10-11). În ceeea ce privește angoasa, trebuie să precizăm, de la început, că viziunea auctorială nu este una gravă, fiind, mai degrabă, împănată cu himerele subconștientului, trecută prin filtrul unui umor surâzător. Adică se poate spune că poetul aruncă vitriolul în ochii realului și apoi are grijă să prepare un balsam din nuferii cei mai fragezi. Iată, în acest sens, una dintre cele mai reușite poezii ale volumului, „papucii” (p. 22-23): "papucii muierii erau primitori/ o caricatură din desenele anilor '30/ dar nu știam să alerg cu ei în jurul patului/ așa că mergeam desculț/...// uneori mă scărpinam de atâta răceală/ oul piciorului dădea cu abisul în mine/ și crăpa invidia că nu pot să alerg precum alții// nu te criza că te mănâncă mai tare/ spunea vecinul de la trei/ iar eu mușcam din iubirea oacheșă/ cu pâine și smirdan/ și gândeam cam de câte tălpi/ am nevoie să ajung în patul ei”. Cu privire la la maniera urmuziană utilizată uneori, putem avea în vedere un pasaj din poemul „Poveste de aiurit nevertebrate”: „Pe sub poale îmbracă poeme pe care le izbește pe timp de ploaie, gândind o diegeză suficient de zemoasă pentru a se putea da cu barca după sistemul de măsurare hidrologic al metaforelor/.../ Anunț: /se vinde la fabrica de bărci o plută pentru fiecare miriapod ce aiurează/” (p.41). Dintre poeziile volumului, mai reușite ni se par următoarele: „femeia făurită”, „papucii”, „vinovat”, „mărturie”, „lacul”, „Poveste de aiurit nevertebrate”, „cadavrul metaforei”, „nașterea”, „tabloul”, „masca”. Credem că este important, pentru o cronică de carte, evidențierea versurilor care surprind prin originalitatea viziunii: „de la ultimul vis carnea înflorește sub noi/ iar groapa surâde/ în colțul gurii” („Clipe”, p. 30); „și mă gândesc/ la femeile care mi-au dăruit prunci morți/ ori prietenii cu care am sacrificat viței fragezi/ la lumina sângelui alb scurs din camioane” („Mărturie”, p. 33); „ăștia-s pescari ca niște prunci/ vorbesc cu peștii și visează când dorm” („lacul”, p. 37); „mi-am plănuit (re)nașterea din cauză că era prea umed în univers/ nu puteam să pășesc în lumea asta/ ca un avorton fără de suflet/ ar fi fost indicat să mă mai fi lăsat în tremurarea pântecului/ unde își arunca mama lumea măcar o veșnicie/ dar lângă mine era un pântec de pietre care îmi zgâria/ pielea necoaptă ca un descântec/ ce făcea foamete mamei să mă respingă” („nașterea”, p. 58); „salvarea mea este cuvântul/ verificat cu gânduri și idei/ construiesc un zid marcat pe timp de criză/ joc din strălucirea măștilor/ șoptesc totul ce nu înseamnă nimic” („masca”, p. 94). Și cum se putea încheia mai bine acest volum, decât printr-o altă autodefinire: „cine sunt eu/ sunt cel pe care îl știți/ sunt oamenii pe care i-ați întâlnit/ masca vieții voastre”. Abia în final se devoalează ceea ce deja bănuiam: că „măștile” eului poetic nu sunt, de fapt, decât ipostaze ale umanului din noi, cei dornici de desăvârșire, dar și aflați în lupta cu tenebrele care ne înconjoară. În ciuda unor imperfecțiuni formale și de conținut, cum ar fi exacerbarea limbajului, fără a ținti neapărat expresivitatea, impresia de obscuritate, pe alocuri, unele mici erori de redactare, fără a schimba sensul enunțurilor, inserția nepotrivită, uneori, a oralității, „Carte cu măști” păstrează suficiente atribute ale unei scriituri reușite, chiar dacă nu spectaculare. Gheorghe Pașa (în revista "Tribuna", Cluj, 16-30 septembrie 2012) |
index
|
||||||||
Home of Literature, Poetry and Culture. Write and enjoy articles, essays, prose, classic poetry and contests. | |||||||||
Reproduction of any materials without our permission is strictly prohibited.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Privacy and publication policy