După ce, ani de-a rândul, am fost inseminați artificial cu zicala "românul s-a născut poet" și culturalizați, cu anasâna, în masă, a venit și vremea inculturii de salon, a prostului gust poleit și prezentat, ostentativ, drept vârf de lance al unei noi societăți în care, din păcate, bogăția își târăște cocoașa spartă din care curge aur amestecat cu noroi. La noi, bunăstarea personală nu este urmată de un siaj de atribute apte să o facă intelectual manjabilă ori neutră sau măcar incapabilă să bolduiască lipsa de substanță culturală pe care mult prea adesea o acompaniază, de un mecenat care să o ambaleze într-o aură de respectabilitate, metisajul dintre contul gras și tupeul de rigolă creând un pattern comportamental care se ștanțează adânc în ființa celor tineri, care, pe de o parte, sunt oripilați – vezi doamne - de "bunele maniere" dâmbovițene omniprezente, pe de alta se poartă ca niște fantoșe înregimentate în trendurile cool ale momentului.
Romgleza nu mai sperie pe nimeni, relativizarea gramaticii este la ordinea zilei (tot mai des te împiedici de i-uri în plus ori rămâi uitându-te lung acolo unde ar trebui să fie și nu-s – nu fii incult, fi băiat deștept), picătura chinezească a periferiei acționează în văzul lumii, numai că la noi picătura chinezească înseamnă câteva ligheane de zoaie în plină față.
După un simplu tur televizionistic cu ajutorul telecomenzii poți, fără riscul de a fi acuzat de conjecturare comodă, să creionezi câteva linii de forță care sunt urmate de realizatorii show-urilor zilnice : dezbateri fastidioase, în care locuri comune sunt prezentate drept dezvăluiri (incendiare, după cum zice un clișeu) care demonstrează imparțialitate jurnalistică, fasoleală cu pretenții educative (îmi amintesc de hei-rup-ul general – în care mass-media au fost cot la cot și umăr la umăr în înfierarea capitalismului sălbatic - de ipocrita scremere națională cu privire la moartea unei tinere din pricina muncii în exces, de parcă nu în toate trusturile media se merge pe același sistem – stai la serviciu cât zice șeful), circotecă sentimentală cu poșete regizate în capul trădătorilor nerecunoscători sau declarații pubertine de iubire veșnică și necondiționată și, peste toate, câteva personaje care dau tonul în politică, pe voci subombilicale, cu decibeli impresionanți care trebuie musai să escamoteze rahitismul argumentației.
Oamenii cu bani ori investesc, ori dau pomeni televizate, plătesc facturile celor care fură de ani de zile curent; instituția mecenatului nici nu are pusă piatra de temelie, confuzia termenilor servește interese meschine – sponsorizarea e înțeleasă ca act de cumpărare a unei personalități, mita e confundată cu bacșișul, șpaga cu comisionul - astfel, negrul curge în alb și albul în negru, nuanțele de gri se împânzesc peste tot, ceea ce părea inacceptabil devine negociabil, pasabil, că doar oameni suntem, o mână spală pe alta și amândouă obrazul, nu trebuie să fim mai catolici decât papa, vorba aia "las-o, bă, că merge așa".
Putem vedea, mult mai des decât ar fi oarecum justificabil prin interesul "marelui public"- argument forte pentru cei care vor să-ți închidă gura când încerci să ceri mai mult decât pâine și circ - pentru vulgaritățile cu turnulețe și sclipici, un Becali care vrea să ne conducă, dar smulge fire din barba preotului ca să coboare pronia divină asupra Stelei și moartea peste capra de firmă a lui Borcea, bagă cu forța bani în mâinile monahilor atoniți care mănâncă o dată la câteva zile te miri ce, un Columbeanu care spune niște banalități de preșcolar, cu aerul unui Kant măcinat între chingile aspre ale rațiunilor practice și abstracțiunile contondente al rațiunilor pure, un Botezatu cu paiete pe piept, care suferă că nu e perceput cum trebuie, ca un om profund și cu probleme reale.
Mai nou, divele care dau, periodic, lecții de civism și implicare ne oferă, involuntar, un spectacol insalubru care ar putea prefața un manual de demonologie imagologică, trăgându-și preșul de sub picioare și întinzând de trupușorul bolnav al unei fetițe.
Un fel de "hai să fim mai buni, dar dacă îndrăznești să fii mai bun ca mine îți sparg fața"!
Un spectacol cu sms-uri arătate opiniei publice, înfierări ca la ușa cortului, "maniheism" de mâna a șaptea, în care fiecare e bună de pus la rană, în timp ce adversara în lupta pentru (mai) bine este interesată doar de imaginea proprie.
Ceva aduce cu operele animate ale lui Disney, în care personajele, aflate pe poziții obligatoriu ireconciliabile, își dau cele mai grozave lovituri, care pe moment le deformeză coșmaresc sau amuzant , dar fără logic implicitele modificări în structura internă, pentru ca imediat să revină la forma inițială și totul să meargă mai departe, ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat.

"Luceafărul" - 14 nov. 2007