În pofida simplității lor, textele din cântecele Romicăi Puceanu au contribuit hotărâtor la impunerea acestora ca șlagăre, sau hituri în zilele noastre. Bineînțeles că vocea inconfundabilă a cântăreței, cu inflexiunile ei orientale, dar în tonalități diverse, rămâne elementul esențial în reușita cântecelor. Totuși, multe din aceste melodii au fost reluate de-a lungul anilor de tot felul de cântărețe, una mai diferită de alta. Cele mai cunoscute sunt, probabil, Mirabela Dauer și Loredana Groza. Câtă lume mai are habar că toate aceste interpretări erau reluări ale unui original inimitabil? Cei foarte tineri nu cunosc acest fapt, dar generațiile mature își aduc aminte cu siguranță de marea interpretă de origine rromă. Oricum, mai devreme sau mai târziu, toată lumea românească ajunge să se inițieze în vraja sonoră a Romicăi Puceanu. Această Maria Tănase a cântecului țigănesc nu folosea un ambitus vocal extrem de larg, dar era mare maestră în „denivelarea abruptă” a liniei melodice pe porțiuni scrute. Vocea ei subțire, chiar ușor pițigăiată pe alocuri, care cândva storcea lacrimi, azi ar stârni zâmbete, probabil. Nu te poate lăsa indiferent însă. Spre deosebire de romanțele clasice, cântecele Romicăi Puceanu aduceau un sound lăutăresc și o notă hazlie, susținând din substrat tragismul oftăturilor de suprafață.

Cântecele de dragoste își au sursa în patetismul de mahala, pe vremea când mahalaua era boierie țigănească, iar nu periferia sordidă de astăzi. Șaraiman este un astfel de text: „De te-ar bate, neică, bate,/Dragostile mele toate,/Dragostile mele toate/Șaraiman și Șaraiman/Nu cred c-ai putea dormi/Nici pe alta a iubi”. Liubovul este declamat într-un lexic balcanic, de sorginte slavă și machedoneană. Mesajul este direct, cu impact, fără „farafastâcuri” inutile. Amorul este perceput și din perspectivă masculină, în aceeași notă lăutărească, la care se adaugă o componentă anacreontică – „ohtăturile” ieșite din focul dragostei, potolit cu licoarea lui Bachus: „Didino, Didina mea, măi,/Fată de te-aș prinde undeva/Neică, Didină, nu ți-aș lua, măi,/Decât ochii și gura,/Cu ochii să mă feresc, măi,/Fată cu tine să mă iubesc,/ Fată cu tine să mă iubesc,/Că mor și mă prăpădesc, nene,/După multe luni de zile,//Săracă inima mea,/Tare i-e sete și-ar mai bea,/Ar mai bea o damigeană, of, of, of,/Să mă-mbăt în astă seară, măi” (Didina, Didina mea).

Influența folclorului românesc se simte în deschiderile metafizice ale unor versuri de largă respirație, cum sunt cele din Blestemat să fii de stele: „Blestemat să fii de stele, nene dragă,/Să nu vii noaptea devreme,/ Să nu vii, neică, pe-nserat, draga nenii,/Când vecinii s-au culcat”. Spre deosebire de textele ridicole ale manelelor de azi, vechile cântece de petrecere își vădeau înrudirea cu doina, balada sau blestemul prin preluarea unor metafore ori comparații ce confereau delicatețe crizei sentimentale: „Cântă cucul de trei zile, măi neică,/Jos pe vale,-ntr-o pădure, măi, măi,/Jos pe vale,-ntr-o pădure,/De-a secat sufletu-n mine, măi, măi,/Eu mă rog de el să tacă, daga nenii,/Mă neică, și el cântă de mă seacă, măi, măi.//Aseară, la o vreme,/Visai niște turturele, of, of,/La streașina casei mele,/La streașina casei mele./Și-alea nu sunt turturele, neică/Și sunt dragostile mele, of, of,/Care mă iubeam cu ele, of,/In tinerețile mele” (Cântă cucul de trei zile). Cântece care ulterior au devenit șlagăre sofisticat orchestrate, au fost cunoscute mai întâi în interpretarea pătimașă a Romicăi Puceanu. Așa este Foaie verde, gladior: „Foaie verde, gladior/In grădina lui Ion/Toate păsările dorm,/Numai una n-are somn”.

Strămoașa lui Nelu’ Ploieșteanu și a lui Gheorghe Dinică a îmbinat în cântecele ei kieful balcanic cu violența pasiunilor din mahala. Cântecului de dragoste îi urmează cel de „inimă albastră”, echivalentul englezescului ”to be in the blue”, de unde și blues-urile: „I-auzi, nene, popapa toacă, lelițo fa,/Ieși afară și te roagă, lelițo fa,/Roagă-te de Dumnezeu, lelițo fa,/Să moară bărbatul tău, lelițo fa,/ Să moară bărbatul tău, lelițo fa,” (I-auzi, lele, popa toacă). Toată gama de trăiri este surprinsă în aceste minunate cântece: de la dragoste, la gelozie, la bucurie de viață până la durerea provocată de ieșirea forțată de pe scena vieții și de despărțirea de prieteni și dușmani: „Gropar, deschide mormântul meu,/Afară ca să ies, măi,/La casa părintească să mă reîntorc aș vrea/Să-mi văd frați, rude, prieteni,/Toți care mă dorea”. Așa cum în cântul popular haiducul răpus vrea să fie înmormântat în mijlocul unei naturi luxuriante, așa și mahalagiul din cântecul lăutăresc nu înțelege ca moartea să-l separe de marele spectacol al vieții.

Asemenea Cântecelor țigănești ale lui Miron Radu Paraschivescu, textele din melodiile Romicăi Puceanu sunt nemuritoare datorită vitalității, gingășiei, profunzimii și tragismului lor melancolic. Dacă un cântec se tânguie de cât de Grea e boala de plămâni și ce urâtă e viața în spital, altul radiază fericirea nupțială, trăită în chiot și cinstire generoasă: „Am dat zvon în mahala, Ileană, Ileană,/C-o să fie nunta mea, Ilenuța mea,//Să mai vie-o damigeană,/Și-o bucată de pastramă,/Să mă-mbăt în astă-seară,/C-am un foc pe inimioară” (Ileană, Ileană).

Cântecele Romicăi Puceanu sunt o radiografie a sufletului românesc pe înțelesul tuturor.

ilustratie Monica Hayes