Cel mai adesea, de aici venind atât gravitatea situației, cât și lipsa virtuții corespondente, românii par toleranți pentru că, în primul rând, sunt inconștienți. În subsidiar, îi supune totodată și o nepăsare față de tot ce le este exterior interesului imediat, de natură personală. Viața pe care o trăiesc este o viață de sine, conținând toate idealurile și fantasmele care decurg din respectiva proiecție. În fond, dacă omul ar fi avut animalul drept sursă evolutivă, atunci viața de sine l-ar îndobitoci și mai mult, dar, cum nu este așa, efectul devine mai grav – o demonizare progresivă, greu de conștientizat din cauza faptului că acuratețea perceperii adevărului este alterată proporțional. Sinele devine dumnezeu și din această pricină, la un moment dat, este firesc să nu mai existe lumea reală, aceea creată de Dumnezeul adevărat. Apartenența lor ține cu precădere de tot ce vor să posede, nu de ceea ce sunt. Posesiunea, prin substanța ei, este un perpetuum mobile, împingându-și de fiecare dată limita. Omul fără Dumnezeu își dorește multe. Neîntâmplându-i-se mai nimic, devine reticent la aproape orice, exteriorul este numai un spațiu fizic, deslocuit de idee, de principiu, de normă etc.
În ceea ce înseamnă rezistența mea în Ministerul Culturii și Cultelor, am înțeles că nu trebuie să am cauze personale, să nu risc efectul de gândire în viteză al fraților mei români... Sau poate chiar felul lor de a fi. Am așteptat reacția similară a oamenilor de cultură din România, indiferent de apartența politică sau de grup, problemele ridicate de mine exced acest mărunte identități. Pentru că nu sunt de dreapta, cei de stânga nu intervin. Pentru că nu sunt de stânga, celor de dreapta nu le pasă. Pentru că nici măcar nu știu cine ar fi în România „de centru”, nu pot să-i aștept... Naiba să le ia de împărțiri imbecile!
Pentru ca instituția fundamentală de administrație culturală, Ministerul Culturii și Cultelor, să poată fi eliberată de Morbul lui Pott, nu a fost de ajuns Apelul inițiat de Nicolae Breban anul trecut, semnat de peste 700 de intelectuali români, diferiți ca etnie, diferiți ca statut și, evident, ca importanță, nici Protestul Uniunii Scriitorilor din România, nici, în acest an, Protestul celor 70 de participanți la cel de-al doilea Congres Național de Poezie, Botoșani, 15 iunie.
Tot ceea ce se întâmplă se întâmplă în primul rând ca efect al nepăsării noastre, ca argument că s-a constatat lipsa noastră de atitudine. Fugim de responsabilitate și ne este frică de virtuale consecințe ale atitudinii. Nu cred să fie comunismul cauză pentru toate, avem noi un defect și o dezbinare, în celulă... Poate că vocația românească de a se autoreprezenta fiecare individ ca lider o fi purtând vina, ca să mă exprim abstract, dar fără ca individul să și facă ceea ce face un lider.
Nu pot, mă jenez să le vorbesc despre demnitate unor oameni care au dublul vârstei mele, a căror experiență intelectuală și istorică ar fi trebuit să îi releve unui înțeles. Nu este vorba de un înțeles al meu, sau de un înțeles al fiecăruia dintre ei, prin care să fim încă o dată diferiți... Situația, una singură. Tristețea mea este că oamenii la care mă refer nici măcar nu au curajul să-și identifice inamicul. Cel puțin atât am făcut atunci când am constatat că trebuie să mă apăr într-un loc care îmi aparține prin identitate, opțiune, datorie și abia la sfârșit prin statut.
Eu nu pot exista fără să fiu legat de neamul meu. Þin la toți care trăiesc lângă mine, aproape în aceeși măsură, mă obligă la asta inclusiv un creștinism asumat. Nici nu îmi refuz să mărturisesc aceste sentimente doar pentru că acum acest tip de mărturisire este perceput a fi defavorizant. De altfel, cred că în textul de față este prima dată când îmi rostesc explicit această dragoste.
E adevărat, dintre oamenii de cultură români nu mi-a cerut, oficial, aproape nimeni să le apăr interesele. Cel puțin din acest motiv, lupta mea în Ministerul Culturii și Cultelor poate fi oricând atinsă de ridicol, mai ales că în spatele meu nu e nimeni care să mă dubleze într-o formă activă. Dar această stare de fapt nici nu poate fi de ajuns ca să tac, mai ales în momente în care nimeni nu mai vrea să vorbească. Morții aceia toți, pe care îi comemorăm de câte ori ne avantajează situația, au murit și pentru mine. Nu doresc să am prea multe referințe de acest tip, cine poate înțelege a înțeles deja.
Cred despre reprezentanții pe care UDMR îi are acum la Ministerul Culturii și Cultelor că le prejudiciază imaginea și interesele inclusiv etnicilor maghiari. Cunosc bine imensa majoritate a maghiarilor din România, cetățeni onești, non-fanatici, fără a fi energizați de fantasme. Am idee despre ruptura uriașă dintre maghiarii României și clasa politică de care sunt reprezentați, lucrurile stau întocmai ca și în cazul etnicilor români. Cel puțin un an am avut ocazia de a colabora cu scriitorii maghiari, în cadrul unor programe naționale ale ministerului, finanțarea culturii scrise din România. M-am înțeles cu ei mai bine decât cu frații mei români, îi domina, în majoritatea cazurilor, grija de a fi corecți, am în vedere niște documente contabile, și erau mai puțin aiuriți. De fiecare dată, era o bucurie să ne vedem. Când alți maghiari, aduși de UDMR la MCC, s-au pornit împotriva mea cu o furie greu de imaginat în contemporaneitate, m-am gândit să risc și să chem în apărarea mea tot niște maghiari, având prin lege acest drept. Am mai spus și cu altă ocazie, mi se pare că tot în această revistă, cu aproximativ un an în urmă, că am încredere în onoarea lor mai mult decât am în onoarea alor mei. Aș fi dorit să îi chem pentru a da referințe despre mine cel puțin pe domnii Tozser Jozsef Gyula și Szabo Iuliu. În plus, pentru a-mi fi mâhnirea și mai mare acum, în 2005, printr-o procedură a ministerului, a depins de viteza mea de reacție și nu numai, ca secretar al Comisiei Naționale pentru Subvenționarea Culturii Scrise, dacă revistele de cultură maghiare să intre sau nu în procedura de evaluare pentru a putea să fie subvenționate, e o poveste mai complicată și destul de nesemnificativă pentru a fi prezentată în detaliu. Am făcut tot posibilul să se accepte finanțarea de către MCC, chiar în etapa de Contestații, rezerva Comisiei de atunci - ar fi existat o dublă finanțare bugetară, de la MCC și de la Departamentul de Stat pentru Relații Interetnice. Nu era așa decât în două cazuri, și acelea într-un coeficient redus. Finanțarea provenea de fapt din Ungaria, dar asta nu înseamnă că statul român trebuia să blocheze acest program pentru revistele maghiare. Finanțarea de către Ungaria nu este un defect, ci o calitate, un act de responsabilitate a țării vecine. În acel an, am avut norocul să fiu secretarul unei Comisii oneste. Știu partizanatele și efectele lor, știu ce spun. Firește, siguranța pe care o am în această afirmație are ca temei criteriul comparației, pentru cel puțin doi ani. În rest, știu din presă sau din auzite...
Numai dacă mi se va cere să detaliez, inclusiv tehnic, funcționărește, ceea ce am să descriu mai jos o voi face, cazul fiind destul de important pentru a ne înțelege pe noi înșine în primul rând, pentru a ne lămuri condiția românească de gură-cască.
La începutul anului trecut, MCC a trebuit să organizeze Concursul pentru evaluarea candidaților și a proiectelor de management în vederea ocupării postului de director general al Bibliotecii Naționale a României, post rămas vacant în urma propunerilor pe care le-a făcut o Comisie de Disciplină condusă de către domnul Demeter András István, Dan Erceanu fiind cel îndepărtat și care, și aici intervine fantasticul românesc, fusese arestat în guvernarea Năstase pentru niște presupuneri... În realitate, el nu a vrut să cedeze respectiva clădire guvernului de atunci. Din biroul de specialitate a fost introdusă în procedura de concurs consilierul Gabriela Magdalena Ciotîngă, care a refuzat să participe, nemaiacceptând să fie obligată să semneze de aiurea pe documentele MCC, experiența din anii trecuți fiind suficient de traumatizantă, achiziții de 23 miliarde lei făcute prin mimarea legalității în absolut toate etapele procedurii specifice. La data începerii acestui Concurs, 28 martie 2007, nu i se adusese Ordinul de ministru care să o nominalizeze pentru respectiva sarcină de serviciu. Acesta a apărut abia în 02 aprilie. Ulterior, ea a constatat și alte încălcări ale procedurii de concurs, toate acceptate sau chiar făcute de către chiar domnul Demeter András István. Acesta, nedorind să fie observată evidenta realitate, care l-ar fi relevat unei percepții defectuoase din partea superiorilor săi ierarhici, a început o presiune incredibilă asupra funcționarei din MCC, amenințări, adrese scrise, chemări în biroul său, unde, în afară de bătaie și viol, s-au întâmplat cam de toate dintre cele decise de afecte. Toate acestea trebuiau să o convingă să participe la procedură și, mai mult, să nu se vădească ilegalitatea în care s-a desfășurat, în realitate, acel concurs. În urma acelor tratamente, Gabriela Ciotîngă a fost internată patru zile la Spitalul de Urgență Floreasca din București, ulterior primind alte zece de concediu medical. Cum s-a întors în minister, presiunile au început din nou, toate culminând acum cu Sesizarea Comisiei de Disciplină a ministerului, comisie care a dat curs sesizării fără temei, voi demonstra acest lucru dacă mi se va solicita. Luni, 02 iulie 2007, Comisia, cu doar 5 minute înainte de începerea ședinței, a anunțat că se amână totul până la o dată care se va „comunica ulterior”. Motivul – domnul Demeter Andras Istvan se afla în Ungaria... Iar în MCC a putut fi comunicat acest „neajuns” cu doar 5 minute înainte de a afla câteva instituții de presă despre maniera de lucru a unei persoane din conducerea instituției, tipică, și în acest caz, perioadelor totalitariste. Se întâmplă doar pentru că domnului ministru sau celorlalți conducători nu le pasă,în acest caz comportamentul tipic obsesiv și tupeul se pot duce până la capăt.
Ca „factor agravant” pentru așa-zisa nerespectare a sarcinilor de serviciu, domnul Demeter András István o acuză pe Gabriela Ciotîngă, într-un document oficial din ministerul culturii și cultelor, direcționat tot Comisiei de Disciplină, că s-ar fi adresat domnului senator Adrian Păunescu, în calitatea pe care o are domnia sa de membru al principalei instituții a statului de drept și de președinte al Comisiei de specialitate din Senat!!! Mai mult, acuza s-ar agrava pentru că respectiva adresare ar fi ajuns în „aceeași zi și în același interval de timp, respectiv înainte de ora 14.00, ora de începere a ședinței Senatului.” Și, pentru ca totul să fie absurd, domnia sa vorbește că prin respectiva petiție s-a prejudiciat imaginea ministerului culturii și cultelor, despre preocupări care exced bunul mers al instituției etc. Aici, batjocura care li se aduce românilor este maximă! Să fie scrise asemenea lucruri sub semnătura domniei sale mi se pare dovada cinismului absolut. În realitate, Gabriela Ciotîngă nu a ajuns până acum prin Parlamentul României și nici nu a avut onoarea să-l fi cunoscut pe domnul Adrian Păunescu. Demeter András István ajunge să invoce apărarea intereselor Ministerului Culturii și Cultelor, „apărând” această instituție de acțiunea lui Marius Marian Șolea sau a Gabrielei Ciotîngă!!! Acesta devine însuși pretextul pentru toate măsurile pe care domnia sa le ia împotriva noastră!!! Românii se uită și tac, îngenuncheați de niște interese mizere, comune, casnice, sporuri de fidelitate, de vacanță, prime, salarii de merit, sporuri care decurg din simplul fapt că o Comisie de Disciplină se întrunește, nemaicontând nici măcar motivul...
Dar întrebările acestea ar mai putea fi puse într-un fel: cum este posibil ca unui demnitar al Guvernului României să i se permită să interzică adresarea unui cetățean român, cu atât mai mult dacă este și funcționar public, către un senator?! Iar asta să devină „factor agravant” al unei avertizări legale, exacte și la care funcționarul public este chiar obligat prin lege?! Ca să nu mai vorbim de faptul că situația reală stă exact așa: toată desfășurarea acestui nou caz de la Ministerul Culturii și Cultelor, așa cum vom vedea, dacă ni se cere, din înseși documentele acestei instituții care devine încet o instituție de represiune a adevărului, demnității și legalității din România, repere cărora ar trebui să ne supunem cu toții, indiferent de proveniența etnică, din ce în ce mai decisivă în ocuparea funcțiilor de conducere din acel minister, a fost controlată și provocată de comportamentul profesional al actualului secretar de stat Demeter András István, fost director general al Direcției Generale Creație Contemporană, Diversitate Culturală. Subordonarea acestei Comisii de Disciplină unor interese personale, inclusiv acceptul acesteia de a se întruni le consider atacuri profesionale la adresa funcțiilor publice de execuție, fiind absolut incredibilă ușurătatea cu care se acceptă aici ca victima să devină acuzată de instituția în care se produce victimizarea ei, iar tot călăul este cel care face acuzațiile, acest lucru neîntâmplându-se pe o moșie particulară, ci într-o instituție din administrația centrală a unui stat de drept numit România, în care, se zice, că s-ar respecta cele câteva drepturi fundamentale ale omului.
Dacă nu ne vom mai putea apăra în numele celor care mai sunt vii în această țară, iar referința are în vedere inclusiv instituțiile statului român, atunci ne vom apăra în numele celor care au murit, conștient sau nu, pentru ca noi să putem să viețuim aici, lăsându-le altora această moștenire destul de complicată. Eu mă voi apăra pentru a rămâne liber, măcar să pot să spun celorlalți când nu mai sunt liberi. Chiar dacă va trebui să intru pentru ceea ce ni se întâmplă acolo în greva foamei, e adevărat, pentru a atrage atenția asupra lucrurilor pe care le-am spus, cerând cercetarea acestora. Va trebui să fug numai de un singur lucru: posibilitatea ca gestul meu să fie perceput în dimensiunea sa sublimă. Apoi, voi lupta cu uriașa încărcătură de ridicol care se poate asocia acestui gest. Totul, pentru că altfel nu se mai poate! Eu sunt un strigăt spânzurat de o cauză.


Marius Marian Șolea, cel care vorbește numai întru numele său...