agonia english v3 |
Agonia.Net | Policy | Mission | Contact | Participate | ||||
Article Communities Contest Essay Multimedia Personals Poetry Press Prose _QUOTE Screenplay Special | ||||||
|
||||||
agonia Recommended Reading
■ No risks
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2007-12-31 | [This text should be read in romana] |
Francisco Goya a fost adesea descris ca ultimul mare vechi maestru și primul dintre cei noi în ale artei picturale. El a pictat superbe portrete ale curții regale spaniole și tablouri prezentând viața bună din Spania. Apoi, a creat și unele dintre cele mai cumplite imagini ale cruzimii omenești. Opera sa este un amestec convingător de documentare publică și de coșmar personal. Răceala și puterea lui intransigentă pot oripila. Nu se cunosc prea multe despre prima perioadă a activității lui ca pictor. Pare să fi urmat o cale destul de convențională.
Fiu al unui maestru aurar, Goya s-a născut pe 30 martie 1746, în Fuentetodos, un orășel de provincie din centrul Spaniei. Și-a început studiile artistice la 13 ani, îndrumat de un artist local, Jose Luzan, din Zaragossa învecinată. După moda timpului, a făcut o călătorie în Italia, în 1770, pentru a-i cunoaște pe vechii maeștri și antichitatea clasică. La întoarcerea în Spania, a primit prima comandă de a picta o boltă în catedrala El Pilar din Zaragossa. „Adorația numelui Domnului“, pictată în 1772, când Goya avea 26 de ani, e vădit influențată de stilul baroc pe care îl văzuse în călătoriile sale, cu îngeri purtați de nori văluriți, înconjurând numele Domnului scris în ebraică, într-un triunghi simbolizând Sfânta Treime. În 1773, Goya se căsătorește cu Josefa Bayeu, sora lui Francisco Bayeu, pe atunci o stea în devenire la curtea regală spaniolă. Francisco l-a ajutat pe Goya în anii următori. Dar căsătoria lui Goya a fost afectată de o tragedie. Din cei opt copii pe care i-a avut, numai unul, Javier, a juns la maturitate. Totuși, profesional, orizonturile lui Goya se vor extinde. La începutul lui 1775, când Goya se apropia de a 29-a aniversare, el a venit în orașul care îl va defini ca artist: Madrid. Orașul suferea o transformare sub regele Carol al III-lea. Mulți artiști erau atrași de localitatea în care se construia și se planifica întruna, Madridul devenind astfel rapid un oraș pitoresc de talie internațională. La numai un an de la sosirea în Madrid, Goya a produs o serie de picturi, dintre care „Picnicul“ e cea mai celebră. Tabloul înfățișează o scenă idilică pe malul râului Manzanares, de lângă Madrid. El descrie două tipuri sociale: „mayos“ și „mayas“. Aceste tipuri aparțin claselor de jos, sunt artizani, uneori la marginea criminalității, dar sunt spirite libere și petrecărețe, după cum ne sunt înfățișați și în tablou. Dar scopul acestei picturi nu este doar o sărbătoare idilică, nici să arate uluitoarea ușurință cu care picta Goya. Inițial, tabloul a fost o schiță pentru o tapiserie. În secolul al XVIII-lea, tapiseriile erau la mare preț printre aristocrații spanioli. Nu numai pentru decorare, ci și pentru a arăta statutul social și bogăția. Goya a primit comanda de la Manufactura Regală de Tapiserii datorită recomandării cumnatului său, Francisco Bayeu. Goya și alți artiști făceau desene care erau copiate pe războaiele manufacturii. Imaginile înfățișau portrete ale vieții la țară., ale sporturilor sau ale altor nevinovate preocupări rustice. Dar n-a trecut mult timp și Goya a început să introducă o notă mai tensionată în lucrările lui. În pictura „Chitaristul orb“, muzicianul cu figura grotescă cântă în fața oamenilor înstăriți ieșiți la plimbare. În contrast cu figura sumbră a chitaristului, un bărbat într-o haină de un galben izbitor caută în buzunar un bănuț pe care să îl dea artistului ambulant. Această figură sumbră nu poate fi ștearsă ușor și nu va dispărea din viitoarele lucrări ale lui Goya, în care se va dezvolta un contrast de lumini și umbre între latura frivolă și cea sinistră din viața umană. Dar există și o ambiție crescândă în opera lui Goya, aflată într-un proiect de tapiserie, creat în 1788, numit „Pajiștea lui San Isidro“, în care e înfățișat orașul Madrid sărbătorindu-și patronul. Goya a descris lucrarea drept cea mai mare provocare a lui de până atunci, o pictură de 7,5 m lungime, reprezentând oameni care petrec pe malul râului Manzanares, cu imaginea orașului redat în perspectivă. Desenul n-a devenit totuși niciodată o tapiserie din cauza morții regelui pentru al cărui palat era destinată. A fost cumpărat însă de ducele și de ducesa Osuna. Primit în Academia Regală din Madrid, în 1880, Goya a putut găsi sprijinul unor aristocrați ca aceștia. Acest portret al familiei Osuna, pictat în 1789, e tipic pentru multele portrete făcute de Goya de-a lungul carierei sale, prezentându-i pe bogații săi patroni în toată splendoarea lor. Goya a devenit repede pictorul înaltei societăți spaniole, cel mai căutat portretist din Madrid și din afara acestuia. Dar, în sinea lui, Goya avea îndoieli privind succesul său, temându-se că și-a trădat idealurile în favoarea pieței. În 1792, pe când călătorea prin Andalusia pentru a vizita niște prieteni, Goya s-a îmbolnăvit serios. Natura exactă a bolii sale a rămas necunoscută, ea durând câteva luni și lăsându-i urme adânci pentru tot restul vieții. Pe când era în convalescență, pictorul a început să lucreze mai radical și mai experimental. Într-o serie de 14 mici picturi făcute pe cositor, pe care el le numea picturile sale de vitrină, Goya s-a luptat cu impreviziunea existenței umane în care viața putea fi stinsă în orice moment și în care normalitatea și rațiunea puteau coborî ușor în groapa nebuniei. Dar dacă picturie de vitrină păreau arene în care imaginația lui Goya începea să se răzvrătească, ele erau nimic în comparație cu primele mari serii de gravuri realizate prin anii 1790 și publicate în 1799, 80 de imagini, numite „Los caprichos“. „Capriciile“, reprezintă un caleidoscop al amăgirii și slăbiciunii umane. Aici, Goya redă, inspirat de lumea din jurul său, vanitatea, infatuarea și stupiditatea societății spaniole. Nimeni nu a scăpat de scrutarea sa sălbatică și satirică. Fluctuând între natural și supranatural, pictorul a creat o colecție de imagini cum nu s-au mai văzut vreodată. Firesc, răspunsul publicului la „Capricii“ a mers de la neînțelegere la scandalizare. Din prima sa ediție de 300 de exemplare, Goya a vândut mai puțin de 60 de seturi. Mai târziu, la bătrânețe, a spus că le-a retras de la vânzare de frica Inchiziției spaniole. Totuși, „Capriciile“ aveau să fie sursă de inspirație pentru multe dintre cele mai bune și mai sumbre lucrări ale artistului. Goya trebuia să-și câștige existența. De aceea, s-a întors la pictura la scară mare a portretelor. Ducesa de Alba era una dintre cele mai irezistibile femei din Spania, iar ea a devenit cel mai celebru model al lui Goya și iubita sa. În unul din portrete, ducesa e îmbrăcată în costum de „maya“, o rochie la modă pentru aristocrația acelor vremuri. Pe cele două inele de la mâna dreaptă sunt scrise numele lor, Alba și Goya. Degetul arătător, cu inelul pe care e scris „Goya“, este întins spre piciorul drept, cu care ea pare să fi scris pe nisip, „Solo Goya“, „numai Goya“. Nu se cunoaște dacă dragostea lui Goya pentru ducesă a fost împărtășită de aceasta. Datorită ducesei de Alba, unde ea a cumpărat terenuri pe malul râului Manzanares, Madridul era aici în vogă. Biserica San Antonio de la Florida, din această zonă, a devenit biserica curții regale. În toamna lui 1798, lui Goya i-a fost dată sarcina de a-i decora tavanul. Sarcina în sine era relativ tradițională, dar Goya a răspuns într-un mod deloc tradițional. Subiectul era legenda din secolul al XII-lea a sf. Anton din Padova, care a apărut în timpul unei audiențe la curte, Lisabona, pentru a-și salva tatăl pe nedrept acuzat de crimă. La apariția sfântului, mortul a revenit la viață pentru a-l acuza pe criminalul adevărat. Dar acțiunea principală pare aproape sufocată de mulțimea din jur, o adunătură de vagabonzi și de cerșetori orbi. Realizarea e total deosebită de îngerii ce plutesc în frescele din bisericile baroce. În ciuda naturii grotești a unora dintre frescele din San Antonio, și mai ales din „Capricii“, reputația lui Goya în cercurile regale era mai mare ca oricând. În 1799, a fost desemnat pictorul principal al Curții, iar în 1800, i s-a dat să picteze ceea ce avea să devină portretul celui mai mare grup regal din secolul al XIX-lea. Goya îi pictează pe regele Carol al IV-lea și pe numeroșii membri ai familiei acestuia: 14 siluete aproape în mărime naturală, fiecare cu individualitatea sa distinctă. Felul în care Goya pictează ornamentele, eșarfele, mătasea și strălucirea brocartului este un fel de miracol în sine. Când te apropii, detaliile se dizolvă într-un amestec de culori, iar mesajul pare să fie: „păstrează distanța“, ceea ce reafirmă demnitatea sau autoritatea regală. În centrul picturii e regina, Marie Louise, care formează pivotul, un fel de triunghi cu soțul ei, regele Carol și cu fiul lor, principele moștenitor Ferdinand. Celelalte personaje sunt niște jucători secundari. Privitorii tabloului își pot imagina că e posibil ca Goya să fi caricaturizat familia regală. Totuși, ar părea greșit și nedrept. Membrii familiei Bourbon erau vestiți pentru urâțenia lor și s-a evidențiat faptul că regina nu apare în nicio pictură în ulei. Regina din tabloul lui Goya are însă o privire tandră, iar ceea ce dă valoare creației e prezența lui Goya în partea stângă a tabloului, pe fundal, în plin proces de pictare a acestei opere. E desigur un omagiu direct adus celui mai mare portret de grup regal, făcut de Velazquez, marele rival al lui Goya. Din această pictură rezultă ideea că Goya e tipul de artist schizofrenic, având două laturi: una luminoasă, de pictor oficial al Curții, iar alta întunecată, introspectă. Această latură întunecată periculoasă, uneori erotică, alteori cu o viziune politică, domină cea de-a doua parte a carierei lui Goya. Din cele mai selecte seturi de picturi din istoria artei, celebra pictură a dubletelor, pe care Goya le-a făcut la începutul secolului XIX, înfățișează o femeie exact în aceeași poziție: într-un tablou este îmbrăcată, iar în celălalt e dezbrăcată. Istoricii de artă plasează această lucrare între „Venus din Urbino“ a lui Tizian și „Olympia“ lui Manet, dar e mai aproape de adevăr să spunem că Goya a fost inspirat mai mult de vestitul tablou al lui Velazquez „Venus în oglindă“, deținut de prim-ministrul de atunci, Manuel Godoy, care i-ar fi comandat lui Goya aceste lucrări. Ea se uită la noi la fel de îndrăzneț precum se uită oricine de azi. Aceasta îi atrage pe oameni și-i face să se întrebe cine ar putea fi această femeie. Unii spun că ar fi ducesa de Alba, însă e posibil să nu fie ea. Alții au presupus că ar fi amanta lui Godoy. Cel mai bun mod de a privi pictura este să o considerăm întruchiparea femeii spaniole moderne din ce în ce mai emancipată. Pictura e numită „Maja dezbrăcată“, artizana cu spirit liber. Se pare că asta exprimă Goya, când o înfățișează întinsă, expunându-și deschis corpul fără nicio urmă de pudoare. În versiunea îmbrăcată, corpul ei e ascuns, dar senzualitatea ei e mai accentuată, curbele trupului sunt mai profunde, în costumul ei turcesc, cu papuci aurii. Lucrarea în ansamblu are un aer exotic. Imaginea femeii goale, culcate are o lungă și distinsă istorie în artă, însă nu în Spania unde Inchiziția făcea ravagii. De fapt, regele Carol al III-lea a vrut să ardă toate nudurile din colecția regală. Se fac speculații asupra felului în care aceste lucrări au fost afișate în colecția lui Godoy. Unii au emis teoria că ar fi existat un dispozitiv mecanic prin care femeia îmbrăcată s-ar fi răsucit pentru a dezgoli femeia dezbrăcată de dedesubt, precum pixurile adolescenților în care, atunci când le întorci, hainele femeii cad încet. Acestea rămân totuși presupoziții. Dar e cert că imaginea unei femei îmbrăcate lângă cea a uneia dezbrăcate produce un frison mai erotic, chiar dacă se presupune că îmbrăcând-o, îi conferi respectabilitate. Godoy, pictat de Goya în 1801, va pune în mișcare evenimentele care vor aduce tulburări în Spania și-i vor inspira artistului unele dintre cele mai importante opere. În 1806, Godoy i-a permis lui Napoleon Bonaparte să treacă liber prin Spania, în drumul acestuia spre Portugalia, dându-și practic țara pe mâinile francezilor. Napoleon l-a silit pe rege să abdice și l-a întronat pe fratele său Joseph Bonaparte. Revoltele au izbucnit repede în țară și a început un război de guerilă. Conflictul nu s-a desfășurat doar pe câmpurile de bătălie, ci și în orașele și satele Spaniei, unde insurecția a fost brutal înăbușită. Ziarele și martorii oculari relatau evenimentele. Goya însuși a văzut unele atrocități. Acestea l-au inspirat să creeze una dintre cele mai puternice acuzații făcute vreodată la adresa războaielor. E vorba de a doua mare serie de gravuri: „Dezastrele războiului“. Goya fusese la început încurajat să picteze faptele de arme ale spaniolilor împotriva armatelor franceze. Dar cele 80 de gravuri sunt o acuzare completă a războiului și a tiraniei. Oameni întregi la minte și raționali devin mai sălbatici decât animalele, într-o lume în care barbaria umană pare nesfârșită. Nu e nimic nobil, pare să spună Goya, într-o luptă în care cei lipsiți de apărare sunt violați, mutilați, executați, iar cadavrele lor sunt aruncate grămadă, precum gunoaiele. Seria de gravuri ale lui Goya precede fotografia militară cu peste un secol, dar mulți spun că puterea sa de impact n-a fost niciodată egalată. Unele dintre ororile descrise grafic de Goya în „Dezastrele războiului“ au stat la baza a două picturi extraordinare care, într-un fel, reprezintă primele picturi de război sau anti-război ale erei moderne. Ele încep cu lucrarea „2 mai“, pictată în 1814. Tabloul descrie evenimentele petrecute cu șase ani înainte. Imaginea începe cu o scenă în care trupele franceze sunt trimise să înăbușe o revoltă cescândă a celor care încearcă să împiedice familia regală spaniolă să plece din Madrid, lăsându-i la cheremul francezilor. S-ar putea spune că e o imagine glorioasă, ce redă eroismul poporului, dar, de fapt, impactul imaginii e unul de haos și de confuzie. Apoi, Goya schimbă registrul în altă pictură, unde ni se cere să facem un salt narativ în mințile noastre: e imaginea sfâșietoare a pedepsei. O zi mai târziu, pictura se va numi chiar „3 mai“, ziua în care răsculații împotriva armatei franceze au fost uciși de un pluton de execuție. Scena este un martiriu redat prin personajul cu palmele ridicate lateral în care se pot vedea urme de sânge, stigmatele ce amintesc de răstignirea lui Hristos. În aceste două tablouri Goya arată, în primul rând, ororile războiului la scara cea mai mare la care pictorul a putut să lucreze, iar, în al doilea rând, din perspectivă politică, pe la 1814, pentru Spania Napoleon e considerat Antihristul. O dată cu terminarea războiului, Goya a fost cercetat pentru colaborarea sa cu francezii, deoarece el și alți liberali au salutat inițial ceea ce ei consideraseră drept reforme progresiste. Așa că, Goya a fost adus în fața Inchiziției, restaurate de despoticul rege Ferdinand al VII-lea. Deși nu i s-au adus niciun fel de acuzații, păstrându-și poziția de pictor al Curții, precum și salariul anual, Goya nu a mai primit niciun fel de comenzi de la Curte. În aceeași perioadă, el a suferit o pierdere personală. În 1812, soția sa, Josefa, a murit. În 1819, la 75 de ani, Goya a cumpărat o căsuță, chiar la periferia Madridului, numită „Quinta de Sordo“, „Casa surdului“. Aici a trăit cu noua sa prietenă și menajeră, Leocadia Weiss și cu fiica acesteia. Din nou, Goya se îmbolnăvește grav, dar în convalescență a început să picteze o serie de lucrări direct pe pereții a două camere ale casei unde locuia. Ele sunt cunoscute astăzi drept „Picturile negre“. Aici, motivul creației lui Goya pare a veni din adâncurile imaginației gotice ale sale, dar ea își are precedentele în mitologia clasică și în arta unui trecut mai recent, întrucât, în mâinile lui lucrurile par mai monstruoase. Povestea spune că zeului Saturn i s-a prevăzut că unul din copii îi va uzurpa locul. Așa că el le mușcă țestele tuturor copiilor pentru a-i ucide, ca un act de autoapărare. Goya redă această imagine într-o pictură a sa, însă ea nu reprezintă pe un zeu stăpânitor, ci pe un tiran dezechilibrat. Când această lucrare a fost pictată prima dată pe pereții casei, ea etala o imagine lugubră de antropofagie, în care Saturn e sugerat ca dătător și răpitor de viață. Însă, prin cenzură, ori în momentul transpunerii picturii pe pânză, lucrarea, care a fost adusă la Prado, și-a pierdut din expresiile paletei murale. Ce a rămas de acest zeu al melancoliei ? O scenă întunecată, terifiantă, care oglindește pesimismul și senzația de încarcerare pe care Goya însuși le trăiește. În alt tablou, Goya face o revenire la imagini imortalizate în urmă cu 32 de ani, la San Isidro. Dar veselii petrecăreți de atunci sunt înlocuiți acum de ceva mult mai sumbru. Pelerini grupați cu gurile larg deschise pe fețele distorsionate, în timp ce încearcă să cânte. Brusc, ființe raționale individuale se diluează într-o masă irațională de oameni. Spania fiind încă într-un vacarm politic, Goya se hotărăște să plece în exil. El îi cere regelui permisiunea de a face o vizită în Franța, din motive de sănătate. Primește permisiunea și pleacă spre Bordeaux. Aici, pictorul a creat ultima sa capodoperă: „Lăptăreasa din Bordeaux“. Tabloul înfățișează o femeie cu ochii melancolici, privind trist în gol, cu un putinei în partea stângă a imaginii, pe care Goya și-a scrijelit numele, ca artist de 81 de ani. Unii critici de artă au interpretat această lucrare ca pe un semn că la bătrânețe Goya experimenta tot mai mult, și, într-o oarecare măsură, asta a făcut. Se spune că în această lucrare, în trăsăturile de penel, în imprecizia lor, în impresionismul lor confuz, el anticipează lucrările artiștilor francezi de la sfârșitul acelui secol, ceea ce pare totuși o exagerare. Sentimentul cel mai profund transmis de „Lăptăreasa“, e nostalgia, cât și mulțumirea unui om care și-a găsit pacea, armonia și certitudinea în viață. Iar aceasta putea fi redată doar de o imagine elocventă: femeia rodnică și iubitoare, a cărei rațiuni treze conservă lumea, nu o distruge precum monștrii instinctelor somnambulice. La un an după ce a pictat „Lăptăreasa“, Goya a murit la Bordeaux pe 16 aprilie 1828, la vârsta de 82 de ani. În 1901, trupul său a fost readus în Spania și înmormântat la schitul San Antonio de la Florida, în Madrid, aceeași biserică unde, cu mulți ani în urmă, pictase frescele. Goya rămâne o figură centrală a istoriei artei. E un artist care a revigorat portretul tradițional și pictura religioasă, dar viziunea sa fermă e cea care i-a asigurat un loc aparte față de orice alt pictor din istorie. Iar dacă Dumnezeu i-a deteriorat anumite organe, a făcut-o de prisos, fiindcă Goya a perceput cu organele sale bune sau rele lumea așa cum este și cum trebuie să fie… |
index
|
||||||||
Home of Literature, Poetry and Culture. Write and enjoy articles, essays, prose, classic poetry and contests. | |||||||||
Reproduction of any materials without our permission is strictly prohibited.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Privacy and publication policy