agonia english v3 |
Agonia.Net | Policy | Mission | Contact | Participate | ||||
Article Communities Contest Essay Multimedia Personals Poetry Press Prose _QUOTE Screenplay Special | ||||||
|
||||||
agonia Recommended Reading
■ No risks
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2020-06-23 | [This text should be read in romana] |
O privire asupra sexualităţii de ieri şi de astăzi
Sexualitatea de ieri reprezintă sexualitatea aşa cum a fost percepută, organizată şi integrată în raţiunea de a fi a unei societăţi restrictive. O privire asupra secolelor 17, 18 şi 19 ne dezvăluie un model de supunere a sexualităţii în faţa unor regimuri de interdicţii şi măsuri de precauţie îndreptate asupra punerii în practică a dorinţelor trupeşti. Mai întâi, acest domeniu individual a fost „luat în arendă” de către doctrinele religioase, care au reglementat activităţile de copulaţie timp de aproape două milenii. „Atitudinile Occidentului faţă de comportamentul sexual au fost timp de aproape două mii de ani influenţate în primul rând de creştinism. Deşi diferite secte şi culte creştine au avut opinii diferite în privinţa locului ce se cuvine sexualităţii în viaţă, punctul de vedere dominant al bisericii creştine a fost acela că orice comportament sexual este suspect, cu excepţia celui necesar reproducerii.” (Giddens, 1997, 114 ) Desigur, această înrâurire a bisericii creştine a avut, până în secolul 17, anumite sincope şi intermitenţe în exercitarea măsurilor de restrângere a comportamentului sexual la cercul conjugal. Cu toate acestea, secolul 17 reprezintă momentul de cotitură în care sexul cunoaşte noi dimensiuni imperative. Din acest moment, comportamentul sexual va fi reglementat la nivel de limbaj, va fi transpus într-un univers cu totul nou, cel al destăinuirilor şi confesiunilor legate de pornirile instinctuale ce ar fi reprezentat o ruşine şi o abdicare de la principiul moralităţii în cazul în care li s-ar fi dat curs în spaţiile care nu erau considerate adecvate pentru practicarea unor astfel de plăceri. „Se afirmă că pe la începutul secolului al 17-lea un anumit soi de lipsă de prefăcătorie mai avea trecere. Practicile sexuale nu prea erau tăinuite, cuvintele erau rostite fără excesivă pudoare, iar faptele nu prea aveau nevoie de perdea; în relaţie cu ilicitul, exista o tolerantă familiaritate.” (Foucault, 1972, 7) Burghezia a pus capăt acestui lux care le permitea oamenilor să afişeze lipsă de pudoare şi să se dedea „fără prea multă jenă” practicilor sexuale. „Un amurg sosit cu repeziciune s-ar fi lăsat apoi peste acest spectacol desfăşurat până atunci în plină lumină, urmat de monotonia nopţilor burgheziei victoriene. Venise vremea ca sexualitatea să fie ascunsă grijuliu sub obroc.” (Foucault, 1972, 7) Astfel, secolul al 17-lea ne prezintă „începutul unei epoci de reprimare, specifică societăţilor numite burgheze, şi de care, pare-se, nu ne-am fi eliberat încă pe deplin”. (Foucault, 1972, 16) Prin aceasta, Michel Foucault sugerează înainte de toate că proiectul societăţilor de sorginte burgheză ar fi fost periclitat dacă nu ar fi fost implementate anumite restricţii asupra instinctelor sexuale. Putem considera, aşadar, că „principiul randamentului” a cunoscut o nouă semnificaţie odată cu schimbările sociale şi că încadrarea instinctelor umane în tipare prestabilite a anunţat apariţia societăţii industriale, în care producţia îmbrăca un rol crucial pentru bunul mers al existenţei colective, de vreme ce aceasta urma să fie pusă înaintea nevoilor personale. Tabloul sexualităţii văzut prin lentilele trecutului Ultimele trei secole în care civilizaţia occidentală a fost străbătută de o serie de schimbări şi provocări în ceea ce priveşte tehnologizarea şi raţionalizarea progresive ale existenţei umane au adus transformări la nivelul manifestărilor sociale şi personale ale indivizilor, operate prin intermediul unei palete largi de strategii şi măsuri de control. De la stilul vestimentar caracteristic fiecărei epoci în parte (toată lumea este la curent cu diversele accesorii opulente de ascundere a trupului), la relaţii interpersonale consolidate în regim de putere, la norme de conduită şi până la comportamentele de reproducere ale tuturor participanţilor la actul procreării, societăţile patriarhale au privit sexualitatea umană ca pe un lucru ce trebuie gestionat prin interdicţii şi raporturi de putere. De exemplu, printre alţi factori, lipsa măsurilor contraceptive eficiente şi posibila ameninţare a creşterii alarmante a populaţiei, în contrast cu evoluţia lentă a mijloacelor de asigurare a traiului zilnic al oamenilor (semnalul de alarmă tras de Malthus), au condus la adoptarea unor măsuri represive în raport cu dezvoltarea nestingherită a instinctelor primare. Eşecul încadrării acestor instincte în limitele familiale ar fi produs o explozie libidinală de proporţii uriaşe. Ca efecte ale instrumentelor de exploatare a reprezentanţilor păturilor de jos ale societăţilor, prin muncă extenuantă şi abrutizantă, minusurile înregistrate de progresul lent al disciplinei „scientia sexualis” au contribuit decisiv la operarea unor modificări structurale în schemele psihice şi de comportament ale oamenilor. Ritmul lent de transmitere a informaţiei şi de desfăşurare a muncii au făcut ca sexualitatea să poată fi integrată în mod firesc în peisajul conjugal, în interiorul căruia putând ţese aceleaşi cutume spre a le transmite mai departe succesorilor. Până în secolul al 19-lea, doctrinele religioase, prin îndemnarea la discursuri privind propriile dorinţe carnale, au reuşit să insufle o teamă în mintea celor ce îndrăzneau să dea curs, măcar cu gândul, celor mai nebănuite porniri animalice. „Mărturisirea a fost deci, şi rămâne şi astăzi încă, matricea generală care guvernează discursul adevărat asupra sexului. Ea a fost totuşi transformată în mod considerabil. Multă vreme mărturisirea rămăsese solid încastrată în practica penitenţei.” (Foucault, 1995, 50) Aşadar, problema sexualităţii, cum a fost gestionată de „morala sexuală a creştinismului”, a fost formulată cât se poate de superficial, oferindu-se posibilitatea tăinuirii propriilor păcate în spatele unor cuvinte ce nu puteau fi verificate în mod riguros. Teama de a nu cădea în păcat şi în dizgraţiile celor apropiaţi s-a transformat în obsesie, dând naştere unor scenarii caricaturale: „Tinerii atinşi de pierdere de spermă prezintă trăsăturile şubrezeniei şi ale bătrâneţii; devin laşi, lipsiţi de forţă, moleşiţi, nătângi, gârbovi, neputincioşi, palizi, efeminaţi, îşi pierd pofta de mâncare şi căldura, au membrele grele, într-un cuvânt, sunt pierduţi aproape cu desăvârşire.” (Foucault, 1995, 134) În secolul al 18-lea, ne spune Michel Foucault, „se pot distinge patru mari strategii de ansamblu care dezvoltă cu privire la sex dispozitive specific de cunoaştere şi putere: isterizarea corpului femeii, triplu proces prin care corpul femeii a fost analizat – calificat şi descalificat – ca un corp integral saturat de sexualitate[…], pedagogizarea sexului copilului[…] copiii sunt definiţi ca fiinţe sexual liminare, situaţi dincoace de sex, dar deja în interiorul lui, aflaţi pe o periculoasă linie de cumpănire[…], socializarea comportamentelor procreatoare[…] socializare de ordin politic, prin responsabilitatea cuplurilor în raport cu întreg corpul social, socializare medicală, prin valoarea patogenă, pentru individ ca şi pentru specie, atribuită practicării unui control al naşterilor şi psihiatrizarea plăcerii perverse, instinctul sexual a fost izolat ca instinct biologic şi psihic autonom.” (Foucault, 1995, 80) Astfel, copiii au reprezentat un punct nodal al interesului recurent pe care instituţiile (familiale, religioase, pedagogice etc.) vremii l-au arătat întru educarea acestora în spiritul moralităţii şi cucerniciei. Totuşi, nu putem trece cu vederea contradicţia din însăşi substanţa logicii interne a judecăţilor întreprinse în legătură cu sexualitatea copiilor. Se spunea că aceştia sunt „situaţi dincoace de sex”; cu alte cuvinte, trupul unui copil ar fi fost scutit de stigmatul originar, însă, cu toate acestea, erau adoptate măsuri împotriva manifestării sexualităţii infantile ca şi când ar fi existat un pericol ce trebuie abolit. Această contradicţie a fost sesizată şi amendată de Sigmund Freud, un secol mai târziu, când acesta a demonstrat empiric că sexualitatea copiilor nu era doar o idee menită a le perverti dezvoltarea, ci un instinct biologic apărut ca urmare a naşterii şi continuării existenţei într-un sistem represiv. Apare în decursul secolului al 19-lea ideea de „copil masturbator”, reluată şi aprofundată apoi de către Freud. Dezvoltându-se pe fondul unor demersuri ce au înregistrat, în mare parte, efectele scontate, dar şi unele consecinţe fortuite, sexualitatea a fost mai întâi redusă la spaţiul intim al căsătoriei, la practicile sexuale ascunse după perdea, în diferitele lor forme, de la prestarea obligaţiilor aferente contractului conjugal, la incursiunile libertinilor şi până la inundarea patologică a psihicului perverşilor. Apoi s-a încercat prelevarea sexualităţii din cercurile restrânse în care a fost exilată, în scopuri restrictive şi didactice, fapt ce a urmărit controlul sistematic şi supunerea acesteia la diversele metode şi tehnici de adaptare la cerinţele generale de promovare a relaţiilor sociale (care nu puteau fi închegate decât prin desexualizarea trupului). Iniţial, credinţa că prin intermediul raportului de putere impus de confesiune, prin eliberarea omului de spiritele întunecate ale pornirilor animalice, sexualitatea ar fi fost ţinută în frâu, a avut întâietate. Însă efectele secundare nu au întârziat să apară prin fisurile mecanismelor de control. „Este vorba – în mult mai mare măsură decât de un mecanism negativ de excludere ori de respingere – de crearea unei reţele subtile de discursuri, de cunoaşteri, de plăceri, de puteri; este vorba nu de o mişcare ce s-ar încăpăţâna să respingă sexul «sălbatic» în vreo regiune obscură şi inaccesibilă, ci, dimpotrivă, de procese care îl răspândesc la suprafaţa corpurilor şi a trupurilor, care îl excită, îl fac să se manifeste şi să vorbească, îl împlântă în real şi îi ordonă să spună adevărul; o întreagă scânteiere vizibilă a realităţii sexuale pe care o reflectă multiplicitatea discursurilor, obstinaţia puterilor şi jocurile cunoaşterii cu plăcerea.” (Foucault, 1995, 57-58) „Obstinaţia puterilor” şi „jocurile cunoaşterii” au văzut în sexualitate o dimensiune pe care, odată separată de trupurile în care se ascunde, prin confesiuni şi apoi prin intermediul medicinii, ar fi reuşit s-o disece cu scopul de a le furniza „bolnavilor” un tratament viabil împotriva dependenţei. Reversul acestor acţiuni este destul de grăitor. Lipsa de discreţie în abordarea subiectului (şi aici nu ne referim la valoarea morală a terminologiei şi a atitudinilor pline de rezervă utilizate în acest sens, ci la însăşi atenţia focalizată asupra subiectului) a făcut ca trupurile să abunde în propria lor sexualitate. Desigur, mecanismele de control nu se gândeau la vremea respectivă că „mediul este mesajul” (McLuhan) şi nici că nu este indicat să porneşti la vânătoare alergând spre viitoarea pradă cu braţele deschise, indiferent dacă aparenţele trădează sau nu intenţii ascunse. Cu cât sexualitatea era mai supusă şi mai îngrădită, cu atât aceasta evada prin cele mai înguste şi insesizabile (nu cu ochiul liber, cel puţin) fisuri ce puteau să apară în sistem. Astfel, tendinţele oamenilor spre comportamentul sexual deviant erau mai lesne de explicat şi analizat. Nucleul teoriei lui Sigmund Freud privind sexualitatea umană a fost centrat pe fundamentul sistemului represiv, care trezeşte, alimentează, stinge şi reaprinde în individ impulsurile sale distructive prin slăbirea Erosului, singura dimensiune care le poate ţine în frâu. O altă tendinţă importantă care a străbătut spectrul trecutului constă în încercarea, cel puţin teoretică, de a estetiza existenţa umană şi de a o pune în raport cu propria sa esenţă. Aplicarea jocului la nivelul întregii configuraţii sociale, aşa cum reiese din teoria lui Schiller, propune un nou model de raportare umană la „principiul realităţii”. Este vorba despre o nouă realitate bazată mai degrabă pe antrenarea simţurilor într-o dimensiune în care munca încetează a mai fi un motiv de trudă şi stres. „Disciplina esteticii instalează ordinea sensibilităţii împotriva ordinii raţiunii. Introdusă în filosofia culturii, această noţiune vizează o eliberare a simţurilor care, departe de a distruge civilizaţia, i-ar da acesteia o bază mai solidă şi ar spori considerabil posibilităţile ei.” (Marcuse, 1996, 172) Acest proiect social viza integrarea şi implicarea fiecărei fiinţe umane într-o existenţă împărtăşită din care toate lumea avea de câştigat, în special civilizaţia. Eforturile din zilele noastre de a pune trupul pe un piedestal şi de a-l cosmetiza până la atingerea unor praguri de artificialitate pare o reproducere subliminală a teoriei jocului. Societatea a devenit un joc al plăcerilor, un cadru în care, comparativ cu trecutul represiv şi îmbietor la discursuri, a vorbi „prea mult” despre sex înseamnă a-l practica prea puţin. Dacă ne uităm la felul în care femeile îşi afişează în ziua de astăzi trupurile, putem să ne întoarcem la Kant şi să afirmăm cu tărie că aceasta a avut dreptate când a spus că „perceperea estetică este însoţită de plăcere.” (Kant apud Marcuse, 1996, 168) Cu alte cuvinte: „Această plăcere derivă din perceperea formei pure a unui obiect, indiferent de «conţinutul» şi «scopul» său (intern sau extern). Un obiect reprezentat în forma sa pură este «frumos». O astfel de reprezentare este opera (sau mai curând jocul) imaginaţiei.” (Marcuse, 1996, 168) Astfel, când auzim afirmaţia „forme fără fond”, ne putem gândi, de fapt, că formele au un scop în sine (ceea ce se şi întâmplă în realitatea imediată a secolului 21), departe de acele scopuri care le sunt impuse indivizilor din exterior. Şi, deşi face obiectul unor influenţe exogene, moda vestimentară contemporană, care îşi atribuie rolul de a dezvălui trupurile femeilor îmbrăcându-le (pantalonii mulaţi, fustele scurte şi/sau mulate etc.), vine în sprijinul ideii palpabile de liberalizare şi permisivitate. Modă care, pe deasupra, este adoptată de la vârste din ce în ce mai fragede. Ceea ce înseamnă că, în prezent, copiii sunt supuşi unor alte forme de represiune în comparaţie cu eforturile întreprinse de-a lungul secolelor trecute. Vom vedea mai încolo, pe parcursul acestei lucrări, cum corpul a devenit unul dintre cele mai râvnite obiecte de consum, pe lângă obiectele care îl înconjoară şi care îl aduc mai aproape de condiţia lor de marfă, aducătoare de satisfacţie, divertisment şi, mai presus de toate, profit. La începutul secolului 20, Freud avea să răstoarne vechile mentalităţi legate de sexualitatea umană şi, cu precădere, de cea a copiilor. Această concepţie, perimată încă de pe-atunci, a reprezentat una dintre modalităţile schemelor sociale anterioare, care blamau practicile libidinale purtate în afara căsătoriei, de a controla evoluţia lentă a dinamicii populaţiei din punctul de vedere al sexualităţii manifeste. Suprimând sexualitatea copiilor, s-ar fi întârziat exercitarea efectivă a influenţelor acesteia asupra unor trupuri despre care se credea că vor pieri de timpuriu în cazul în care ar fi fost atinse de „flagelul” impulsurilor sexuale. „O parte din concepţia populară despre pulsiunea sexuală este că ea ar lipsi din copilărie şi că s-ar trezi abia în perioada de viaţă numită pubertate. Doar că aceasta nu este numai o simplă greşeală, ci chiar una plină de consecinţe, căci este principala vinovată pentru ignoranţa noastră actuală în privinţa condiţiilor de bază ale vieţii sexuale.” (Freud, 2010, 93) Prin intermediul ştiinţei, această „concepţie populară” a fost acuzată de inactualitate şi de neadaptarea la nevoile fizice ale indivizilor. Este ca şi când s-ar fi dorit să se ajungă la o concluzie în lipsa cele mai importante premise – sexualitatea infantilă. Determinarea „condiţiilor de bază ale sexualităţii” ar contribui decisiv la asigurarea unei evoluţii sănătoase („non-represive”) ale psihicului uman. În absenţa reprimării, toate acele dorinţe refulate şi reîntregite în schema psihică sub alte forme (prin comportamente nevrotice, neurastenice, obsesiv-compulsive etc.) ar urma traiectoria lor firească, aceea a satisfacerii neîngrădite a pulsiunilor dobândite prin naştere. Dar reprimarea începe încă din copilărie, stadiul de viaţă în care individului i se inculcă cerinţele dureroase ale societăţii; cerinţe care, dacă ar fi fost aplicate altfel decât prin metode indirecte (şi subtile), promovate cu ajutorul autorităţii şi raporturilor de putere, n-ar fi înregistrat rezultatele scontate. „Ceea ce civilizaţia stăpâneşte şi reprimă – revendicările principiului plăcerii – continuă să existe în civilizaţie. Inconştientul reţine scopurile înfrântului principiu al plăcerii. Respinsă de realitatea externă sau chiar incapabilă să acceadă la ea, întreaga forţă a principiului plăcerii nu numai că supravieţuieşte în inconştient, dar şi influenţează pe multiple căi tocmai realitatea care a înlăturat acest principiu.” (Marcuse, 1996, 33) Acesta este un paradox izvorât din incapacitatea civilizaţiei de a se adapta la nevoile stringente ale corpului uman. Proiectul instituit de civilizaţia occidentală a încercat să uniformizeze reacţiile instinctuale ale indivizilor prin supunerea acestora în faţa unor măsuri rigide, inflexibile, necesitând eforturi îndelungate şi abrutizante din partea celor prinşi în capcanele „principiului realităţii”. „Reprimarea este un fenomen istoric. Subjugarea efectivă a instinctelor faţă de controalele represive este impusă nu de natură, ci de om. Tatăl primordial, ca arhetip al dominaţiei, iniţiază reacţia în lanţ a înrobirii, răzvrătirii şi dominaţiei consolidate, care marchează istoria civilizaţiei.” (Marcuse, 1996, 33) Omul este văzut aici ca un adversar redutabil al naturii. Acesta este cel care a scris istoria şi a interpus-o forţelor naturale în încercarea sa de a le arunca undeva în fundal, în dimensiunea întunecată a inconştientului - acolo unde vor încerca să se revolte, în încercarea de a reinstaura echilibrul de care au fost private. Tatăl primordial este modelul suprem de reprimare, holograma imensă a tatălui care îşi modelează odrasla pe calapodul îngust al civilizaţiei. Complexul lui Oedip, rezultatul relaţiei de putere dintre tată şi fiu, se va dezvolta mai departe în dimensiunea „supraeului” care va îmbrăca rolul de conştiinţă a individului şi va funcţiona în slujba dezvoltării societăţii represive. Acest supraeu reprezintă terenul fertil în care civilizaţia îşi plantează cutumele, regulile, normele, legile etc. astfel încât acestea să se dezvolte în forul interior al individ şi să preia funcţiile cognitive pe care le va pune, de câte ori se va ivi ocazia, în folosul progresului omenirii. „Pe parcursul dezvoltării eului apare o altă «entitate» psihică: supraeul. Ea îşi are originea în dependenţa prelungită a copilului faţă de părinţi; influenţa părinţilor rămâne nucleul supraeului. Ulterior, supraeul preia o serie de influenţe sociale şi culturale, devenind, în cele din urmă, reprezentantul atotputernic al moralităţii stabilite şi «a ceea ce oamenii numesc lucrurile superioare din viaţa omului».” (Marcuse, 1996, 46) Astfel, putem ajunge la următoarea concluzie: ideile de libertate şi liber arbitru sunt doar ambalajele viu colorate ale unei realităţi cât se poate de cenuşii. Freud a încercat, înainte de toate, să explice originile şi manifestările sexualităţii infantile printr-o serie de observaţii empirice, pe care le-a descris sistematic în lucrarea „Trei eseuri asupra teoriei sexualităţii ”. Concepţia sa centrală gravitează în jurul copilului de sex masculin, interpretând teoria sexualităţii infantile prin prisma evoluţiei băiatului şi a percepţiei sale în legătură cu organele genitale atât ale bărbaţilor, cât şi ale femeilor. Cu toate acestea, neavând acces la o cunoaştere directă asupra realităţii sexuale, băieţii pornesc de la premisa că toţi oamenii au acelaşi tip de organe genitale, precum cele pe care le pot supune analizei, anume propriile organe. Fetele, în schimb, acceptă organul genital masculin ca atare, însă tânjesc după posibilitatea de a avea şi ele un astfel de organ de reproducere. „Ipoteza existenţei aceloraşi organe genitale (cele masculine) la toţi oamenii este prima dintre teoriile sexuale infantile remarcabile şi pline de consecinţe. Puţin îi foloseşte copilului dacă ştiinţa biologică trebuie să dea dreptate prejudecăţilor lui şi să recunoască clitorisul femeii ca un veritabil substitut al penisului. Mica fată nu cade pradă unui asemenea refuz când zăreşte organul genital al băiatului, altfel constituit decât al ei. Ea este imediat gata să îl recunoască şi cade pradă invidiei de penis care culminează cu dorinţa importantă pentru ceea ce urmează, de a fi şi ea băiat.” (Freud, 2010, 118) Freud instituie aici un raport de putere, de dominaţie între cele două sexe, raport în care sexul masculin este tentat să creadă că sexualitatea sa prevalează, iar sexul feminin ţinteşte către statutul superior care i-ar oferi dreptul de dominaţie asupra „sexului slab”. „Pentru copilul de sex masculin este de la sine înţeles să presupună existenţa la toate persoanele a unui organ genital ca al său şi imposibil să asocieze lipsa acestuia cu reprezentarea celuilalt.” (Freud, 2010, 117) Aşadar, în accepţiunea lui Freud, băiatul crede că persoanele de sex feminin sunt nişte bărbaţi castraţi, ceea ce a stârnit reacţii de dezavuare din partea gânditorilor din cea de-a doua jumătate a secolului 20. „Ceea ce ignora, în mod paradoxal, Freud, este aspectul psiho-biologic al sexualităţii, polaritatea masculin-feminin şi dorinţa de a depăşi această polaritate prin uniune. Această ciudată eroare a fost condiţionată, probabil, de extremul patriarhalism al lui Freud, care l-a făcut să creadă că sexualitatea este în sine masculină şi l-a făcut să ignore sexualitatea specific feminină. El a exprimat această idee în lucrarea Trei contribuţii la teoria sexului, spunând ca libido-ul are de regulă «o natură masculină», indiferent dacă este libido-ul unui bărbat sau al unei femei. Aceeaşi idee o exprimă într-o formă raţionalizată teoria freudiana conform căreia un băiat percepe femeia ca fiind un bărbat castrat, iar femeia însăşi caută diferite forme de compensare a pierderii organului genital masculin. Dar femeia nu este un bărbat castrat, iar sexualitatea ei este specific feminina şi nu de «natura masculină».” (Fromm, 1995, 37-38) Această reinterpretare a teoriei lui Freud vine pe fondul procesului de emancipare feminină, la fel cum şi Freud şi-a elaborat concepţia teoretică într-un context social care a favorizat încetăţenirea unor reprezentări mentale caracteristice pentru schemele organizării sociale respective; „extremul patriarhalism”, aşa cum l-a numit Fromm. Sexualitatea şi viziunea asupra acesteia s-au schimbat pe parcursul evoluţiei societăţii occidentale. Apariţia societăţii de consum şi a culturii de masă a reprezentat un punct de cotitură pentru relaţiile umane, care aveau să fie implicate, începând din acea perioadă, într-un continuu proces de schimbare. Până şi psihanaliza a suferit modificări semnificative „în conformitate cu schimbările sociale fundamentale ce au avut loc în prima jumătate a secolului”. (Marcuse, 1996, 220) De asemenea, Marcuse afirma că valoarea teoretică a psihanalizei şi-a pierdut identitatea critică atât de profund impregnată cu eforturile lui Freud, urmând a fi valorificată de-acum înainte doar latura terapeutică a acesteia, de adaptare pasivă a individului la realitatea grea şi represivă. Abordare ce avea să funcţioneze aproape ca un instrument de alienare prin terapie. „Freud avea dreptate; viaţa este grea, represivă, distructivă – dar nu este chiar atât de grea, de represivă, de distructivă. Există şi aspecte constructive, productive. Societatea nu este doar asta, ci şi cealaltă; omul nu este doar împotriva lui, ci şi pentru el.” (Marcuse, 1996, 231) Prin aceasta, Marcuse sintetizează încercările „revizioniştilor”, aşa cum îi numeşte pe cei care au respins teoria metapsihologică a lui Freud, de a împăca individul cu societatea în care trăieşte, de a-l integra pe cel dintâi în sistem, pentru a înceta să mai viseze cu ochii deschişi la o descătuşare etichetată ca iluzorie. Astfel, începe o nouă epocă în care sexualitatea este eliberată sistematic şi transpusă ulterior în spaţiul public prin orientarea progresivă către erotizarea şi dezvăluirea trupurilor. Sexualitatea în cea de a doua jumătate a secolului 20 Începând cu sfârşitul celui de-a patrulea deceniu al secolului 20, sexualitatea avea să intre într-o cu totul altă dimensiune, din moment ce expozeurile critice ale ştiinţei erau depăşite de noile mijloace de comunicare ce modelau atitudinile şi comportamentele indivizilor, iar discipline ştiinţifice precum psihologia şi sociologia erau mai mult sau mai puţin aservite marilor companii ce iniţiau proiecte de cercetare a comportamentului consumatorului. Desigur, la începutul anilor ’50 sexualitatea era încă tăinuită şi alungată din spaţiul public, în ciuda noilor descoperiri: „Jumătatea secolului 20 în America a fost definită de un paradox sexual. Pe de o parte, un studiu a descoperit că bărbaţii şi femeile erau mult mai jucăuşi în dormitor decât se credea, o descoperirea care a fost relevată de faptul că rata natalităţii a ajuns la cel mai înalt nivel din istoria ţării. Pe de altă parte, atitudinea publică despre sex era una represivă, în timp ce liderii societăţii făceau tot ce le stătea în putinţă pentru a descuraja discuţiile despre acest subiect.” (Streitmatter, 2006, 13) Această atitudine de respingere a sexualităţii venea, cel mai probabil, pe fondul creşterii impresionante a natalităţii, dar şi al unor atitudini tradiţionale care erau încă văzute ca puncte de referinţă în relaţiile sociale. „În vremurile noastre, atitudinile tradiţionale coexistă, împreună cu unele mult mai liberale legate de sexualitate care s-au format cu precădere în anii ’60.” (Giddens, 2001, 115) Cazul Kinsey Deşi „Revoluţia sexuală” s-a lăsat aşteptată până în anii ’60, interesul pentru acest subiect considerat tabu a crescut şi în rândurile cercetătorilor, primul studiu de amploare în acest sens fiind întreprins de Alfred C. Kinsey, profesor la Universitatea din Indiana. Astfel, până în anul 1948, când a fost lansată cartea „Comportamentul sexual al bărbatului”, semnată de Alfred C. Kinsey, atitudinea generală a societăţii faţă de sex era de tăinuire, de reprimare, văzându-se în sexualitate acel corpus de activităţi despre care nu trebuia să se discute în mod deschis. Şi aceasta după câteva secole în care sexualitatea fusese izolată în discursuri, după cum am aflat de la Michel Foucault. Prin publicarea studiului său, Kinsey a arătat că proliferarea relaţiilor sexuale înainte de căsătorie, căutarea plăcerilor în afara sferei conjugale, homosexualitatea şi alte practici, care în mod normal ar fi fost încadrate în categoria „comportamentelor sexuale deviante”, erau mai la modă şi aveau loc cu o frecvenţă mai mare decât s-ar fi crezut până atunci. „Pentru a realiza studiul, Alfred C. Kinsey de la Universitatea din Indiana a intervievat 12.000 de bărbaţi. Descoperirea majoră a fost că subiecţii lui, când erau în dormitor cu uşile închise, se comportau foarte diferit faţă de ceea ce prescria societatea tradiţională. Într-adevăr, a descoperit că cei care violau prescripţiile sexuale erau majoritari; astfel că bărbaţii care se «purtau rău» din punct de vedere sexual erau de fapt «normali».” (Kinsey apud Streitmatter, 2006, 13) Descoperirile lui Kinsey au reprezentat un şoc pentru instituţiile sociale (în special pentru biserică), fapt ce i-a adus acestuia o serie de critici, culminând cu pierderea unor sume de bani ce urmau să-i revină cercetătorului din sponsorizări pentru a-şi putea continua cercetările. Rezultatele studiului său arătau că 92% dintre bărbaţi îşi procurau plăcere prin masturbare, în contextul în care, ne spune Streitmatter, „Academia Navală a Statelor Unite insista ca un candidat «să fie respins dacă era examinat şi se descopereau urme de masturbare»”. De asemenea, „85% dintre bărbaţii căsătoriţi făcuseră sex înainte de căsătorie; 50% dintre bărbaţii căsătoriţi făcuseră sex în afara căsătoriei; 37% dintre bărbaţi avuseseră, cel puţin o dată, orgasm prin intermediul unui contact homosexual”. (Kinsey apud Streitmatter, 2006, 14) Bineînţeles, asemenea descoperiri au generat critici vehemente şi au stârnit indignare morală în rândul celor pentru care moştenirea religioasă era încă literă de lege. „Preşedintele Universităţii Catolice l-a denunţat pe Kinsey pentru că publicase «cea mai anti-religioasă carte din toate timpurile», editorul unei publicaţii religioase l-a acuzat că era «împotriva purităţii, împotriva moralităţii, împotriva familiei», iar Norman Vincent Peale, preotul unei mari biserici din New York şi mai apoi autorul cărţii «Puterea gândirii pozitive», a contrazis definiţia lui Kinsey despre «normalitate», spunând «Indiferent câţi criminali ar fi, crima nu va fi niciodată un lucru normal».” (Streitmatter, 2006, 14) Următoarea carte publicată de Alfred Kinsey, „Comportamentul sexual al femeii”, a stârnit replici şi mai violente, întrucât aceasta vorbea despre mame, surori, fiice şi soţii, care erau etichetate drept pure şi asexuate. Astfel, „62% dintre femei se masturbau; 50% dintre femeile căsătorite făcuseră sex înainte de căsătorie; 26% dintre femeile căsătorite făcuseră sex în afara căsniciei; 13% dintre femei avuseseră, cel puţin o dată, orgasm prin intermediul unui contact homosexual.” (Kinsey apud Streitmatter, 2006, 14) Cu toate acestea, profesorul Kinsey a atras cele mai multe antipatii şi animozităţi din cauza concluziilor pe care acestea le-a consemnat în legătură cu virginitatea. Teoria sa consta într-un îndemn acordat femeilor de a se angaja în relaţii intime înainte de noaptea nunţii, întrucât restricţiile şi inhibiţiile acumulate în tot acest timp de respingere a contactului fizic ar fi putut comporta repercusiuni pe parcursul căsniciei, ajungându-se chiar şi la dificultăţi în a simţi orice fel de plăcere în timpul actului sexual. „Rezultatul cercetării evidenţia că, dacă femeile singure doreau să aibă o căsnicie prosperă, ar trebui să devină active sexual înainte de noapte nunţii.” (Kinsey apud Streitmatter, 2006, 15) Cea mai mare lovitură pe care a suferit-o Alfred Kinsey a fost de natură politică. Fundaţia Rockefeller a decis să retragă fondurile pe care i le alocase acestuia pentru cercetare. Cu toate că moartea cercetătorului, survenită „la trei ani de la publicarea celei de-a doua cărţi”. (Streitmatter, 2006, 15), urma să încheie definitiv activităţile sale academice, contribuţiile semnificative ale lui Kinsey într-un domeniu de studiu nou la vremea respectivă s-au dovedit a fi o piatră de temelie pentru schimbarea ulterioară a modului în care sexualitatea avea să fie privită în cadrul societăţii de consum. Eliberarea sexualităţii de vechile prejudecăţi. Contribuţia noilor mijloace de comunicare Încă de la sfârşitul secolului al 19-lea, tendinţa generalizată care a străbătut curentele sociale ale civilizaţiei occidentale a fost aceea de eliberare a omenirii de sub patronajul vechilor superstiţii şi de a-i determina pe oameni să privească mai degrabă în jurul lor decât în sus, oferindu-le cât mai multe motive pentru a se dedica vieţii profesionale. Femeile au luptat pentru câştigarea independenţei faţă de bărbaţi, pentru emancipare, pentru drepturi depline, pentru drepturi la plăcere ş.a.m.d., iar astăzi lucrează şi se înfruptă din roadele societăţii de consum alături de aceştia. Marshall McLuhan susţine că una dintre primele invenţii care le-a permis femeilor să se integreze mai bine în câmpul muncii a fost maşina de scris. Pe lângă diversele avantaje în plan socio-economic, aceasta le-a permis femeilor să se manifeste în plan profesional şi să impună chiar anumite norme vestimentare şi de conduită. Astfel, conform lui McLuhan, „[…] varietatea bogată de uniforme ale dactilografelor în pas cu moda a provocat o revoluţie în industria modei. Ce purta dactilografa voiau să poate şi fiicele fermierilor, deoarece dactilografa era reprezentarea spiritului întreprinzător şi al îndemânării. Ea era atât creatoare de stil, cât şi o persoană atentă la orice stil vestimentar”. (McLuhan, 2010, 336) Marea putere de influenţare şi modelare pe care instrumentele de comunicare o exercitau (alături de celelalte tehnologii revoluţionare) asupra atitudinilor şi comportamentelor oamenilor avea să se arate câteva devenii mai târziu. Între această perioadă şi naşterea oficială a societăţii de consum s-au interpus cele două războaie mondiale care au dus la înscăunarea Statelor Unite ale Americii ca superputere a lumii. În anii care au urmat celui de-al Doilea Război Mondial, SUA au înregistrat o creştere economică fără precedent şi, odată cu aceasta, o mare explozie în materie de tehnologie şi abundenţă. Eliberarea sexualităţii de vechile canoane a debutat pe tărâm american. Cazul lui Kinsey a fost una dintre primele încercări dintr-o lungă serie de eforturi depuse în scopul prelevării mentalităţilor colective din încorsetările autorităţilor care s-au străduit să preîntâmpine dezlănţuirea instinctelor primare ale lui „homo sexualis” (Bauman) în spaţiul public. Inventarea televizorului şi apariţia programelor de televiziune au reprezentat cele mai importante demersuri sociale care au adus pe noi culmi viaţa omului obişnuit. Înrădăcinarea imaginilor televizate în „inconştientul colectiv” a produs anumite efect de slăbire a rezistenţei în faţa senzaţionalului şi o deschidere către noile configuraţii sociale. Cele mai importante direcţii de acţiune care au făcut ca sexualitatea şi corpul uman să fie privite într-o altă lumină, altfel decât prin prisma reprezentărilor sociale din trecut, au fost următoarele, în ordine cronologică: descoperirea pilulei contraceptive, succesul revistei Playboy, introducerea sexualităţii în programele de televiziune, proliferarea reclamelor aluzive şi, ceva mai târziu, popularizarea sexualităţii pe canalele de televiziune şi, mai aproape de zilele noastre, expansiunea pornografiei pe Internet. Cele două din urmă par a fi, totuşi, ecourile primelor patru fenomene constitutive, asupra cărora voi zăbovi puţin în continuare, înainte de a trece la zugrăvirea tabloului sexualităţii în cadrul reţelei globale. Descoperirea pilulei contraceptive în anul 1960 le-a permis partenerilor sexuali să se raporteze la consumarea actului aferent sub o nouă lumină, mai permisivă. Femeile erau libere să se bucure de trupurile lor fără a fi nevoite să renunţe la perspectiva unei cariere din pricina unei sarcini nedorite. Este util să precizăm că, deşi restricţiile asupra prezervativelor au început să fie ridicate încă din anii 1930, creşterea vânzărilor acestor produse neavând loc decât după cel de-al Doilea Război Mondial; între 1955 şi 1965, un procent de 42% dintre americani foloseau prezervativul ca măsură preventivă. În ceea ce priveşte pilula, aceasta a reprezentat pentru femei cheia către controlul propriului trup, generând o senzaţie de eliberare din ghearele destinului biologic. „Pilula le-a dat femeilor un sentiment de libertate pe care nu l-au mai avut până atunci. Pentru prima oară în istorie, femeile îşi puteau controla sistemul de reproducere - şi astfel, corpul. Biologia nu le mai determina destinul.” (Streitmatter, 2006, 21) Multe surse indică faptul că pilula a fost catalizatorul suprem al „Revoluţiei sexuale”, dar alte teorii susţin că mass-media şi independenţa financiară au jucat un rol fundamental în evoluţia sexualităţii. Cu toate acestea, pilula le-a oferit atât femeilor, cât şi partenerilor lor sexuali posibilităţi care în trecut erau îngrădite de diferitele contexte social nefavorabile şi, în special, de lipsa alternativelor viabile. Dar, odată cu descoperirea pilulei, experienţa sexuală avea să intre într-o cu totul altă dimensiune. Bărbaţii şi femeile aveau posibilitatea să se angajeze cu încredere în raporturi sexual premaritale, lăsând la o parte inhibiţiile legate de prevenirea sarcinilor nedorite cu preţul diminuării calităţii raporturilor sexuale. Rolul mass-media s-a dovedit a fi foarte important în această ecuaţie, având o contribuţie decisivă în promovarea acestei descoperiri inedite. Revistele au început să scrie tot mai multe articole cu privire la pilula contraceptivă, iar cititoarele şi-au însuşit informaţiile utile, cu care aveau să meargă apoi la medic pentru a li se prescrie acest medicament miraculos. Entuziasmul afişat de mass-media cu privire la subiectul respectiv s-a transmis imediat asupra cititorilor şi potenţialilor utilizatori (de sex feminin) şi beneficiari ai pilulei contraceptive. „Primele articole despre pilulă, apărute în reviste celebre cum ar fi Time, Fortune şi Newsweek, au jucat un rol esenţial în a impulsiona publicul american să îmbrăţişeze beneficiile pilulei revoluţionare.” (Streitmatter, 2006, 22) Una dintre cele mai profunde schimbări în configuraţia societăţii, determinată de apariţia şi succesul pilulei contraceptive, s-a instituit pe plan non-sexual: femeia avea să-şi câştige independenţa faţă de bărbat, nemaifiind obligată să suporte consecinţele unei neatenţii de ordin sexual; aceasta avea la îndemână un instrument puternic de amânare a sarcinii pentru a-şi continua studiile şi pentru a îmbrăţişa o carieră. Influenţa pilulei a fost validată statistic „la mai puţin de şase ani după ce a fost acceptată ca metodă contraceptivă” (Streitmatter, 2006, 31), atunci când publicaţia New York Times a făcut publice un set de date privind starea societăţii la momentul respectiv din punctul de vedere al relaţiilor sexuale şi efectelor acestora: rata natalităţii în Statele Unite ale Americii scăzând până la un procent de 24%, iar frecvenţa raporturilor sexuale înregistrând o creştere de 40%. Aşadar, nici pilula, nici mass-media nu au alimentat individual (cu preeminenţa uneia în faţa celeilalte) începutul „Revoluţiei sexuale” din anii ’60, ci au conlucrat întru modificarea obiceiurilor şi comportamentelor sexuale ale tinerilor (şi nu numai) de ambele sexe din vremea respectivă. Succesul revistei Playboy îl putem pune pe seama apariţiei pilulei contraceptive şi, cu precădere, pe terenul fertilizat de efectele sale eliberatoare. Această revistă pentru bărbaţi a fost înfiinţată în anul 1953 de Hugh Hefner, însă doar în anii ’60 a căpătat notorietatea necesară pentru a vinde milioane de exemplare şi pentru a influenţa, în consecinţă, traiectoria comportamentului sexual al indivizilor. „Playboy şi-a cucerit locul prin efortul de a schimba conştiinţa naţională legată de subiectele sexual. Mulţumită bibliei tinerilor bărbaţi de la oraş, o mare masă de oameni găseau acum că era perfect normal să se uite la femei dezbrăcate – revista devenise nelipsită de pe măsuţa de cafea a oricărui burlac din America - şi să vorbească în public despre sex întru-un mod în care generaţiile trecute nu ar fi îndrăznit.” (Streitmatter, 2006, 35) Iată că impunerea unei tendinţe cu un mare potenţial de generalizare este secretul răsturnării vechilor sisteme de valori şi configuraţii de norme şi reguli privind aspectele susceptibile de a fi validate, pe de o parte, şi cele considerate a avea un caracter ilicit, pe de altă parte. Un instrument investit cu valoare de legitimare poate altera schema de comportament a unei părţi semnificative din mentalul colectiv, fără a fi nevoie de punerea în funcţiune a mecanismelor de represiune directă. Putem spune, într-o paranteză, că sexualitatea a fost întâmpinată cu porţile deschise de către cultura de consum ce s-a conturat după cel de-al Doilea Război Mondial, fiind glorificată pe fondul instituirii unei „violenţe simbolice” din partea mass-media. Dar acest proiect era doar la început, dezvoltându-se în tandem cu diversificarea programelor culturale destinate publicului larg. Playboy a reprezentat cartea sfântă a oricărui cetăţean sănătos al societăţii de consum. Era unul dintre accesoriile la modă de la care nu te puteai sustrage fără a te automarginaliza. Mai presus de toate, Playboy a dus mai departe flacăra sexualităţii, în ascensiunea acesteia către culmile plăcerilor dezlănţuite. „Înainte de apariţia Playboy, mulţi oameni considerau imaginile cu femei goale drept mizerii dezgustătoare. Însă mulţumită descrierii tinerelor femei frumoase cum ar fi Christine Williams, atât în imagini cât şi în cuvinte, care o înfăţişau pe fata de vizavi, cititorii – cei şapte milioane care citeau revista şi cei un milion care citiseră despre ea din alte publicaţii – au ajuns să vadă nuditatea ca pe un fenomen mult mai acceptabil.” (Streitmatter, 2006, 46) Aşadar, forţa de legitimare şi conţinutul inedit ale primei reviste pentru adulţi au adus o contribuţie esenţială la construirea unei reprezentări mentale favorabile în jurul sexualităţii. Introducerea sexualităţii în programele de televiziune a reprezentat o altă etapă importantă în incursiunea nestingherită a sexualităţii prin spaţiul social care a adoptat, în timp, o altă atitudine (mai favorabilă) faţă de materialele şi comportamentele luxurioase ce făceau obiectul unei expuneri implicite sau, după caz, explicite. Din momentul în care sexualitate a pătruns cu succes în domeniul cinematografiei în 1964, prin lansarea filmului James Bond, o altă producţie, de data aceasta destinată exclusiv micilor ecrane, a adus sexualitatea la nivelul televiziunii: este vorba despre serialul de comedie „All in the family”, care trata teme, altădată interzise, într-un stil cât mai degajat şi comic. „Totul în familie a fost cel mai bine cotat program de televiziune în primul sezon, la fel şi în celelalte cinci – un record care a rămas neegalat până azi.[…]Deşi succesul programului s-a datorat şi faptului că discuta despre bigotism şi trata subiecte ca eliberarea femeilor sau războiul din Vietnam, cea mai mare contribuţie la succesul serialului a avut-o introducerea sexului într-un mod în care nu se făcuse până atunci în televiziune.” (Streitmatter, 2006, 74) Acest serial a exercitat o influenţă extraordinară asupra dezvoltării sexualităţii în Statele Unite. De-atunci şi până în prezent mediul audiovizual a fost împânzit de astfel de programe ce au abordat masiv teme cu caracter sexual. Putem aminti, printre altele: Cheers, Seinfeld, Friends, That 70s show (care avea ca subiect viaţa şi activităţile preferate ale adolescenţilor din anii '70, prezentate din perspectiva sfârşitului secolului 20, 1998 fiind anul în care a fost lansat serialul) şi, mai nou, „Two and a half men”, care prezintă, printre altele, condiţia copilului într-o societate saturată de sex, înfăţişându-ni-l pe Jake Harper, la începutul serialului, în postura unui elev în clasele primare, prins între divorţul părinţilor săi (motivul „iubirii lichide”, prin care sociologul Bauman a caracterizat fragilitatea relaţiilor dintre bărbaţi şi femei, ca urmare a insecurităţii vieţii sociale şi lichefierii tuturor structurilor şi valorilor „tari” din trecut) şi intrigile sexuale ale unchiului său afemeiat, care practică sexul dintr-o pornire obsesiv-compulsivă. În cel mai recent sezon al serialului, imaginea lui Jake, acum un adolescent aflat în apropierea majoratului, conturează arhetipul tânărului consumat de dorinţe sexuale ardente, care fumează iarbă şi care nu are nicio perspectivă în ceea ce priveşte propriul viitor. Televiziunea a fost şi a rămas un vehicul excelent pentru propagarea mesajelor comerciale şi pentru facilitarea sublimării tensiunii generate de insecuritate şi de accelerarea schimbărilor în acel lucru care ne mai aminteşte de natura noastră ticsită de fenomenele artificiale din prezent, şi anume sexul. Proliferarea reclamelor aluzive a devenit o realitate palpabilă prin prisma posibilităţilor îmbinării imaginilor dinamice, sunetelor plăcute auzului şi textelor atent înfăşurate în culori, logo-uri şi mesaje construite la nivel instituţional; cu alte cuvinte, nimic spontan, ci un întreg conglomerat de imagini şi sunete împachetate de o armată de specialişti în comunicare publicitară, specialişti remuneraţi masiv pentru a fi creativi în vederea catapultării mesajelor cât mai adânc în subconştientul potenţialilor cumpărători. „Reclama memorabilă de la televizor arăta o tânără care se uita direct la cameră în timp ce picioarele impresionant de lungi păreau să aibă un metru şi jumătate. Ochii spectatorilor nu ştiau exact la ce să se uite mai întâi – la trăsăturile superbe ale modelului, la părul brunet închis şi strălucitor care îi contura faţa sau la jeanşii care stăteau atât de strâns pe picioare, încât păreau să fie pictaţi.” (Streitmatter, 2006, 128) Reclamele cu substrat sexual au invadat micile ecrane pentru ca produsele promovate să poată fi vândute cât mai eficient în cercul telespectatorilor eliberaţi de restricţiile ce în trecut vizau comportamentele lor sexuale. „Poveştile de dragoste şi sexul sunt, de asemenea, inoculate din punct de vedere psihologic prin intermediul reclamelor şi serialelor. Utilizarea atracţiei sexuale pentru a vinde produse este evidentă. În mod similar, scenele dramatice de dragoste şi trăirile romantice profită adesea de dorinţele oamenilor de a se simţi iubiţi şi, ulterior, îi va influenţa pe indivizi să se comporte sau să reacţioneze la aceste situaţii în anumite moduri. Expunerile sugestivităţii sexuale şi ale simulacrelor privind relaţiile sexuale prin mijloacele de comunicare contribuie la influenţarea crescândă a activităţilor sexuale ale tinerilor. Mai mult decât atât, acestea conduc şi la alimentarea obsesiei sexuale patologice care se va instala pe măsură ce subiecţii înaintează în vârstă, având drept consecinţă, în majoritatea cazurilor, utilizarea materialelor pornografice.”(http://naturalsociety.com/unplug-yourself-how-advertising-entertainment-shapes-subconscious/ Consemnarea efectelor „Revoluţiei sexuale” Revoluţia sexuală a exercitat anumite influenţe profunde în ceea ce priveşte modul în care oamenii s-au raportat la ei înşişi şi la realitatea socială ţesută în jurul acestora. Ca urmare a eforturilor (descrise mai sus) de a slăbi frâiele sociale strânse în jurul destinului uman, cel mai vizibil efect al succesului eliberator a fost urcarea trupului pe un piedestal care i-a fost destinat în exclusivitate. Odată cu dezvelirea şi amplasarea trupului în vitrinele societăţii de consum, a apărut şi nevoia imperioasă ca oamenii să se raporteze la trup prin intermediul unei scheme perceptive reconfigurate aproape în întregime. Factorii de igienă, de securitate, de îngrijire corporală, de obsesie concentrată în jurul sănătăţii trupului s-au dezvoltat pe fondul interacţiunii umane realizate atât din punctul de vedere al comunicării verbale şi non-verbale, cât şi din punctul de vedere al limbajului carnal anexat conceptului de mimesis. După cum am văzut, descoperirea pilulei contraceptive a făcut posibilă apropierea bărbatului de femeie într-o uniune ce n-ar fi fost permisă anterior în afara graniţelor conjugale. Toate măsurile anticoncepţionale au servit ca instrumente de eliberare a trupului şi de democratizare a plăcerii sexuale. „Există, în panoplia consumului, un obiect mai frumos, mai preţios, mai strălucitor decât toate – mai plin de conotaţii chiar decât automobilul, care le rezumă totuşi pe toate celelalte: CORPUL. «Redescoperirea» lui, după un mileniu de puritanism, sub semnul emancipării fizice şi sexuale, ubicuitatea lui (mai ales a corpului feminin, va trebui să vedem de ce) în publicitate, în modă, în cultura de masă – cultul igienei, dietei, terapiei de care este înconjurat, obsesia tinereţii, eleganţei, virilităţii/feminităţii, întreţinerea, regimurile, practicile sacrificiale care-l au ca obiect, mitul Plăcerii care-l îmbracă – totul este dovada că trupul a ajuns obiect al mântuirii. În această funcţie morală şi ideologică, el a înlocuit în întregime sufletul.” (Baudrillard, 2008, 165) După cum sugerează şi Baudrillard, sufletul omului a primit o altă semnificaţie prin integrarea acestuia în dimensiunea carnală. Începând cu cea de-a doua jumătate a secolului 20, trupul avea să devină treptat sufletul societăţii, catalizatorul dezvoltării şi motivul suprem al omului pentru abandonarea identităţi sale în torentul tumultuos al practicilor aservite consumului. Cu toate acestea, raporturile sexuale şi accesul la plăcere reclamă din partea indivizilor o serie de măsuri ce conturează trei efecte pregnante: erotizarea trupului femeii, sexualizarea relaţiilor interumane şi securizarea existenţei umane. Erotizarea trupului femeii a cunoscut în linii mari acelaşi sens evolutiv ca circuitul bunurilor de larg consum în sfera socio-economică. Înfrumuseţarea obiectelor a reprezentat un imperativ pentru orice entitate umană sau instituţională care dorea să iasă pe piaţă şi să atragă atenţia prin efectele policrome ale mărfurilor sale, în vederea înregistrării rezultatului scontat. Trupului femeii, ca obiect sexual pentru majoritatea reprezentanţilor de sex masculin (nu în sens peiorativ, ci ca extensie a raportului ontologic de subiect-obiect, utilizat de Freud cu sensul de subiect sexual – obiect sexual), i s-a impus obligaţia civică de a arăta bine. Factorii de reglementare a acestei tendinţe s-au manifestat, desigur, la nivel inconştient, prin promovarea intensivă în mass-media a unor tipuri de personaje - modele de conduită pe care trebuie să le adopţi ca să te înscrii în configuraţia socială la modă dintr-o anumită perioadă. Neputinţa oamenilor de a se conforma sau încăpăţânarea de a acţiona individual aveau să fie amendate prin excluderea din cercurile de cunoştinţe şi prieteni care împărtăşesc aceleaşi interese, aceştia fiind izolaţi pe motiv de lipsă de sociabilitate. Astfel, moda şi-a arogat cu succes calitatea de instrument principal de triere a grupurilor sociale. Articolele de vestimentaţie destinate femeilor au devenit din ce în ce mai sumare, de la an la an, dezvăluind ceea ce era de dezvăluit, estetizând formele prin reliefarea valorilor extrinsece ale acestora. Astfel, „jeanşii care stăteau atât de strâns pe picioare, încât păreau să fie pictaţi” (Streitmatter) relevau forma în detrimentul conţinutului şi făceau accesibile ochiului liber contururile obiectului reprezentat. „Frumuseţea a devenit, pentru femeie, un imperativ absolut, religios. A fi frumoasă nu mai e doar un efect natural, nici un supliment adăugat calităţilor morale. Este CALITATEA fundamentală, imperativă, a acelora care-şi îngrijesc părul şi silueta la fel de devotat ca sufletul. Frumuseţea este semnul elecţiunii la nivelul trupului, ca reuşita la nivelul afacerilor.” (Baudrillard, 2008, 170) Sexualizarea relaţiilor interumane a fost una dintre consecinţele eliberării trupului de inhibiţii şi a intrat în circuitul tuturor practicilor sociale ca un element omniprezent. Sexualitatea s-a instalat ca principiu dominant în relaţiile interumane atunci când consumul s-a extins la nivelul întregului corp. Nimic nu mai poate fi perceput fără conotaţia sexuală aferentă. Mass-media, de la seriale şi emisiuni de televiziune, ştiri, reality-show-uri şi până la filmele cele mai apreciate de public, reprezintă un mozaic de sexualitate, un amalgam de vise şi o modalitate de sublimare cu ajutorul căreia masele îşi revarsă frustrările acumulate în timp şi se dedau divertismentului ieftin ca reacţie la bombardamentul informaţional la care sunt supuse. Sexualitatea a fost anexată culturii de masă care, în schimb, i-a asigurat celei dintâi terenul fertil pentru a se dezvolta. În acest sens există şi o explicaţie ştiinţifică ce atestă faptul că noile mijloace de comunicare şi imaginile dinamice pe care le generează au o putere extraordinară asupra creierului uman. Cercetătorii au demonstrat că există o aşa-numită „empatie în acţiune”, care se manifestă ca un tip de reacţie a privitorului (consumatorului de divertisment) la stimulii parveniţi din mediul la care acesta participă mai mult pasiv decât activ. Acţiunile oamenilor pe care îi privim (în special acţiunile desfăşurate în filme, reclame, emisiuni etc.) sunt proiectate în creierul nostru şi, în consecinţă, acesta răspunde prin stimularea dorinţei de a ne implica părţile corespunzătoare ale corpului în genul de acţiuni desfăşurate de personajele respective. Astfel, acţiunile celorlalţi oameni sunt oglindite în propriile noastre dorinţe. Acest fapt ne poate conduce la concluzia că simpla „participare de la distanţă” la un eveniment solicită creierul aproape în aceeaşi măsură în care l-ar solicita în mijlocul acţiunii. Prin astfel de procese derulate la nivel inconştient, oamenii sunt implicaţi în activităţi de natură sexuală mai intens şi cu o frecvenţă mai sporită ca niciodată. „Tot ceea ce este oferit vederii şi ascultării primeşte o conotaţie evident sexuală. Tot ceea ce este oferit spre consum este afectat de conotaţii sexuale. În acelaşi timp, desigur, sexualitatea însăşi este oferită spre consum. Este vorba despre aceeaşi operaţiune pe care am semnalat-o în legătură cu tineretul şi cu revolta, cu femeia şi cu sexualitatea: indexând tot mai sistematic sexualitatea la obiectele şi mesajele comercializate şi industrializate, acestea sunt deturnate de la raţionalitatea lor obiectivă, în vreme ce sexualitatea este deturnată de la finalitatea ei explozivă.” (J. Baudrillard, 2008, 185) În cadrul sexualităţii generale, securizarea existenţei umane a fost o tendinţă complementară care s-a răsfrânt atât asupra comportamentului sexual al indivizilor, cât şi asupra celui de consum. Această securizare s-a manifestat prin intermediul tuturor mijloacelor de îngrijire corporală, medicale şi de igienă. Nevoii de utilizare a trupului în scopul procurării plăcerilor i-a fost suprapusă nevoia de îngrijire medicală. „Din relaţia actuală cu corpul, care este mai puţin una cu corpul propriu-zis cât una cu corpul funcţional şi «personalizat», se deduce relaţia cu sănătatea. Aceasta se defineşte ca funcţie generală de echilibru a corpului atunci când e mediată de o reprezentare instrumentală a acestuia.” (Baudrillard, 2008, 179) Medicina a oferit instrumentele necesare pentru conservarea trupului „funcţional”, puse la dispoziţia consumatorilor în pachete de servicii ce pot fi achiziţionate în funcţie de complexitatea cererii şi de gradul de angajare a trupului în activităţi din cele mai diverse. |
index
|
||||||||
Home of Literature, Poetry and Culture. Write and enjoy articles, essays, prose, classic poetry and contests. | |||||||||
Reproduction of any materials without our permission is strictly prohibited.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Privacy and publication policy