Refuzând ordonarea “contabilă” a cuvintelor, Mihaela Malea Stroe se dedă unei “risipe” în care se recunoaște ecoul blagian: un preaplin ce se cuvine revărsat peste lume, o explozie imprevizibilă și somptuoasă: “Nu. Eu nu pot să-mi adun ordonat, contabil, / cuvintele, să le înghesui într-o “opera magna” / după toate rigorile vreunui curent, / Nici nu le dedic nimănui, / Sunt libere / să umble hai-hui” (“Risipire?!”). Libertatea acordată cuvântului nu înseamnă, însă, “democratizarea” vulgară ori formularea de mesaje întâmplătoare, în funcție de inspirația de moment, ci trăirea poeziei ca pe o stare profundă, permanentă, importantă în sine și nu pentru eventualul impact asupra instanței lectoriale. “Cuvintele dinlăuntrul cărții / Nu se pot cumpăra” pentru că ele aparțin zonei astral-angelice, sunt, ca și sufletul, un “supliment gratuit al făpturii” și scapă atitudinii mercantile, trădărilor și ispitelor din lumea fenomenală.
Poemele din prima tinerețe sunt expresia căutării, a nevoii de clarificare, experimentând un eu liric prea puțin interesat de existența autonomă a textului. Scrisul și simțirea / trăitul înseamnă unul și același lucru în această perioadă, cuvântul trebuind căutat pentru a exprima adevărul și nu pentru a construi un univers paralel celui “real”: “Mi-e frig de-atâta așteptare / Îmi văd privirea în oglindă / Pe-alături lumi întregi colindă / Într-o nebună frământare // Mi-s ochii-ntorși spre înlăuntrul / Unui destin, ca o-ntrebare. / Și-aș vrea să spun de-o căutare / Dar tac. Nu mai găsesc cuvântul” (“Oglindă”). Invocațiile retorice, monologul adresat și alte procedee amintind de structurile orale ale liricii tradiționale își justifică prezența prin conotațiile suplimentare pe care le antrenează prezența lor în text: orgoliul juvenil, nevoia de certitudini, căutarea identității, confruntarea cu sine / cu universul etc: „Dar întrebarea stăruie, acută; / Mă caut iar, frântură de-nceput / Cu ritm de galaxie nevăzută / Și sevă de încredere. Ascult // Sunt om? / Sunt floare? Sunt izvor? / Cupolă, de chemări mirate plină? / Iubire sunt, și-aș vrea să curg, lumină, / Prin timpul meu de teamă și de dor” („Înfiorare”).
Ca o promisiune a viitoarei cufundări în fericirea celui de-al „nouălea cer” obținută prin scris, apar, încă din această etapă de început, încercări de suprapunere actant / text, poeticitatea devenind țintă / program: „O tăcere-nstelată veghează. / Luna se-adapă cu umbre fugare, / Peste țarini cad roditoare / Semințe de mituri. / În răstimpuri / Dă semn cucuveaua. / Un copil o alungă cu pietre / Crezând că alungă chiar moartea” („Anxietate”). Poemele sunt grațios-lirice, ecou al acuității senzoriale, și centrate pe detaliul semnificativ ca în stampele japoneze: „O ramură de liniște s-a-ntins / Spre ne-nceput. / A nins curat, domol, / Lumină peste lut / Și în căușul palmei de copil” („Moment”). Renunțarea la poemul „cerebral” se realizează anevoie, demersul înregistrând flux și reflux, spaima de abis, dar și ispita căderii în el: „Un glas ce nu-i al meu / S-a stins / Hohotind cu amară tristețe în noapte, / Greu, cerul / Și-a stârnit povara de stele, / Imens vârtej către oriunde, / Am rămas, / Pe hotarul dintre gânduri, / EU” („Reflux”). Motive romantice (lacrima, suferința, trădarea, despărțirea etc) sunt resemantizate și obligate să se adapteze, să funcționeze în noul organism poetic, așa cum este obligat orice organ uman în urma transplantului: „Unde mai ești? / Am început să te confund / Cu mireasma salcâmilor / De odinioară. / Ce mai citești? / Abia-mi mai amintesc, / Dar parcă / Mi-ai lăsat pe sub frunte / O carte, / Iar eu / În sufletul tău / Am uitat o vioară... / Știu, / Cu fiecare gând / Care trece prin noi / Suntem tot mai departe.” („Remember”). Ieșirea din muțenie („Am frânt în gând pecețile tăcerii”) implică o inevitabilă vedere de ansamblu: cuvântul este parte a unui tot reprezentat de carte („Am frânt în gând pecețile tăcerii / Și totuși, mută, caut mai departe / Un rost misterios și-un vis uitat / Cândva, de mult, între coperți de carte. // O carte necitită – chiar nescrisă. / Un gând șerpuitor m-a înșelat? / Veyi...cartea mea rămas-a iar deschisă... / Și parcă vine ploaia, / Și parcă s-a-nnoptat” („Manuscris”), pe când, în poemele din „a doua tinerețe” se încearcă, nichitastănescian, a se descoperi tensiunea dintre semnificat și semnificant, cuvântul devenind, ca în Geneza biblică, început și sfârșit, alpha și omega. „Am pierdut un inel; mai târziu / un pariu, o vacanță; apoi / o sumă oarecare de bani, / o speranță, / o mulțime de ani; rând pe rând / - un titlu, o șansă, un tren, un taxi... / un reportaj, o răscruce de gând, / un ocean de cuvinte, / câțiva pași înapoi – „a avea”, / și „a fi” – câțiva pași înainte, / vreo două cristale de lacrimă, / un colaj de-amintiri, / insomnii și regrete, zborul din aripă, / un fior, o privire, un ceas elvețian, / o conferință, un start. / Pe aproapele meu l-am pierdut. L-am uitat” („Găsitorului recompensă...”).
Motivul iubirii nu mai este tratat în manieră romanțios-adolescentină, ci cu gravitate, cu solemnitate mitică, eul poetic, pe deplin conștient de sine, acceptându-și măștile, ipostazele, avatarurile. Penelopa, din simbol al răbdării domestice, al credinței și al optimismului funciar, devine simbol al scriitoarei care, în lupta cu memoria și cu timpul, are la îndemână doar cuvântul / textul poetic: „Ci nu-mi mai bate-n tâmple, de-acum, nici o-ntrebare; / Prea multe certitudini dospesc și se transformă... / Mi-e sete, mai degrabă, mi-e sete de o stare: / starea de arc-săgeată / țintind, cu pleoape strânse, / convenția din normă. [...] Aștept, în mine însămi, și țes, ca arahnida, / O pânză diafană / Pândind o întrebare – ispită și capcană - / Tresar, când pânza însăși tresare omenesc; / Eu, arahnidei, Doamne, în ce mă osebesc? // Paingului i-e foame, în vreme ce mi-e dor. / El țese pentru pântec, / Eu țes ca să nu mor” („Aparent pesimistă, Penelopa”).
În buna tradiție a poeților ardeleni, Mihaela Malea Stroe scrie cu sinceritate despre viață, despre moarte și despre dragoste, despre relația sinelui cu universul și despre dimensiunea christic / mesianică a oricărui creator de frumos: „În visarea lui – asceză, revoltă, iubire, / Poetul chiar crede / Că poartă crucea lumii. / Și-atunci, prin credință, / Transformă, orice povară, în cruce / Ale cărei brațe devin aripi și așa mai departe, // Până la starea de Pasăre Phoenix, / Până la starea de / Înger” („Poetul chiar crede...”)

(Mihaela Malea Stroe, „Spre al nouălea cer”, Editura Pastel, Brașov, 2008)