Citind din „Poeți români de azi” a criticului Gheorghe Grigurcu am ajuns la paginile dedicate poetului Liviu Călin, file în care am descoperit câteva metafore citate din poeziile lui care m-au determinat să-l caut pentru a-l cunoaște mai în amănunt: „Ca o vulpe ora trece/ prin venele mele” sau „Am aprins ultimul cărbune/ (…) îl țin în palmă,/ de frica lupilor/ care mi-au zgâriat numele pe copaci”. Și l-am găsit la fel de rătăcit, asemenea tuturor acelora pe care i-am convocat în spațiul rezervat pentru a se prezenta în grabă însoțiți de mostre ale inspirației lor. Pagină cu pagină, i-am străbătut gândurile cu o lăcomie rudă cu disperarea. Parcă nu mai primisem de multă vreme doza de metaforă și sevrajul se făcea remarcat în atitudinea care nu accepta întreruperi, prins și agitat între cuvintele așezate în volumul Spirale parcă discret și timid, figurile de stil fiind popasuri pentru noi exerciții de admirație. „Pagina albă o acoperi cu mâna/ și vezi în ea cuvintele nescrise,/ rotunde și roșii ca ochiul de iepure…/ Le știi pe toate, le-ai desenat pe nisip și pe carte,// Le-ai sunat în ureche/ să nu-ți fie teamă de tine/ și nu mai vor să te-asculte./ Fug unul de altul cuvintele tale nescrise// ca păsările când știu vânătorii.” (Pagina albă, din vol. Spirale, Ed. Pentru Literatură, 1965).
Ca-ntr-un ring al trăirilor intense, neputința creatorului lasă loc curajului, nerăbdării lui de a fi portavocea originală în dezvăluirea mereu tulburătoarei și minunatei reînvieri a naturii, primăvara, mereu o broderie fină de emoție și culoare pe trupul pământului. „Ora e tulbure, ca mărgeanul în ape,/ o umbră albastră sau verde cu puțină lumină – / cât a rămas printre arbori și case/ din soarele zilei de martie./ Dar nu poți, cum stai la fereastră/ și auzi vântul tăind mătasea grădinii,/ blând, ca un bătrân gospodar, să nu duci mâna la gură,/ ca și când ai vrea să cânți/ sau să șoptești ceva unui prieten,/ că mâine,/ zborul păsărilor va fi mai aproape de pământul/ din care ies aburii ierbii curate.” (Anotimpul începe, din vol. Spirale, Ed. Pentru Literatură, 1965).
Douăzeci de ani mai târziu, metafora devine mai elaborată, lasă loc interpretărilor variate pe tema vieții și a morții, a resemnării, a căderii în neputință: „Rostogoliri de bolovani, se-aud în văi cu umbre și ferigi/ cad peste tine ani/ și dacă strigi/ ecoul moare între stânci./ Ai vrea să-l vezi incendiar/ nu coborând încet/ doar bănuită frunză de ierbar./ Adună-te, îmi spun, a câta oară/ și urlă urlă râul te învață/ că în deșert poți fi și Niagară/ dar glasul uită de povață/ când cățărat rămâi lângă izvor/ și cicatricele pe față/ bolborosesc în apă/ umbra lor/ despre atâtea urlete ucise.// Hai, du-ți acasă/ sicriul tău cu vise.” (ianuarie, din vol. Noaptea cailor, Ed. Cartea Românească, 1984).
Interesant ar putea părea faptul că în ambele volume de versuri amintite – a se remarca prin comparație o altă calitate a versului gândit în anii 80, mai încifrat, cu îndemn la reluarea lecturii pentru a debloca noi posibile sensuri - poetul Liviu Călin construiește cu sau fără voia lui un echilibru al trăirilor, al emoțiilor etalate prin cuvânt: „E un sunet înalt/ cu pene albastre/ născut din oul bălții/ în stuf/ care apropie polii/ și lasă bruma să cadă/ pe ferestre/ înainte ca aripa casei/ să fie jumătate zăpadă/ jumătate văzduh.” (Pasăre, din vol. Noaptea cailor, Ed. Cartea Românească, 1984).
Barbilian sau nu, așa cum s-a spus la un moment dat în diverse intervenții critice, Liviu Călin reușește să încline balanța de partea poeziei autentice, a talentului evident, fapt care i-a atras poetului născut la Craiova un meritat Premiu Herder în 1990: „Pe umeri cad întâmplări/ și le simți greutatea/ în încălțămintea prea nouă/ să poți merge înainte/ iar dintr-odată/ când vântul scutură fluturii plopilor/ te oprești în dreptul vitrinei cunoscute/ confidentă senină de la o vreme/ încât poți vedea dacă piciorul/ te minte/ sau/ într-adevăr/ ceva e schimbat la față/ și greutatea întrebării strălucește aici/ sub lacătul buzelor/ adevăr de care n-ai știut niciodată/ până azi dimineață.” (Revelație, din vol. Noaptea cailor, Ed. Cartea Românească, 1984).
În căutările mele de a-l cunoaște mai bine pe Liviu Călin, i-am descoperit Frica de duminică, un roman publicat în 1982 de Editura Eminescu, dar și câteva Portrete și opinii literare (Ed. Albatros, 1972) care ajută la conturarea portretului acestui scriitor și critic literar peste care au trecut 30 de ani de la prea grabnica sa plecare dincolo de granițele lumilor știute. Cu prea puține referințe sau trimiteri la opera sa Liviu Călin rămâne creatorul citadin cu dese evadări într-o natură participativă, provocatoare, activă la construcția acestui labirint liric al poetului.

Gabriel Dragnea