Foarte romantic, l-am auzit spunând pe un om mai în vârstă la părăsirea cinematografului de program (Programmkino) Audi din Ingolstadt. Chiar se terminase filmul „Sie sind ein schöner Mann” (Sunteți un bărbat frumos) de Isabelle Mergaut. Acest cinematograf din incinta firmei producătoare de automobile Audi a fost inaugurat în anul 2002 și prezintă un program pretențios de filme valoroase, filme care rulează în afara așa zisului mainstream cinematografic.

Filmul francez a fost bine primit de publicul german, în această dimineață de duminică (12 august 2007). Pelicula, realizată în anul 2005, povestește peripețiile țăranului Aymé care se duce la București pentru a-și căuta o femeie, de care curtea sa avea neapărat nevoie, după ce murise nevasta sa. După un proces de selecție cât se poate de hazliu țăranul francez se decide pentru tânăra Elena care se duce cu el în Franța.

Acolo găsește o rudenie mare, cu toate relațiile de simpatii și antipatii care sunt caracteristice pentru familiile mari, cuprinzând mai multe generații. Elena se descurcă însă destul de bine în această lume plină de surprize și ciudățenii. Nu durează mult și Aymé se îndrăgostește de tânăra bucureșteancă. Þăranul, trecut de mult de anii primei dragoste, este însă prea rustic pentru a-și exprima sentimentele, ceea ce generează multe neînțelegeri, ba tragice, ba curioase, pline de umor involuntar.

Acțiunea începe să capete dimensiuni dramatice în momentul în care Elena începe să se teme de înstrăinarea fetiței ei de 6 ani care rămăsese în România și de a cărei existență Aymé nu știa nimic. Elena cedează iubirii pentru copilul ei și se întoarce acasă. Dar după această întoarcere sentimentele ei pentru țăranul francez o împiedică să fie fericită.

Sunteți un bărbat frumos, sunau toate complimentele femeilor care doreau să meargă în Franța. Da de unde frumos. Vedem un om de vârstă medie, cam mic de statură, cu o chelie veritabilă și stângaci în tot ceea ce întreprinde în afara terenului său agricol. Și totuși, neîndemănarea lui în ale iubirii ni-l aduce tot mai aproape și simțim ca spectator o simpatie care poate își trage seva și din simțămintele noastre de superioritate. Nu, nu, noi ne-am comporta mult mai iscusiți în astfel de situații. Michel Blanc, în rolul lui Aymé, joacă cu un umor foarte fin. Chiar în scenele în care turbează, țipă și gesticulează, se simte neajutorarea țărănească. Bunătatea sa sufletească nu reușește să străbungă coaja împrejurării sociale, caracterizată de greutățile vieții grele de la țară a multor generații, în care a crescut și în care trăiește și acum. Contribuția artistică a lui Michel Blanc este fără cusuri.


Michel Blanc & Medeea Marinescu

Un singur personaj a reușit să cucerească publicul într-un mod și mai convingător: Elena, înterpretată de Medeea Marinescu. Un farmec deosebit și o naturalețe convingătoare caracterizează jocul acestei actrițe. S-a simțit atmosfera apăsătoare din sală în momentele incidate ale conflictului. Spectatorii au suferit cu această fată din România. Râsul ei a fost cuceritor și plânsul ei a fost cauza unei liniști în sală, de aveai impresia că toată audiența încetase să mai răsufle. Medeea Marinescu a reușit să personifice o figură de femeie care a fost superioară din punct de vedere intelectual binefăcătorului ei, însă fără a răspândi nici un moment vreun aer de prezumție, dar nici de a da semne de slăbiciunea unei slujnicuțe exploatate. Prestația Medeei Marinescu dă dovadă de o putere de transpunere deosebită în rolul încredințat.

Un punct forte al filmului îl constituie și dialogurile. Scenarista și regizoarea Isabelle Mergault reușeste să combine într-un ritm foarte alert limbajul crud al țăranului francez cu momente lirice deosebite. Când Elena, întoarsă la București, începe să deslușească nodul unor evenimente trecute este întrebată de fetița ei: „Ce înseamnă a câștiga un pariu de cai?” Răspunsul conține toată tragedia unei recunoașteri târzii: „Asta înseamnă că cineva te iubește, te iubește foarte mult.” Prea târziu? Pelicula dă răspunsul.

Lirismul este o caracteristică generală pentru această producție cinematografică. Scena de numai câteva secunde a întoarcerii lui Aymé de la o petrecere de revelion spre casa sa, părăsită de Elena, creează senzația de privire a unor secvențe forfecate dintr-un film
alb-negru: un pom, un câine, un om pe linia orizontului și o seceră de lună producând o atmosferă sumbră, de pierdere a sensului vieții. Pentru camera semnează Laurent Fleutot.

Și muzica compusă de Bob Lenox și Alain Wisniak reușește să sublimeze această nuanță lirică a peliculei. Interesante sunt momentele tonale inspirate din muzica românească. Compozitorii n-au recurs la simple imitări, ci au creat o partitură în care se simte respectul pentru cultura muzicală a locurilor de baștină ale Elenei.

Acest film a prezentat spectatorului german un alt aspect al emigrării femeilor din estul în vestul Europei. Nu toate ajung pe mâna unor vânători de femei ușoare. Și acolo, în estul Europei, trăiesc femei cu profiluri personale bine conturate, femei puternice și totuși pline de feminitate. Este un merit deosebit al regizoarei franceze Isabelle Mergault de a fi prezentat prin arta cinematografică o problemă europeană fără prejudecățile arhi cunoscute.

Din păcate rămâne sincronizarea germană în urma valorii generale a filmului. Este greu de crezut că Elena ar fi vorbit acasă la București româna cu același accent specific străinilor cum a vorbit franceza în Franța.

Filmul a fost lansat în cinematografele germane la 8 februarie 2007 și a fost vizionat până la data de 1 iulie 2007 de peste 200.000 de spectatori.