Ceea ce face Carmen Mușat în Strategiile subversiunii. Incursiuni în proza postmodernă este semn al devotamentului dar și o necesitate de ordonare a haosului terminologic, a jumătăților de adevăr rostite de cei care folosesc masca implicării pasionale pentru a ascunde o vanitate viscerală. Acest tip de analiză, după cum bine observă Andrei Terian, nu este „un alt manifest postmodern, după cum nu e nici o nouă monografie a curentului în varianta sa autohtonă: tipul de abordare exersat de către Carmen Mușat ține mai degrabă de ceea ce inginerii numesc analiza de sistem.” (Andrei Terian, Politica postmodernismului românesc, Cultura, nr. 24/18 iunie 2009)
Așadar, se stabilește încă de la început lipsa de implicare, trăirea la baza stilului, după formula lui Edgar Papu, considerată criteriul cel mai potrivit încercării de recuperare și resemantizare, așezat pe tăișul unor vechi (dar încă actuale) polemici. Totuși, această analiză la rece este posibilă și datorită concepției potrivit căreia fenomenul și-ar fi epuizat resursele, chiar proza anilor '90 vizând, prin renunțarea la caracterul autoreflexiv și prin radicalizarea atitudinii față de real, o renunțare la postmodernism și, implicit, o evoluție realizată firesc, prin asimilarea curentului anterior în structura de adâncime.
Prima parte a studiului este o încercare de sistematizare a trăsăturilor postmodernismului, privit ca o ficțiune teoretică, toate acestea făcute prin ideea de confruntare, de comparație cu modernismul și ulterior de rezolvare a paradoxurilor inerente unui astfel de demers. Viziunea, tributară inițial unui grad mare de generalitate, se restrânge înspre identificarea unui postmodernism est-european românesc „exclusiv estetic și teoretic, lipsit de suportul postmodernității ca fundal ideologic, social, politic și economic specific societății occidentale post-industriale.” (Carmen Mușat, Strategiile subversiunii. Incursiuni în proza postmodernă, Ed. Cartea Românească, București, 2008, pag. 21)
Miza pare să fie existența postmodernismului românesc în contextul totalitarismului, sinonim falsificării și denaturării. În aceste condiții, nescăpându-se din vedere referentul istoric aflat în back-ground, una din temele predilecte va fi libertatea ființei, ce nu va fi exprimată fățiș, ci doar ca element al unei realități în stare latentă, aflată între cultul obedienței și nevoia unei revolte. De aici, strategiile subversiunii și spaima în fața sistematizării geometrice, care nu este altceva decât o altă față a neantului. Scrisul este acum rodul unui marginal, ce-și asumă condiția ca pe o soluție finală și care va încerca să concilieze concretul cu nevoia elementară de metafizic, nevoie când exhibată, când înăbușită de o pojghiță de realism care vine în răspărul tendințelor vizionare. Pe teren românesc, postmodernismul pare să existe doar în virtutea nevoii de sincronizare cu literatura occidentală, fapt ce o va determina pe autoare să accepte varianta fenomenului autohton ca pe una mimetică, de import. Interesant în acest sens ar fi refuzul lui Alexandru Mușina de a crede în postmodernism și remarca retorică, în descendență caragialiană: „să avem postmodernismul nostru?”. Se subliniază foarte bine faptul că „violenta întrerupere a modernității se petrece nu în Occidentul capitalist și industrializat, ci în Estul Europei, unde instaurarea regimurilor comuniste nu înseamnă depășirea modernității, ci abandonarea proiectului modernist și întoarcerea către un tip de mentalitate specific mai curând lumii premoderne.”( Ibidem, pag. 24-25)
Numitorul comun rămâne sentimentul dezrădăcinării, al insecurității, mediu favorabil declanșării reflexului defensiv. Toată creația literară ar putea fi înscrisă într-o logică a declinului, în care dedublarea, arheologia spiritului uman surprins în multiplele sale avataruri, sunt niște eschive absolut necesare. Privit în felul acesta, sinele nu mai are consistență prin propria-i posibilitate de a exista, ci doar ca sumă de identități, resorbindu-și energiile din propria negare. Se încearcă restabilirea echilibrului între un prezent sufocant, ce are drept scop suprimarea identității, și o existență interioară cu multiple posibilități de ființare. Altfel spus, există un conflict extrem de puternic între realitate și text, noțiuni ce, paradoxal, ar putea fi congruente, întrucât formula nietzscheană a lumii ca ficțiune se radicalizează, ajungându-se la sintagma lumea este o ficțiune, ficțiunea câștigând ulterior, potrivit concepției lui Gerald Graf, prerogative absolute, deoarece „ficțiunile literare ilustrează realitatea, dar, de vreme ce realitatea este ea însăși o ficțiune, ficțiunile literare revelează adevărul.”( Ibidem, pag. 227) Sigur, interesant ar fi aici exercițiul logic în sine, care se reflectă în obiectul de studiu și își diversifică ipostazele, descoperind un sens al devenirii prin deconstrucție, prin mirajul silogismului. Erotica textualității, fragmentarismul, dispariția coerenței narative constituie o nouă paradigmă a scriiturii, care se întemeiază tocmai prin fragilitate și instabilitate, postmodernii, ca și fenomenul pe care îl ilustrează, fiind naturi echivoce, care nu vor ezita să lanseze interogații asupra propriei identități. Conștiința lor este materializarea crizei, granița dintre realitate și ficțiune dispare, iar în aceste condiții „agresiunea ficțiunii asupra vieții cotidiene generează percepția hipertrofiată a dimensiunii literaturiza(n)te a realului de fiecare clipă.” ( Ibidem, pag. 255)
Toate acestea reprezintă, în fapt, dinamitarea iluziei realiste și a pretinsei autenticități de tip interbelic. Logocentrismul și deconstrucția, pe care scriitori precum Ștefan Agopian, Costache Olăreanu, Gheorghe Crăciun, Mircea Cărtărescu le practică, reprezintă, pe urmele avangardei, tot o incendiere a locurilor comune și o întoarcere înspre propriul sine, disipat în pliurile textului. Acesta refuză succesiunea preferând simultaneitatea. Literatura nu mai este un mediator, ci are o consistență în sine, reprezentând o sinteză funcțională a elementelor din care este alcătuită, sau cărora li se supune. Reprezentativ ar fi studiul despre Costache Olăreanu, intitulat Sancho Panza și aventurile cuvintelor, întrucât tema vitalității textuale, a mobilității rolurilor este reprezentativă. Iată un exemplu: „Noutatea absolută a viziunii propuse de Costache Olăreanu constă în transformarea lui Anghelache, avatar al lui Sancho Panza, într-un potențial Don Quijote.” Ajutorul, veșnicul sidekick se postează în prim – plan, într-o lume a concomitenței, a paralelismului ce presupune cultivarea în mod exclusiv a prezentului. Desigur, existența în virtualitate reprezintă deopotrivă un abandon, o recunoaștere sau asumare a statutului de ființă de hârtie, sau de simplă funcție, a cărei ființare este rezultatul unei convenții, asumare făcută doar parțial, deoarece proiecția, aparținând planului virtualității, manifestă cateodată pulsiuni specifice ființei. Să fie aici un viciu de procedură sau refuzul de a accepta regulile? În ultimă instanță, autorul, utilizând pluralitatea de orice natură ar fi ea, vorbește despre sine. Nu trebuie scăpată din vedere dimensiunea identitară, ce îmbracă forma autoficțiunii, a tentativei de recuperare, în cazul postmodernismului imaginal sau antropocentric și a detașării ironice, a jocului de-a v-ați ascunselea prin labirintul intertextului, în cazul postmodernismului ludic și parodic, tipuri pe care Carmen Mușat le explică și le diferențiază.
Referitor la întrebarea pe care autoarea o anticipa, legată de apariția unei cărți despre intens discutatul subiect, anume, formularea cu un fel de lehamite: „Încă o carte despre postmodernism?”... nu cred că ea va fi posibilă, în condițiile în care trebuie să recunoaștem deschis că ne lipsesc construcțiile teoretice ample, cu deschideri înspre mai multe ramuri ale culturii. Totodată, opacitatea unor concepte obstrucționează polemicile de care avem atâta nevoie. Dincolo de răceala și rezonanța mecanică a discursului, destul de greu de evitat într-un studiu de această factură, există pagini scrise cu entuziasmul angajării și voluptate interogativă, ca într-o adevărată luptă cu acele „capete ale hidrei teoretice”, de care vorbește Mircea Iorgulescu, pe care autoarea o îmblanzește la final. Personal, aș fi ceva mai rezervat. S-ar putea ca lupta să nu se fi terminat încă.