agonia romana v3 |
Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission | Contact | Înscrie-te | ||||
Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara | ||||||
|
||||||
agonia Texte Recomandate
■ a învăța să dialoghezi cu sine sau cum să faci o breșă într-un zid interior
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2015-07-06 | | Redundanță și fidelitate Termenul de redundanță (utilă) provine din telecomunicații. El desemnează surplusul de informație transmis împreună cu mesajul pentru a asigura primirea fidelă a acestuia. Rostul redundanței este acela de a proteja mesajul contracarînd pierderile de informație sau distorsiunile produse pe traseu. Pentru textul scris, redundanța este considerată un defect stilistic care constă în abundența inutilă de cuvinte și expresii în redarea unei idei sau a unui sens. Textul redundant creează impresia de lăbărțare, dezlînare, confuzie, împopoțonare și afectare, devenind plicticos, diluat și inconsistent. Pe scurt, de complicare inutilă și parazitară. Redundanța este un defect care nu se rezumă însă la simpla repetare a unei/unor informații în text, ci mai ales la proasta și inadecvata structurare a textului. Eliminarea ei înseamnă creșterea consistenței și a firescului formulării, a conciziei și a sobrietății exprimării. Dacă pentru telecomunicații fidelitatea înseamnă că un text ajunge de la sursă la destinatar chiar așa cum a fost trimis, fără pierderi și fără coruperi sau denaturări, pentru un text literar ea desemnează o calitate intrinsecă a textului – potrivirea dintre intenția lui și felul în care este formulat. Faptul că are suficientă coerență și consistență pentru a putea transmite sensul dorit. De cele mai multe ori, un text îngrijit formulat elimină verbozitatea spontană, organizează cele spuse într-o formă mai concisă, mai simplificată, mai elegantă – mai dezirabilă și totodată mai adecvată rostului și intențiilor urmărite. Asceza textuală Pentru textele discursive eliminarea balastului redundant echivalează cu comasarea și restrîngerea formulărilor pentru a obține un text concentrat și esențializat. Rezultatul este și unul cantitativ – scurtarea textului, și unul calitativ – limpezirea formulărilor și clarificarea sensului. A spune că haiku-ul este un poem scurt rămîne o caracterizare corectă dar superficială și formală. Într-adevăr, formatul (ultrascurt) 5-7-5 silabe se referă doar la o formă goală de conținut, care tentează pe foarte mulți neaveniți gata să o umple, fără alte exigențe, cu ce se nimerește. Mai aproape de adevăr este faptul că atunci cînd scriem un haiku trebuie să realizăm un text ascetic, auster, în care importante sînt mai degrabă omisiunile stilistice, recursul la acele registre și formulări ale limbii care, spunînd mai puțin, pot spune mai mult. Chiar dacă este epurat de elementele redundante, un text discursiv își asigură rigoarea și bogăția informațională cumulînd itemi (unități informaționale). El preferă o retorică a amplificării, un stil augmentativ, excesul decorativist și, consecutiv, efectele emfatice care încarcă textul cu figuri de stil pozitive. Textul haiku-ului alege în schimb retorica diminuării, atenuarea, stilul reductiv, expresia eliptică, suprimarea expresivă, figurile reticenței. Haiku-ul va folosi, în locul limbajului discursiv, un limbaj oblic, care implică un sens neproferat, sensul conotativ, și care dezvăluie mai curînd ascunzînd. Este motivul pentru care, pentru a surprinde feluritele conotații, coeficientul de participare al cititorului va fi mult mai ridicat, implicînd o colaborare mult mai intens afectivă. Stilul eliptic tinde să adăpostească un maximum de informație într-un minimum de cuvinte, oferind condițiile optime pentru comunicarea unei gîndiri profunde și marcate de tensiune. La urma urmei, sobrietatea absolută, refuzul emfazei, este elevație extremă, iar concizia e condiția stilistică a sublimului. Omisiunea elocventă Dacă sîntem obișnuiți ca literatura să recurgă mai degrabă la retorica augmentativă și la limbajul discursiv (formulat în propoziții), faptul că haiku-ul apelează la stilul colocvial al limbii și în special la registrul lui evocativ, în care dominante sînt expresiile eliptice, ne poate descumpăni. În poemele haiku (bune, autentice) domină îmbinări de cuvinte scurte care nu ajung, de obicei, la nivelul propozițiilor. Rostul cuvintelor folosite în textele haiku-urilor nu este acela de a afirma sau a nega ceva, de a descrie lucrurile, de a încerca să convingă pe cineva de ceva, de a comenta sau interpreta fapte, de a exprima emoția sau sentimentele autorului. Toate acestea se exprimă în mod obișnuit prin limbajul discursiv, formulat în propoziții. Haiku-ul îl abandonează în mod voit și simptomatic. Este omisiunea fundamentală a acestui poem. O omisiune grăitoare, care consfințește atitudinea fundamentală a acestui poem: reticența, reținerea, rezerva, discreția. Textul haiku-ului nu spune (afirmă, relatează, descrie, comentează, constrînge), ci evocă și sugerează (trezește în minte și inspiră sufletul reflexiv). Eliminarea redundanței haiku-ului ține, așa cum am spus mai sus, de exigențele stilului reductiv și ale suprimării expresive. În mare parte ea este o opțiune pentru poemul în întregul lui și nu poate fi neapărat localizată așa cum face școlarul care caută în text anume figuri de stil augmentativ-decorative. Cititorul trebuie să fi ajuns la nivelul la care gustul îi spune deja care este semnificația acestor omisiuni globale. Redundanța discursivității Poemul lui Costin Iliescu de mai jos, un haiku autentic, îmi va folosi pentru a ilustra cum este eliminată redundanța discursivă. lumina lunii sare în mămăligă Este evident că formularea nu uzează de propoziții. E adevărat, partea a doua, considerînd că sare ar fi verb, cu înțelesul de saltă, se aruncă, se precipită, cochetează și cu varianta omofonă a unei propoziții, dar sensul în care sare (de bucătărie) este substantiv are întîietate în conturarea înțelesului superlativ al întregului poem. Ideea poemului ar fi că, în contextul unei nopți de vară în care s-a pus de mămăligă sub stele, lumina lunii este adevărata sare (picanteria de duh) care dă gustul autentic și dezirabil al mămăligii. Și acum ne dăm seama că prima interpretare, ăsta e totuși talentul autorului, se conjugă cu cea de a doua: lumina lunii se precipită realmente în mămăligă pentru a satisface valența magică a scenei. Dar și valența alegorică a întregului poem, căci un pic mai departe, structura acestei relații poate servi drept paradigmă concretă pentru relația, evident mai abstractă, dintre hrana rudimentară și aceea care a asimilat și s-a pătruns de spiritualitatea umană. Ceva pe măsura puternicei metafore blagiene: lavă pătrunsă de lună. Rezumat la îmbinările de cuvinte nepropoziționale, textul nu mai are cum să enunțe, să descrie, să interpreteze, să influențeze sau să etaleze vreo dispozițitie emoțională. El numește două lucruri, evocă imaginile lor. E adevărat, lumina lunii poate părea o metaforă pentru sare (sau viceversa?), dar aici este vorba mai curînd de o figură de stil caracteristică haiku-ului – transfigurarea, cea care face ca lumina lunii să fie doar o interfață între două lumi, aceea a vizibilului și aceea a viziunii (alegorice). Oprindu-se înainte de a forma propoziții (enunțuri, sentințe), textul face doar aluzii, lansează sugestii, permite apropouri, lăsînd cititorului și osteneala, și bucuria de a ajunge la tîlcul sau taina celor spuse doar pe jumătate. Și mai ales nu-l constrînge în niciun fel să adopte părerile autorului. Deși îl ispitește. Cîteva încercări, care nu renunță la limbajul discursiv, vor dovedi că el deservește resimțirea atitudinii reticente menționate anterior. Poemele, extrase din arhiva concursului ROMANIAN KUKAI și citate mai jos, nu au o singură meteahnă, dar aici o voi scoate în evidență în special pe aceea a discursivității limbut indiscrete. se răstignește vântul cu urlet de lup O singură propoziție, declarativă, construiește o imagine deformată subiectiv și metaforic a vîntului. Există în această formulare o intenție vădită a autorului de a ne violenta simțirea și a ne face să acceptăm sau chiar să consimțim la supliciul voluntar și totodată amenințător al vîntului. Autorul spune tot, fără rezerve. viscolul înfășoară urlete de lupi Și aici e vorba de o singură propoziție care ține să surprindă și să noteze, tot metaforic, atmosfera crîncenă a viforului. Recuzita este sărăcăcioasă și metafora – înfășoară – de-a dreptul hilară. Dar lipsa de discreție a poemului este vizibilă. mă zbat și-n cruntul ger caut calea mea Aici sînt două propoziții și se vede că autorul s-a chinuit să însceneze o metaforă extinsă a dificultății vieții și a încrîncenării căutătorului - răzbaterea prin nămeți. Lipsește însă provocarea cititorului, poemul este declarativ și servește mură-n gură o pildă. Fără emfază, renunțînd la vorbirea despre sine și surplusul de cuvinte, totul putea fi rezumat la: căutînd calea prin nămeți. Restul este umplutură care exaltă efortul exhibiționist a eului. ziua celor ce iubesc se apropie E vorba de Dragobete și autorul mărturisește că pămîntul se învîrtește, cu zloată cu tot, și ziua îndrăgostiților va veni, cu siguranță, la vreme. Totul spus pe șleau, nimic sugerat. Autorul își clamează crezul fără măcar să-și ia măsuri de siguranță că vorbește cu prea multă pasiune despre o petrecere reanimată de societatea consumistă. să reverse-n afară lacrimi pe zloată Nimic ascuns, poemul e un îndemn de a-ți plînge fără nicio reținere plînsul. Cu o anume mîndrie a irosirii, lăsînd lacrimile să se amestece cu zloata. Oarecum în răzbunare. Și aici autorul este prins în delict flagrant de trafic de influență. Este evident că formularea discursivă permite această retorică prea puțin aluzivă, care limitează drastic participarea cititorului la căutarea și construirea înțelesului. Redundanța descriptivă Ne reîntoarcem la poemul luat ca model. Autorul ne prezintă trei obiecte: ceaunul de tuci, lumina lunii și, la intersecția lor, mămăliga. Nu spune nimic despre ele, le decupează doar din masa amorfă a nopții, ne focalizează privirea pe ele și le lasă să iradieze aluziv. Opune negreala tuciului argintiului lunii, lăsîndu-le să se întîlnească în rotundul gălbui al mămăligii. Nu există alte cuvinte (parazitare) care să restrîngă propagarea efectelor de cîmp provenind de la cele trei obiecte sau care să constrîngă imaginația cititorului. La concursul ROMANIAN KUKAI, se cer poeme care să conțină un anume cuvînt sau sintagmă. Unii autori cred că e momentul să-și etaleze cunoștințele despre lucrul numit și încearcă să aglomereze în poem ce știu și, din păcate știm cu toții, despre el. punte între suflete din fir de ață Autorul vrea să ne învețe ce este mărțișorul și ce semnificație are. Nu are încă știință că o temă este doar o provocare la a utiliza nu cunoștințele despre mărțișor ci capacitatea lui aluzivă. Care aici este amputată. rostuiește în tăceri țurțuri la streșini Isprava viscolului este descrisă amănunțit, în totalitate. Dacă sîntem atenți însă, deși absolut banală, descrierea este inexactă: viscolul nu este deloc tăcut, iar țurțurii cresc din dezghețuri repetate. Textul vrea parcă să ne amețească făcîndu-ne să credem, fără să verificăm, în viziunea subiectivă și incorectă a autorului. copiii cântă melcilor "melc, melc, codobelc..." Chiar așa. Ca un comentariu la o carte colorată pentru țîncii care învață să deslușească buchile și să afle ce e melcul. Și să perpetueze ritualul unui joc copilăresc. preoți sfințind ape și pe noi oamenii Enumerare stearpă a circumstanțelor și a ritualului Bobotezei. Mai mult ca sigur că, poemul fiind prea scurt, n-au fost pomenite și animalele și mașinile. iubirea se revarsă de Sfânta Bobotează Pe cît de pios, tot pe atît de fad. Cuvîntul Bobotează singur, fără limbuția din jurul lui, conține toate aceste remarci. Haiku-ul trebuie să lase cuvîntul să iradieze tăcut aceste note de conținut și să dea o pildă de abstinență cititorului, ajutîndu-l să contemple și să mediteze la înțelesul sărbătorii. Iată mai jos, în poemul lui Alex Șerban, cum poate fi surprinsă o înscenare obiectivă a evenimentului: Și condițiile aspre ale iernii (gerul bobotezii), și prezența simbolică a Sfîntului Duh ca un porumbel alb tronînd în cireșul înflorit de promoroacă sînt configurate aproape miraculos de elementele naturii singure. Nu de afirmațiile autorului. E vorba de o icoană ad-hoc. |
index
|
||||||||
Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. | |||||||||
Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate