Frunza de stejar a Cenaclului de Seară

“Inima, inima, planeta misterioasă
pe care mi-ar fi plăcut să trăiesc și să mor”
(Nichita Stănescu)

La opt luni de zile după ce a intrat în familia Cenaclului de Seară, Adina Stoicescu, care a debutat în anul 2003 cu volumul de versuri „Între lacrimi și zâmbet”, și-a luat inima în dinți și a supus o parte din lucrările ei criticii cenacliștilor.
Adina Stoicescu scrie o poezie în care inspirația are un determinism bine conturat, autoarea creând o iluzie a autonomiei gesturilor și imaginilor poetice. În fapt, scrierea ei – având în vedere formația de matematician a autoarei – ne arată un suflet făcut din inteligența porțelanată a femeii și voința matematicianului împletite cu sentimentul ridicat la puterea a doua.
Adina Stoicescu decupează imagini din lumea exterioară și le așează într-un cadru intim printr-o mișcare obiectivă de translație specifică matematicianului din ea, dar nu se rătăcește într-un gen sau formă care nu îi aparține. Vibrația sentimentală, tipic feminină, izbucnește ca un mugur către lumina cititorului. Autoarea se află într-o etapă nouă, de aucmulare, și talentul care o recomandă ne arată că este și va rămâne o îndrăgostită de viață.
Desigur am încercat să fiu cât mai obiectiv în analiza lucrărilor poetei Adina Stoicescu, făcând abstracție de faptul că sunt îndrăgostit de ea (vă dați seama că glumesc, nu?). Nu cred că am exagerat, întrucât o cunosc mult mai bine decât majoritatea prietenilor din cenaclu.
Dar să vedem și opiniile lor:

Petre Fluerașu, intransigent, ca de obicei, neținând cont, ca de obicei, că auditoriul se poate plictisi după o perorație mai mare de 15 minute, a început șirul disputelor critice distrugând, ca de obicei tot ceea ce nu se apropie de stilul în care scrie el. A considerat poeziile Adinei interesante, poate prea intelectualiste, sugerând că autoarea vrea să epateze și subliniind că este prea multă matematică pentru el în lucrările prezentate. Poeziile scurte sunt mai bune. Cele lungi sunt discursive, cu foarte multe cuvinte de legătură și transmit diluat mesajul.
Titlurile nu au legătură cu poemele (de ce oare mi se pare clișeu această afirmație, Petre?). Petre mai crede că se repetă ‚îngeri’ de prea multe ori și aproape fiecare vers începe cu un cuvânt de legătură, care strică ritmul, după care se întreabă, mimând tensiunea filosofică: de ce trebuie să scriem despre durere? nu are nici un rost, nu mai este la modă.
După Petre, sunt prea multe vocale și nu sună bine. Poemul ‚O lacrimă’ i se pare foarte greu de citit din cauza cuvântului ’timp’. (Să înțelegem, oare, că timpul îngreunează lectura, Petre?). Să dăm și un citat din sfaturile lui Andrei Petre către Adina: ‚Omul nu poate trece de multe chestii ca să ajungă la idei. Eu nu pot să stau să meditez. Omul citește repede, trebuie să scriem pentru cei care citesc repede.
Poemele sunt bune dar trebuie să le facem pe înțelesul celor din jurul nostru. Dacă folosim cuvinte care nu sunt familiare cititorilor, mai bine nu mai scriem.’

Iulian Geantă, prietenul nostru, care a fost și fotograful de serviciu, a fost plăcut impresionat de lectura poeziilor și de conținutul lor. Este o poezie venită din suflet, cu idei simple, consideră Iulian. ‚Când oamenii sunt prinși în rutină este bine să citești o astfel de poezie – sunt lucruri simple pe care le-ai uitat și este bine că mai sunt scriitori care îți aduc aminte. Per total este ok, poezia este frumoasă, dar nu este o poezie lucrată. Este ceea ce simte autoarea fără o a doua trecere pe text. Este o poezie pe care aș citi-o oricând. Se exprimă așa cum simte.’

Într-o formă de zile mari și decis să nu ierte nimic, poetul și criticul Conu Marius afirmă că poezia este o foame de lucruri, o nevoie intimă de a reconstrui lumea. Sunt necesare trei lucruri pentru poezie: forma – care trebuie să fie naturală și firească; mesajul – care trebuie să fie logic, coerent; și nu în ultimul rând, spiritul – în poezie trebuie să existe sinceritate. (Mare dreptate ai, prietene!). Marius atinge subiectul îngerului, ca o comparație între îngerul lui Stănescu și cel al Adinei Stoicescu, și consideră că, în cazul de față, avem de a face cu un înger de cozonac, nu cu un înger ca vehicul al lui Dumnezeu, ca o expresie a manifestării divinității. Poezia prezentată este discursivă și nu are conotația necesară pentru a depăși stadiul de filmuleț. Are tendințe spre optzecism, aduce aminte de Frank Herbert – o stare de refuz a justificărilor – vrând să spună prea multe. În texte se fac repetat trimiteri la trimitere și se simte un narcisism al cuvântului. Conu Marius crede că avem de-a face cu un om încântat de cuvinte. Se pleacă de la un cuvânt și se obține un întreg puzzle în jurul lui.

Violeta Stika, mai puțin tranșantă, vede în poezia Adinei o poezie a sufletului, care urmărește un gând. Cea mai bună poezie i se pare ‚Sistem de referință’ în care vede tristețea pusă pe două din cele trei axe de coordonate.

Florin Iordache, fidel stilului său bonom dar care surprinde esențele, observă că avem de-a face cu o poetă sensibilă, poate prea sensibilă, cu talentul de rigoare, dar în același timp și complicată, având o scriere complexă.
Literatura este cea mai gratuită dintre toate artele, spune dom’ profesor. Iei o bucată de hârtie, un creion și scrii: sentimente, pe care le comunici, note de protest și alte lucruri. Condiția este ca ceilalți să accepte. Un matematician nu acceptă, dar un poet, da!
Din punct de vedere metaforic poezia Adinei rezistă. Între îngerii Adinei Stoicescu și ai lui Nichita Stănescu există o mare deosebire. Nichita se ia în serios când are o convorbire cu îngerul, pe când Adina minimalizează puțin îngerul. Pentru ea îngerul este un personaj de basm, pe când la Nichita era mistic, era însuși poetul.
Poemele citite sunt de dragoste. Podul de piatră reprezintă curgerea timpului prin vârstele omului, idee folosită și de Nichita.
O lacrimă este un poem foarte serios în care apare partea sobră a filosofiei Adinei Stoicescu. Repetarea obsesivă a cuvântului timp duce cu gândul la ‚Oul dogmatic’ scrisă de Ion Barbu.
Avem de-a face cu poeme în proză, sensibile, în nici un caz cu o proză descriptivă. Mijloacele folosite sunt de proză, se folosește mai mult dialog decât monolog. Este o poezie nu ușor de descifrat. Florin Iordache îi sugerează autoarei să facă pasul substanțial de a-și simplifica scrisul. Este prea complicată (păi, dacă nu era complicată, dom’ profesor, o mai iubeam eu, oare?).

Prietenul nostru, poetul Alexandru Ciocioi, începe printr-o pledoarie pentru respectul
voinței autorului. Sistemul de a scrie trebuie să fie fluid. Eliminarea pronumelor – eu, tu – este un lucru necesar în acest sens.
S-a făcut deja un baleiaj al textelor. Sunt corecții minore pe care autoarea le poate face, dar există totuși balast care trebuie eliminat. Cine vrea să o înțeleagă, e bine, cine nu, nu. Poetul e unul și cititorii sunt mulți. Arta înseamnă umanitate, bunătate. Arta fără dragoste nu există.

Al. Bănulescu nu vreau să provoace comoții cerebrale, dar o consideră pe Adina o mare inițiată, un poet care intră cu ușurință în lumea gândului. Este foarte sensibilă, atinge lumea absurdului, fără să devină absurdă creând convergențe între câteva lumi, din care convergențe își construiește un Univers propriu.

Crăiței-Silvana Șerbănescu îi plac poeziile citite, considerându-le de idee. Textele trebuie revizuite, fiind în stare brută dar este remarcabilă sinceritatea autoarei. ‚În bătaia timpului’ este o poză, un autoportret. ‚Podul de piatră’ are ca un leit-motiv, în fundal, starea de inocență, o întoarcere din copilărie către prezent.

Ioan Rațiu afirmă că Adina Stoicescu este prin ceea ce a citit la un început de credință. A dat o probă de sensibilitate dar a dat și dovada conceptului de inteligență feminină.
Creează câteva paradoxuri iar mesajul poemelor este: pentru a o înțelege trebuie să facem eforturi conjugate de gândire. Avem nevoie de un sistem de referință.
Poezia de idei a Adinei Stoicescu are și o doză de artificialitate. Raportul dintre poezie și idee este dat de poemul ‚Sistem de referință’.
Ioan Rațiu remarcă motivul sângelui – ca element liant și câteva paradoxuri: ‚Þine ochii închiși numai pe dinafară’, ‚numerele de aur de pietre de bază’, forța covârșitoare a apei scăpată de sub control, care devine cutremur distrugând. Ruperea, spune Ioan Rațiu, distrugerea unui stăvilar, este de o gravitate deosebită. Alt motiv remarcat de vorbitor este cel al singurătății. Singurătatea, ca motiv al gravitației, reprezentată prin numărul impar.
‚Nu trebuie să uităm niciodată dacă am ales, faptul că am ales iubirea, iubirea ca adevăr, cale și viață’, încheie Ioan Rațiu.

Maria Grosu este înduioșată de tema podului de piatră. Poeta, crede vorbitoarea, va face și alte poduri, va continua să lupte, să meargă spre bine.

În final, Adina Stoicescu mulțumește tuturor pentru felul în care au văzut și apreciat poeziile citite, pentru plusuri dar mai ales pentru minusurile scoase în evidență. Declară că s-ar fi bucurat să fi avut ocazia de a trece cu aceste poezii prin cenaclu înaintea publicării lor. Totuși, nu este de acord cu Fluerașu Petre despre titluri și despre clișee.
Într-adevăr a fost o experiență deosebită, mai ales pentru mine, și o seară care a generat discuții în contradictoriu, lucru care sper că a reieșit și din cronica de față.
Cu mulțumiri pentru răbdarea pe care ați avut-o să parcurgeți textul de mai sus, vă salută și vă așteaptă în fiecare sâmbătă în Rotonda 13 a Muzeului Literaturii Române, la orele 17.30,

Ioan Gabriel Pușcă Lupișor

Clipa dă Sens!