Mugurii primăverii, ca niște nări umede de cai nărăvași, umplu copacii, herghelii albe și roaibe alergând în aer. Tropotele lor nasc flori. Până la fructul dorit e cale lungă de dragoste.
Micii mei icari! Prea se depărtează de ființa mea, fără teamă. Nu observă geamul nedeschis al cerului – această casă de nori unde soarele, un amorez înfocat, a ațipit abia în zori. Să-i potolesc cu apa unei cărți, îmi spun! Îmi trag mările din atlas în suflet și-i chem să se adape și să se odihnească. Îmi fac țarc inima și trag poarta în urma lor, a nepotoliților.
Le citesc din palme ca și când i-aș hrăni și, odată mutați în mine, îi simt cu adevărat alergând mai repede decât timpul, îmi culcă iarba fragedă și nu se opresc din nechezat decât atunci când lumina se răstoarnă, iar întunericul o trage târâș ca pe albatrosul ucis. Atunci se liniștesc și ei, în aburii suflărilor lor – o centură de ceață deasă!
Noaptea vine ca o poezie parfumată de un dor căruia i se alătură câteva gânduri rotunde din care îmi vine să mușc.
Poeme mai lungi decât numele tău. Sunt curioasă. O fi numele tău, dragoste? Numai pentru tine nu există suficiente cuvinte! Mă afund în lectură.
Poezia lui Simion Cozmescu este tactil-onirică, o țesătură fină între real și visare, scapă printre degete direct pe hârtie, luată de valul inspirației. Pare că nu are vreun timp ori vreun loc, deși acesta invocă marea, oceanele, tot ceea ce este acoperit de ape, insinuează iubiri lichide, curgătoare, în vârtejuri, tumultuoase, limpezi ori învolburate, memorând stări, tentații, sentimente multiple ca niște pești care plutesc în bancuri! Apoi, ore, secunde, clepsidre, amiezi, amurguri, seri și mai ales nopți.
Remarc o predilecție pentru toamnă, anotimpul când nopțile miros răscopt, dulceag/ În ultima dragoste, când poți citi versuri înmiresmate de toamnă din cărți de dulceață/ Cerșetor și proletar, iar agonia flutură un cearceaf pătat/ ca pe un semn de bun venit/ Agonie de toamnă. Este vorba despre o toamnă sfioasă în care frunzele merg spre împărtășanie/ Toamnă melancolică. Este Inocența începutului de toamnă și valurile se izbesc de faleza nopții de dragoste (știi dacă visezi îndeajuns inocența ți se poate returna) .
În Poeme mai lungi decât numele tău, pune la Favorite dragostea, pe care aș asemui-o unui albatros rotindu-se cu aripile lui mari, acest prinț al vastei zări - cum îl numea Baudelaire; am făcut această asociere și pentru faptul că poetul se folosește de măreția acestor păsări marine pentru a scoate în prim-plan grandoarea iubirii, în multe dintre versurile sale.
Volumul de debut al lui Simion Cozmescu nu este împărțit pe capitole, deoarece nu poate fi decât un întreg: iubirea! El nu are un început, cum nu are nici vreun sfârșit. Cititorul ar putea lectura din oricare punct cardinal și ar găsi același lucru: dragostea în ipostazele ei, fie așa cum am menționat deja, un albatros baudelairian, înălțându-se, rotindu-se, fie un albatros al lui Labiș, ucis, zbătându-se neputincios până la clipa din urmă. Pare a fi mai mult o dragoste în ceruri decât una pământeană. O rotire infinită.
Femeia este centrul (uni)versului liric, pentru ea și din cauza ei poetul pătimește în poezie. În ce împrejurare, acesta ar mai putea face din sentimentele sale metaforele cele mai amețitoare, cele mai concludente?! Iată: penumbra părului dragei mele drage/.../ zâmbetul ei este marea roșie când se desparte/ Marea Roșie când se desparte, o femeie care absoarbe insule selenare în vârtejul/ șoldurilor/ În ultima dragoste, abandon la marginea rochiei tale/ Nevroză, Doamna coboară pe scara interioară/ se prelinge ca o sete amară prin gât/... / sărutul ei lovește te dezosează îți rupe gândurile și/ le împrăștie mâncare pentru păsări roșii de sticlă/ Naufragiu, Picură pe vertebre sufletul tău/ Sălbastrica, chemat irevocabil/ de sufletul tău pe care îl strâng în tentacule de sepie/ Sepie, unduirea părului tău îmi trezea privighetori în sânge/ Anotimp subțire și altele și altele tot atât de tandre, de vii.
Moartea este și ea un fel de femeie binevenită în poezia lui Simion Cozmescu, apare în posturi reușite, parcă nu întristează, nu înspăimântă. Dimpotrivă, este o binefăcătoare, în sensul aducerii etern-îndrăgostitului cu picioarele pe pământ. Atât. Nu face rău, doar îi deschide ochii bine! Este ceva cu care poetul se resemnează. O întâlnim în postura de mamă: moartea își ia nou-născutul în brațe/ ultimul suspin e plânsul de bun venit/ spală-mă mamă moarte/ poartă-mă curat la trup spre leagănul de lemn/ Naștere; ori în cea de femeie harnică: visătoare viitoare moartea mai așterne un deal un ceva de odihnă/ Patinoar; este fostul locatar de la periferia vieții: la marginile vieții demult nu mai locuiește moartea/ Tăcerea îngerilor, părtașă la picnicul vieții, pe strada vieții, uneori: moartea vine la picnicul călare spărgând orizontul în lumini și claxoane/ În viteză.
În poeziile cozmesciene întâlnești o serie de laitmotive; pe lângă toamnă, femeie și moarte, aș continua cu ploaia. Acest prieten fidel se confundă cu stările sale pierdute, melancolice, lacustre, dureroase, dinspre real spre trezire/ Despărțire. Sunt prezente fenomene legate de ploaie: întuneric, nor, ceață – și, aici, aș da un bun exemplu de metaforă: inorogi de ceață/ Dinți de umbră. Lucruri care scufundă sufletul poetic în amărăciune. Poate de aici tendința de autonegare, de a se balansa într-o permanentă incertitudine, de a i se îneca acele corăbii plecate la întâmplare în largul sentimentului de dragoste. Un negativism dulce, fără a fi abrupt, ca o pantă lină pe care o coboară în adâncul ființei înrobite de dragoste: neamiaza, reușind o expresivă metaforă a iubirii - neamiaza iubirii/ Despărțire, nemorți, sugerând marasmul vieții - Nu sunt tramvaie pentru clipe și nemorți,/ doar ceruri sau văgăuni inerte,/ Tramvaiele marasmului, sau faptul de a nu putea fi nenăscut din îmbrățișarea propriei umbre - nu vei ieși nenăscut din îmbrățișarea mea spuneai/ la vremea când flăcările spărgeau tăcerea/ precum ciutura oglinda apei din coasta mea/ Dinți de umbră.
Poetului îi displace tăcerea. Dar cu cât o detestă mai mult, cu atât o cheamă mai mult, valorificând-o în multe dintre versurile sale. Despre tăcerea prinsă în pânza pictată de penelul văduvei negre/ Idilă în orașul oceanic sau despre tăcerea care mă ajunge cerând iertare/ apăsată ca o cârpă pe un cord deschis/ Nevroză ori despre Tăcerea îngerilor, despre tăcerea pe care îngerii o recoltează ca pe o ectoplasmă a rostirii, despre câte feluri de tăceri ne sugerează poetul este bine să aflăm și să nu cădem în tăcere.
Invocarea tăcerii, invocarea liniștii face parte din tabieturile poetice! Sub magia repetiției. În Tăcerea îngerilor, tăcerea lui Dumnezeu este un întuneric care încetinește, tăcerea mea este o lumină care încetinește, iar deasupra, stelele sunt răzvrătiri de lumină în tăcerea lui Dumnezeu, așa cum vorbele-mi sunt răzvrătiri ale întunericului. A se observa antagonismul răzvrătire-tăcere! Doamne scrie cuvintele scrie cuvintele/ am obosit să strig din visul altuia/ mâinile mi s-au lipit de atâta rugăciune. Iată, deci, ritualul rugăciunii! Poetul se apropie de Dumnezeu într-un fel personal.
Poemele cozmesciene au ceva din poemele luminii blagiene. Ele sunt atât de bogate în lumină, încât scot în relief toate emoțiile, pericolele, întristările, chipurile, umbrele, tot ceea ce vine pe contrasensul luminii. Nu scapă nimic ochiului cercetător. Lumina este absorbită interior, de acolo de unde poetul scoate un suflet amenințat de melancolie, neastâmpăr, durere, singurătate, întuneric și de prea multă iubire, chiar de neajunsurile și ciudățeniile vieții. Cum percepe el acțiunea luminii și câtă extrage din sine putem remarca într-o serie de poezii: irișii mei emană lumină/ Însingurare; ... pe străzile tomnatice/ se aprind oricum ruguri dar cerșetori cu ochi/ de diamant fură lumina să o ducă rudelor oarbe./ Restaurantul; el își omoară luciditatea sorbind lichioruri din sticluțe/ îmbuteliate cu lumina picăturilor de rouă din/ primăverile tăcute/ Iarna pe strada noastră; lumina m-a râcâit ușor, dintr-o insomnie/ de amiază/ Întâlnire cu un hobo; Cât despre lumina amurgită.../ Ea susură pe vitralii de opal,/ Pășire unduioasă a ielelor pe cărările uitării. / Amurg în violet; acum apăs pe pleoapele unui clavir de lumină/ O singură secundă etc. Lumina este, iată, un alt laitmotiv de excepție din poezia acestui autor.
Putem încă să căutăm și încă vom mai găsi laitmotive cum ar fi cel al calului, simbolizând tumultul iubirii. Întâlnim termeni cum: cai, murgi, copite, călăreț, tropote/ Patru; "șeile cailor putere"/ În viteză. Să ningem caii murgi deseară - îi sugerează iubitei poetul, tăinuit de o inflorescență a păcatului/ Să ningem caii murgi deseară.
Nici singurătatea nu-i e fată morgană, este un déjà-vu mai bine zis. Resemnat cu ea, se lasă copleșit de muzica unei viori cu melodii adormite: tristețea./ Însingurare. Se lasă însingurarea, spune poetul deprins cu natura sinelui, în aceeași poezie, ca și cum aceasta ar ține de momentele zilei (se lasă seara), de fenomene naturale (se lasă frig), și nu de suflet, de înstrăinarea de iubire.
Iubirea lui Cozmescu balansează între durere și fericire, între halucinant și obișnuit, între fals și adevărat, între incert și sigur. Ea alternează cu celelalte stări umane: ... pierdut în labirintul măduvei tuturor lucrurilor, gândul mi se umple de rut/, neuronii migrează/,... mă vedeam fochist aruncând/ scoici/ în focul cazanelor vaporului care ne va scufunda în traiul clasei de mijloc/ Restaurantul.
Starea de îndrăgosteală, îndrăgosteala în sine sunt prezentate dinamic prin cuvinte adecvate și imagini care le urmează imediat, ca într-un film cu efecte speciale: draga mea mânjii mei au vise albastre ce caută dincolo de centaurii școliți la orele de canto./ Asasin
Totdeauna există un ritm interior care se pliază pe un ritm al poeziei sau invers, iar această - s-o numesc eu colaborare dintre intim - vers este vie, nestăpânită.
Poezia lui Simion Cozmescu trăiește, este vivace chiar dacă, - legendar-, înlăuntru tot ceea ce construiește ziua i se dărâmă noaptea. Reușește să depășească aceste stări prin folosirea familiei de cuvinte a substantivelor flori (a înflori, înflorit, neînflorit, înflorire, inflorescență) : anul acela cireșii nu au mai curs la vale/ păsările au înflorit în albe zăgazuri/ Mama, tăinuit de o inflorescență a păcatului/ Să ningem caii murgi deseară, și mugur (a înmuguri, muguri) : apropo mai știe cineva ceva despre primăvară/ parcă mugurii ei au decolat/ Nedumerit. Interesant este că înflorirea este concepută și la nivel abstract, așa cum apare în contextul poeziei Bolnav, în care culorile monitorului înfloresc, acele prelucrări tehnice care copiază realitatea, naturalul, foarte aproape de adevăr, impresionând cu efectele lor diverse: culori tardive înfloresc pe ecranele monitoarelor stinse/ și împing orizontul intern/ cu o bătaie de inimă mai departe/ negura absenței tale pare/ a se furișa pe sub ușă.
Antagonismul de stări, de idei apare uneori pentru a reliefa o rază de optimism, de încredere, de fericire, așa cum și în poezia mai sus menționată, al cărei titlu contrastează finalului în care păsările duc orizontul (cel perceput de sine, desigur) mai departe - motiv de speranță, continuitate, libertate: doar păsările știu să poarte/ orizontul mai departe/ cu o bătaie de aripă/ Bolnav. Un alt antagonism este și cel din originala metaforă surâsul de triumf amar al arcului buzelor tale/ Despărțire. Să treacă oare sărutul prin arcul de triumf al buzelor iubitei? Pare a fi actul de dragoste cel mai glorios!
Uneori, poetul escaladează propriul sentiment și se mută în iubirea altora ca într-o altă locuință, la trei case în susul amiezii/ Iarna pe strada noastră.
Scriu și fiecare literă este un suflet confirmă legătura dintre sufletul poetului și cuvântul scris, exprimat./ Scriu poeme mai lungi decât numele tău. Se păstrează o strânsă armonie între cuvinte, poet, iubire și Dumnezeu: nu-mi ajung din urmă cuvintele/ altădată realitatea părea că se curbează/ se deforma în jurul meu/ Însingurare; Doamne scrie cuvintele scrie cuvintele/ am obosit să strig din visul altuia/ mâinile mi s-au lipit de atâta rugăciune/ Tăcerea îngerilor; și cerul se clatină vălurit/ iar eu cu bagaje și cuvinte care întârzie aștept/ nelămurit un bac sau un nor să mă treacă dincolo de tâmplă/ Să ningem caii murgi deseară; doar dorul mă mai vizitează zilele acestea/ un ecou mut din cuvinte neinventate/ Doar un ecou; tu citește-mi iubito în seara asta cărți de dulceață și versuri înmiresmate de toamnă/ Cerșetor și proletar.
În Cerșetor și proletar, face o scanare socială a prezentului din postură de ciocoi (Armani și Calvin ți-s sfinții și crezul), dar și de muncitor aruncat în stradă (jalnic muncitor vagabond/ certat de mâine/ neiertat de ieri… în costumul cu alcool, mizerie și lut); un poem traversat de ironii fine la adresa societății în care trăim, a discrepanțelor din ce în ce mai mari între cei situați undeva la un nivel de trai incredibil și cei determinați să rămână pe poziții ingrate; astfel că poetul îmbracă pe rând fiecare dintre cele două haine: de “prinț și (de) cerșetor”. Însă, în oricare dintre ele se simte ființă rebut, cu un simulacru de suflet, pe care numai Dumnezeu ar mai putea s-o ierte. O poezie adâncă din care nu poți să ieși decât în cârligul unei întrebări, prins pentru totdeauna.
Tot în zona socialului se plasează și poemul Tramvaiele marasmului. Acest titlu insinuează starea de epuizare fizică, morală și spirituală a individului: oboseala, dezorientarea, căderea psihică, dezinteresul etc. într-o societate cu văgăuni inerte: taximetriste bete în pană de benzină mânate de nevoi,/ pensionari mahmuri, pierduți la loterie, cu ochi vitriolați/ de blugii adolescentelor la care singurul lucru inteligent este/ telefonul. Afară plutesc gropi care rup planetarele ca pe spaghete,/ claxoane matrioska umplu de avorturi sonore/ orașul stigmatizat cu răni și puroaie verbale.
Întreg poemul transmite o stare deprimantă, călătorul ascultă orașul stigmatizat cu urechea lipită de geamul tramvaiului înțesat de o lume pestriță, mediocră în cea mai mare parte, care creează lehamite, emană mirosuri grele, sentimentul unui disconfort uriaș, acela de a te afla sub mormânul zilei. Poetul e nevoit să vadă lumea din mers, din aglomerația urbană, neputând să se debaraseze de această existență ordinară. Și-atunci, își propune să o survoleze. Dintr-un Zeppeline, orașul este prins în tăcere ca în pânza pictată a văduvei negre/ Idilă în orașul oceanic. Poezia din orașul oceanic mizează pe repetiții - refrene în vrie dinspre înaltul cerului care se îndepărtează luat de zeppeline - și, în acest context idilic, insistarea pe anumite expresii creează secvențe imagistice în derulare: zeppelinele purtate o singură dată de altcineva înaintea ta, frunze purtate o singură dată de altcineva înaintea ta, nume purtat o singură dată de altcineva înaintea ta, visele nu mai sunt respirate de aceea care ți-a purtat numele înaintea ta. Personajul se pierde într-un oraș oceanic în căutarea secretului nume:Iubito! . Și are revelația de a-l fi descoperit.
Același gust de social îl simt în Întâlnire cu un hobo. Scena pare una simplă: ceri un foc, din câte sunt pe pământ, ți se dă, tragi puternic din țigara asta de viață, apoi scoți din suflet o bucată pe care o potrivești cu cealaltă bucată de suflet. Ca într-un puzzle în care pe toate bucățile posibile de suflet le lipim cu iubire într-un gigantic supersuflet universal/ Întâlnire cu un hobo. Pentru moment, se naște o legătură nebănuită între cel care oferă bricheta și personajul ciudat cu ochii de culoarea fricii, cu surâsul lui ca un câine alb (portret bine creionat), frate doar cu umbra lui care-l însoțește de-a latul străzii. Și aici repetiția umbra îl aștepta urmărește definirea inedită a singurătății acestui tip uman. După ce reciți o astfel de poezie, simțământul este de a exclama „și totuși există iubire”, chiar și în subteran, chiar și în omul nimănui!
În unele cazuri, titlurile poeziilor se confundă cu starea de spirit din momentul actului creator: Nevroză, Naufragiu, O mică trezire, Ceața, Braille, Însingurare, Asasin, Bolnav, Cerșetor și proletar etc.
În toată paleta de dragoste, zugravul de cuvinte amestecă și tristețe - un amurg în violet, ori o tentă mai tulbure decât valul de murdărit epave/ Amurg în violet.
Pentru lumină și starea de lumină, de (i)luminare, poetul nu zădărnicește energie. Are la îndemână surse de metafore: soarele e de unică folosință/ Nedumerit; irișii mei emană lumină/ Însingurare; acum apăs pe pleoapele unui clavir de lumină/ O singură secundă; Alunecată lumină mușcătură albastră de strigoi/ Sălbastrica.
Observ ceva novator în poezia lui Simion Cozmescu: licențele poetice, cum singur le denumește în note de subsol: zugrate/ Bătrâna cu gâștele, munchire/ Încerc o călătorie, sălbastrica/ Sălbastrica.
În viziunea poetului laitmotivelor, dragostea este sentimentul primordial, este cum ai sparge tăcerea precum ciutura oglinda apei din coasta mea, este cum ai strivi nisipul în îmbrațișarea pescărușilor, cum ai arunca plaja în apa mării. Un tumult, o insațietate infinită./ Dinți de umbră.
În căutarea acelei femei și acelei iubiri-doar-pentru-sine, autorul se lasă pe descântecul muzei, nu unul obișnuit, cu legări și dezlegări, ci acela în care femeile întâlnite pe drumul vieții își poartă măștile (bobii ghicitului popular) pe dinaintea lui, iar el încearcă să le descopere scoțând una câte una. Din păcate, nu i se aplică nici măcar legile lui Murphy. El nu-și găsește femeia lui. Nu-și găsește iubirea lui. Un „try” (trai) zadarnic, se pare că teoria probabilităților se aplică sută la sută: una singură mi-a mulțumit tristă spre marginea orașului dar nu erai tu/ Descântec.
Un autoportret minimal prin care ni se prezintă autorul de Poeme mai lungi decât numele tău, un fel de "la prima vedere", este poezia Eu. Eul este conținut de triada liliac - cangur - inorog. Trei simboluri: cel al zborului nocturn, al saltului, al puterii miraculoase. Trei calități pe care le urmărește și pentru care își imaginează ca fiind deținătorul. Poetul, prin definiție, visează și creează noaptea, își dorește să facă pași mari în literatură, este atras de fantastic. Ca notă personală, însă, la fel de bine își deghizează caracterul în cel al unui leopard, al unei feline de genul mâța-blândă-zgârie-rău: își respectă zilnic tabieturile, lenevos așteptând să se construiască o catedrală dincolo de geam, una fragilă, din religie pură, chiar dacă în sine nimic nu se va schimba, cu toate acestea!/ Leopard.
În autoportretul pe care și-l construiește cu răbdare de-a lungul și de-a latul stărilor sale emoționale, plăsmuitorul și furnizorul de Poeme mai lungi decât numele tău găsește că toate gesturile de tandrețe s-au scurs prin rigole în cristelnițe ascunse în gropile comune ale indiferenței - se observă tendința de exagerare: sunt un soi de strigoi bipolar bântuind/ taverne la/ marginea realității putrede, viermele din carnea albă a/ fructului decojit/ cu lama introspecției... poate/ mai am viață în mine până la următoarea femeie. / Următoarea femeie.
Aș încadra eul cozmescian în triada mama-eu-tata. Simt că poetul se poziționează, din start, în mijloc. El nu se poate exprima și nici nu poate fi părtaș la propria viață în afara părinților. De aceea, găsesc recunoscător și neprețuit gestul de a le fi dedicat, în acest volum, câte o poezie. să sculptez absența ta/ liniștea care coboară din liniile palmei/ ovalul cumințeniei/ Mama; suntem un bătrân/ ducând un cerc/ roată roată/ tată/ mă tată/ mă/ Tată.
Între cotidian și poezie conduce verbul, susținător al tuturor celor care îndrăznesc și inițiază acțiuni. Poetul i se supune, nu umil, ci prietenește, la O cină ușoară: Și rostuiesc verbe spre soarele neapus...
Călătoria prin sine propune cititorului un itinerar mai neobișnuit, ceva asemănător călătoriei spre centrul pământului, de aceea trebuie să te îmbraci adecvat, să te ferești de ploaia de oameni, acidă și potopitoare, să pui mâinile la ochi și să numeri ca un copil în joacă, să aluneci, să înlături tot ceea ce ar putea să te împleticească, să nu rămâi cumva agățat în orice fel de săruturi printre menade, menhire, munchire, prin clepsidra sfredelitoare, căci în suflet nu se află loc pentru propriul eu și nici măcar pentru moarte./ Încerc o călătorie.
În poeziile de dragoste cozmesciene, absența iubitei este dezvăluită deseori, cu persistența îndrăgostitului apăsat de singurătate, o tăcere care face piruete în aer, liniștea care înghite orice formă de viață./ Anotimp subțire.
Femeia la care visează în toate felurile, femeia cu care se visează se află fie într-o vacanță la mare/ Ieri, fie este o vânătoreasă pasionată (unde repetiția femeie tu ieși la vânătoare numai noaptea subliniază instinctul masculin)/ Tolba, fie femeia care să aștearnă maldăre de dispreț ori să-l îngroape într-o mlaștină/ Urna, ori care să asmută un doberman asupra lui și chiar să-l considere un instrument muzical la care ai cânta cum ai cânta la viața lui, a îndrăgostitului, desigur / Cum ai cânta.
Preferințele sale sunt în bună parte pentru poeziile scurte, condensate, în care accentuează stări de moment în care să prelungească momentele de plăcere. În zori este o dovadă de simplitate în exprimare, adică de neexagerare, de firesc nelipsit de o magie personală, acel ceva care te îndeamnă să zăbovești asupra cuvântului pentru suplețea lui, pentru un soi de modestie voluntară. Sunt suficiente cele câteva punctări: cadrul, portretul său în care au rămas urmele femeii iubite, prelungirea stării de fericire și optimismul cu care își începe ziua: în zori am găsit doar culoarea femeii pe piele. Vasăzică, dragostea poate fi desenată pe piele, poate fi un tatuaj! Ne mărturisește în continuare senzația, starea de bine care persistă încă: în oglindă chipul meu apare cu greu... trag aer în piept sub mine curge ziua în care mă pregătesc să sar/ În zori.
Iubirea poate fi un instantaneu, o fotografie făcută în trecere și care îți lasă gustul părăsitului: te priveam în ochii altui bărbat eram străinul/ pe care-l rogi să-ți facă o fotografie/ Fotografie. Imortalizarea se face scurt, un cadru luat în clipa justă, în această poezie cadrul este luat pe fundul unei mări ale cărei mumure imită viața.
În poezia lui Simion Cozmescu valurile au un rol important, ele substituind modificări interioare în sufletul uman: tulburări sentimentale, stări antagonice, dar și disensiuni cu persoana iubită ori absența acesteia pe o perioadă nedeterminată în care îndrăgostitul se pierde, rătăcește prin labirinturi personale fără a întrezări vreo posibilitate de scăpare. Toate acestea bine redate în Destinul își flutură ca o casă perdelele.
Natura este o altă muză generoasă a poetului. Destinul său de îndrăgostit nu ar avea aceeași traiectorie pătimașă fără motivații naturale. Iată în Vesperală sinucigașă câteva metafore originale: îmi duc înserarea la tâmplă/ cerul pare a fi sărutat de fecioare de apă/ …/sufletul atârnă apical la capătul privirii. Poetul se caută pe sine în muzicalitatea vesperală și descoperă cantata pentru pian și orchestră, ceva care se potrivește neapărat urechii sale muzicale. Acea voce din cap care îi transcrie muzical versurile. De parcă ar fi un ins vesperal, își alege momentul serii ca unul de taină, de visare, de re-îndrăgostire, de întoarcere la femeia dorită. Un sine fără Dumnezeu ar fi neimportant. De aceea poate invocările și prin asta regăsirea liniștii. Uneori, poetul se dedă naturii și deopotrivă divinității: nu, nu am uitat, Doamne, dar sufletul/ mi se încovoaie la fiecare din trecerile tale/ Ascultând o umbră.
Iubirea este ceva pătimaș, obsedant, năvălitor, insistent, ceva care te face să ucizi, să devii triumfător, care încremenește timp și spațiu și viu. Este interesant cum toate celelate lucruri se devalorizează în fața iubirii, cam ceva de ordinul bacșișului lăsat pentru două expresso: nu te voi iubi decât după ce te voi ucide./ ne-am ridicat, am plecat la braț./ am lăsat banii sub ceașca mea./ costul a două espresso plus un bacșiș inutil. / La un espresso.
Dorul este o formă de absență care înflorește în suflet. O altă triadă reușită: dor-înflorire-absență. O buclă măcinătoare care nu poate fi întreruptă în niciun fel, aici înflorirea nu face decât să augmenteze starea de dor: exilat în absența ce ai sădit-o premeditat/ în sufletul meu/ acum a înflorit/ o imagine lungă ce-mi înfășoară ochiul/sufocându-l/ Dor.
Maestrul triadelor, așa mi se pare că i se potrivește poetului în discuție, reușește adesea să creeze un triunghi al bermudelor în care se scufundă întreaga ființă, în care moare încrederea în iubită, această unică apă în care poetul ar dori să-și găsească sfârșitul. Dragostea, ca și lipsa ei, provoacă răni, așa ca în eternitatea Milei 23, lângă ora 23, în visul celui mai trist loc de pe pământ./ Mila 23.
Remarc încă un lucru: o aplecare spre chipul oglinzilor. Oglinda, ca o reflectare a eului, apare insistent în versurile poetului, pentru a întoarce adevărata înfătișare, fie a ceea ce este, fie a ceea ce-și închipuie că ar putea fi și totodată pentru ridiculizarea mai ales morală, fie pentru că oglinzile și împreunarea trupurilor sunt abominabile pentru că multiplică numărul oamenilor, cum spunea Borges, fapt care îl inspiră pe poet în poezia Oglinzi, unde citatul respectiv apare ca motto.
Tot oglinda este cea care face valuri, pornind de la chip către interior, insinuând caracterul uman în continuă schimbare, nestatornic. Dar tot ea poate reda imaginea celui mai potrivit chip pe care îl poate lua dragostea și, mai presus de orice, oglinda poate arăta adevărata față a fericirii.
Fuga după fericire poate deveni obositoare, de aceea poetul cheamă la liniștire, un antract într-o piesă interminabilă, în care sunt prezente prea bine cunoscutele personaje: ploaia, muzica regizată neîntâmplător de un medic ascultând acordurile din pieptul unui muribund, foșnetul cețurilor care se îndesesc lăuntric, o șoaptă de cometă, o replică la seismele personale, sufletul rămânând agățat între teluric și celest./ Antract.
Tot pe principiul repetiției, ca o ofrandă sieși, poetului îi place nesiguranța iubitei, șovăirea, adumbririle premeditate, din seara dorului răsare. Dar, se declară mulțumit când: mă întorc seara/ duhnind a cer și a promoroacă/ îmi întinzi obrazul ca pe/ cea mai timidă ofrandă/ Ofrandă.
Numele iubirii/ iubitei este un fel de zeu pe care îl invocă permanent pentru a nu se uita pe sine și pentru a nu-și uita sentimentele. Un fel de descântec, de mulțumire sufletească atunci când ființa dragă nu este (de găsit). Chiar și pe Eșafod, prin venele mele se plimbă îndrăgostiți, întrebându-mă de numele tău, iar străzile se îndoaie și încep să-l murmure.
Și ca o legătură de netăgăduit cu iubirea stă, mărturisitoare, marea, dragostea care îmi taie piatra sufletului - o dragoste cu vârf ascuțit și dureroasă. Stau albatroșii și marea. Marea dragoste! Eu încep să plâng ceva: o mare/ O mare.
Poetul nu neglijeză importanța cuvântului. Pentru acesta, cuvântul se confundă cu dragostea. O altfel de dragoste fără de care viața nu ar avea sens! Relația cu scrisul reiese din mai multe poezii: carnea moale a cuvintelor mele, împroșc cu cerneală niște versuri/ Sepie; să ningem caii murgi diseară/ Să ningem caii murgi deseară; versul meu aleargă alături de pardoși mătăsoși, iar eu cu bagaje de cuvinte, care întârzie... dincolo de tâmplă; popas al limbii pe versuri din coral/ A treia secundă; destin rostit într-un singur cuvânt/ Invocare; ai ceva între cuvinte îi spun dimineața/ Gropar de aer.
Cuvânt, femeie, poet! Nu putea să nu existe și această triadă în versul cozmescian! Cum numele cuvântului, numele femeii, numele eului! Poate de aici titlul volumului...
Poezia lui Simion Cozmescu se conjugă neapărat cu verbul a iubi!
.
Ottilia Ardeleanu
22 martie 2015, Năvodari