agonia english v3 |
Agonia.Net | Policy | Mission | Contact | Participate | ||||
Article Communities Contest Essay Multimedia Personals Poetry Press Prose _QUOTE Screenplay Special | ||||||
|
||||||
agonia Recommended Reading
■ No risks
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2008-06-27 | [This text should be read in romana] |
„Este inutil să negăm că extazul reprezintă și o experiență fizică. «Extazul sfintei Tereza», cuprinde atât trupul, cât și sufletul. Gian Lorenzo Bernini știa totul despre pasiune. Aceasta însemna arta lui. Marmura albă, sculptată de el e vie și extaziantă. O fecioară străpunsă de săgeata lui Cupidon redă pasiune spirituală transcendentă, nu doar transă erotică, deoarece marmura e prelucrată de cel mai pios sculptor al Romei.”(Simon Shama, „Power of Art”)(*). Un prieten cu papii, stâlp al societății catolice, n-ar fi vrut să reprezinte o călugăriță în orgasm, deși marmura prelucrată de el ni se etalează atât de carnală, Bernini fiind sui generis în această întreprindere artistică de tipologie barocă. În mâinile sale, materialul curge, se ondulează, transpiră. Personajele lui plâng și strigă, răsucindu-și trupurile în spasmuri de înaltă intensitate. Bernini putea, precum alchimiștii, să poliformizeze materialul. Marmura ieșea din „hard and fast”-ul mineral și intra în apanajul vieții, devenind copaci, frunze, fire de păr și carne. „Sculptura clasică voia să facă oamenii să-și uite condiția, să-i confere cărnii povara grea a nemuririi. Astfel, s-au creat multe statui divine, dar fără de sânge în vine. Dar, iată că a apărut Bernini. Brusc, până și «David» al lui Michelangelo pare imobil pe lângă «tornadele» lui. Sculptura trebuia să exprime gravitația. Bernini a sfidat-o. Personajele sale se desprind de soclu, se înalță în spațiu.”(*).
De când se știa, Gian Lorenzo îi uluise pe oamenii importanți. Adus în fața papei când avea doar opt ani, a făcut o schiță a capului Sfântului Pavel, în fața căreia papa a exclamat uluit că va fi următorul Michelangelo. Tatăl lui, Pietro, era sculptor, din Florența. El a intuit că fiul său e cu mult mai talentat decât el. „Aveți grijă, senior Bernini, băiatul își va întrece maestrul.“, i-a spus un cardinal. Așa că micul copil-minune a luat un start rapid. În 1605, Bernini ajunge la Roma, exact când Caravaggio electriza Biserica. Acesta îi arătase cum să impresioneze credincioșii. Gata cu sfinții îndepărtați. În locul lor, patimi omenești, mântuire viscerală. Dar cum poate fi depășit Caravaggio ? Răspunsul e negativ; dar, poate, numai prin dăltuire să fie depășit. Dacă privim sculptura Sfântului Laurențiu, patronul bucătarilor, prăjit pe grătar pentru convingerile sale, realizată sculptural de Bernini la numai 16 ani, rămânem convinși că se poate. Pentru metropola uriașă a Romei, alături de Biserică, nu contau doar banii, ci și arta. Pictorii, sculptorii și arhitecții își cautau protectori. Papii și cardinalii pariau în privința viitorului geniu. Bernini avea tot ce-i trebuia pentru a reuși. Spiritual, fermecător, cu foarte multe relații, poseda o cultură înspăimântătoare. Mai mult, era extrem de disciplinat: termina întotdeauna la timp comenzile. Și nici nu consuma alcool. Era deci opusul lui Caravaggio. De unde sunt cunoscute toate acestea ? Shama: „Cineva a notat tot ce făcea: Filippo Baldinucci, pictor minor, amator de bârfe și critic de artă. Un om care a strâns tot ce se putea de la cei ce l-au cunoscut pe Bernini, realizând prima biografie a sculptorului. De la Baldinucci știm că Bernini, când mergea prin oraș, toată lumea se uita la el, având o ținută regească. Când cerea ceva, își ațintea privirea și obținea totul.” Să consemnăm în continuare, fragmentar, aspecte ale acestui fenomen artistic, numit „Bernini”, după documentarul artistic de televiziune „Puterea Artei”, prezentat de istoricul de artă britanic Simon Shama. „Dacă privim sculptura lui Bernini «Apollo și Dafne», povestea unei vieți sexuale, putem sesiza respingerea lui Apollo de către Dafne. Zeul fuge după nimfă și, când s-o atingă, zeii îi ascultă implorarea și se transformă în dafin. Statuia e numai acțiune. Apollo tocmai s-a oprit din fugă. Părul și tunica îi zboară în vânt. Dafne, deja încolțită, e ținută pe loc doar de noile ei rădăcini. Ea pare să se înalțe cu gura deschisă într-un strigăt, iar părul și degetele i s-au transformat deja în crengile înfrunzite. Dar în centrul dramei se află nudul mătăsos. Bernini ni l-a oferit nouă, exact când ea dispare la adăpostul scoarței de copac. O transformare chinuitoare. Se spune că, un cardinal francez ar fi spus că n-ar ține în casă un nud atât de frumos, fiindcă el ar trezi dorințele tuturor privitorilor, iar Bernini a rămas încântat auzind aceasta.”(*) Bernini e tânăr și celebru, iar puternicii zilei aproape că îngenunchează în fața lui. Papa Grigore XV îl face cavaler. De acum încolo, Bernini va fi numit „il cavaliere“. Următorul papă, Urban VIII, îl consideră cel mai bun prieten. Se spune că pontiful îi dădea voie să vină când voia în apartamentele sale. Stătea de vorbă cu el până târziu, seara, neomițând să-l îndemne să se căsătorească, pentru a avea pe cineva care să i se dedice în întregime, lăsându-l pe el să se consacre artei sale. Bernini e considerat virtuozul absolut al Romei, împăratul suprem. Dar nu numai în sculptură. El e și pictor, constructor și dramaturg. Are de toate: carismă, farmec, bani, prestigiu și… dușmani. Cel mai redutabil e Francesco Borromini. Taciturn, nevrotic, introvertit, depresiv. Un om deloc simpatizat. Un om care va juca un rol esențial în viața lui Bernini. Cei doi se vor împiedica reciproc, se vor stimula reciproc, se vor ridica la înălțimi tot mai mari, vor risca tot mai mult. Shama: „Borromini era un arhitect strălucit. În mâna lui, zidurile și balcoanele ajungeau acolo unde nu visa nimeni. Tavanele păreau să pulseze. Dacă doi oameni au creat Roma barocă, au făcut Roma Romă, aceștia doi au fost Borromini și Bernini. Doi oameni care se urau. La început, ura lor era direcționată într-un singur sens. Borromini nu suporta popularitatea lui Bernini. Felul în care era mereu în centrul atenției. Relația lor seamănă cu cea dintre Mozart și Salieri. Doar că niciunul dintre ei nu era mai puțin talentat. Erau două genii. Rivalitatea dintre ei doi a început în 1624, când trebuia numit arhitectul pentru basilica San Pietro. Acesta trebuia să construiască baldachinul de deasupra mormântului sfântului, exact sub marea cupolă a lui Michelangelo. E cel mai râvnit post din oraș. Borromini era mult mai indicat pentru comandă decât Bernini. El era în primul rând arhitect, candidatul evident. Dar cine a primit comanda ? Dl Fermecător, Bernini. Desigur, problema uriașului baldachin de bronz și aur solicita din plin priceperea lui Bernini. În mod înțelept, el a cerut ajutor de la Borromini, care a fost nevoit să-l ajute, întrucât, în cele din urmă, era pentru binele Bisericii.” Arhitectura a fost întotdeauna un exercițiu de colaborare. Așa că nu e de mirare că toate schițele au fost făcute de Borromini. Însă, nu i s-au recunoscut meritele. Fapt neiertat de acesta. Talentul lui Bernini de a monopoliza gloria nu e deloc atrăgător. El avea să-i aducă multe necazuri. Și nu doar Borromini se plânge. Shama: „Asistentul care l-a ajutat la statuia «Apollo și Dafne» s-a înfuriat atât de tare că nu e răsplătit, încât a părăsit proiectul. Dar cavalerul Bernini se purtase întotdeauna «cavalerește» cu ajutoarele. Bernini profita de cunoștințele și eforturile lor. Iar în cazul lui Mattia Buonarelli, s-a ales și cu soția acestuia, căreia i-a săpat în marmură bustul. O cheamă Costanza, iar bustul ei realizat de Bernini, datorită intensității dorinței lui, a ieșit un tip de sculptură complet diferit. Înainte de bustul Costanzei, busturile erau statui respectabile, rezervate, de obicei, pentru morminte. Numai romanii antici folosiseră busturile în scopuri civile. Dar «civil» e un cuvânt insuficient pentru bustul Costanzei. Acesta e mai curând intim, portretul unei femei debordând de pasiune, iar temperamentul ei aprins îi ațâță și mai mult iubitul. Asta înseamnă să creezi sub imperiul iubirii. E ca și cum Bernini și-ar fi retrăit mângâierile cioplind cu dalta o frumusețe distrugătoare. Însă, nu Costanza avea să-l distrugă pe Bernini, ci propria lui fire.” În ciuda farmecului său, Bernini avea un punct slab. Omul de lume ascundea temperamentul sângeros al unui bandit napolitan. Într-un episod șocant, acesta a ieșit la iveală. Totul a început cu un zvon. Costanza nu era chiar atât de… constantă. Se pare că ea nu se culca numai cu Bernini, ci și cu fratele lui mai mic, Luigi. Luigi Bernini era sculptor și arhitect priceput și matematician foarte bun. Poate fi greu de crezut că altcineva în afara dlui Fermecător poate râvni la femeia altuia. Dar să fi fost oare numai zvonuri neadevărate ? Shama: „Gian Lorenzo pregătește o strategie pentru a afla totuși adevărul: anunță plecarea sa la țară a doua zi. Dar nu pleacă la țară, ci spre casa Costanzei, unde așteaptă în preajmă. În zori, Luigi iese cu Costanza și se despart după o îmbrățișare pasională. Urmează urmărirea lui Luigi pe străzi, prin piețe, peste poduri, până în basilica San Pietro. Acolo, Gian Lorenzo face tot ce poate ca să-și ucidă fratele, dar după ce-i frânge două coaste cu un drug, renunță să-l mai ucidă. Tot în aceeași zi, el trimite un servitor acasă la Costanza și îi desfigurează chipul. Gian Lorenzo, după ce primește din partea autorităților o amendă de 3.000 de scuzi pentu vătămare corporală și tentativă de omor, papa îl «condamnă» și el la… însurătoare cu cea mai frumoasă fată din Roma, Caterina Tezio, fiica unui avocat. Bustul Costanzei nu era suportat în casă de noua familie Bernini, de aceea a fost vândut cuiva din familia Medici.” Astăzi, bustul poate fi văzut în Museo di Bargello, din Florența. Din momentul mutilării Costanzei, roata se întoarce pentru cavalerul invulnerabil, iar problemele au apărut tocmai acolo unde conta cel mai mult pentru Bernini. În locul care putea crea sau distruge artiștii, în catedrala San Pietro. Papii secolului XII voiau ceva nou pentru catedrală. Ei voiau două mari clopotnițe în fiecare colț, deasupra locului unde se află acum ceasurile. Clopotele din ele trebuiau să-i cheme pe credincioși la binecuvântarea papei. Să transforme visul creștin în realitate. Dar între ele se afla, firește, cupola lui Michelangelo. Așa că, din respect pentru marele artist, primele proiecte au redat turnurile mai joase. O variantă sigură și respectuoasă. Însă, a apărut Bernini, incapabil organic de respect. „Turnurile mele vor depăși cupola ta“, spune el, gândind la Michelangelo. Cu trei etaje mai înalte, aproape 70 de metri peste nivelul original și de șase ori mai grele decât proiectul inițial. Problema era că urmau să fie ridicate pe teren mlăștinos. Nu că Bernini nu știa asta, dar era înconjurat de ajutoare care-i spuneau doar ce voia să audă. Adică i-au spus că turnurile pot fi făcute ușor. În realitate, avea nevoie de tovarăși sinceri, care să-i arate riscurile. Exista un om care știa că nu poți ridica asemenea turnuri pe teren mlăștinos fără să ai probleme. Acesta era Borromini. Dar Bernini nu se umilea cerându-i sfatul. Așa că fără părerea lui Borromini, Bernini se îndrepta spre dezastru. În 1641, Bernini și-a dezvelit primul turn. Două luni mai târziu, apar primele fisuri în zid. Bernini cade la pat, nu mai mănâncă, e aproape în pragul morții. Lucrurile se înrăutățesc. Fisurile nu sunt doar la nivelul fundației, ci se răspândesc spre fațada basilicii. Toți erau împotriva lui. Spuneau că turnul se afunda și de aceea se crăpa și fațada, că acesta e rezultatul când se încredințează toate lucrările unui singur om. Cu aceste răutăți se încerca să se forțeze mâna papei. În 1644, a urmat dezastrul. Papa Urban VIII, prietenul lui Berenini și susținătorul ridicării turnurilor, moare. Noul papă, Inocențiu X, consideră că are datoria să scape de toți „favoriții“ vechiului regim, inclusiv de Bernini. El avea propriul său favorit: pe Francesco Borromini. După 15 ani în umbra lui Bernini, momentul de glorie al lui Borromini a sosit. Urmează o anchetă în privința turnurilor. Borromini aduce dovezi concrete, schițe minunate cu dezastrul lui Bernini, arătând că era normal să se întâmple așa analizând „tehnica“ folosită. Turnurile erau prea mari și prea grele pentru un teren mlăștinos. Pe 23 februarie 1646, Vaticanul se reunește ca să discute destinul turnului sudic ridicat de Bernini. Papa a dat deja verdictul: demolarea sa, care a durat 11 luni. Acest moment a coincis cu apogeul gloriei lui Bernini, ajuns de râsul lumii. În 1648, Bernini are 50 de ani, iar conform standardelor epocii e considerat bătrân. El mai continuă să aibă comenzi, dar nu de la mai-marii Romei. În urma umilințelor, ar fi nevoie de un miracol ca să se mai poată redresa. Dar, miracolul sosește, într-o clipă de dramatism copleșitor. „O clipă suspendată între mister și inocență. Trupul unei sfinte, penetrat de o săgeată cupidoniană. O săgeată, retrasă din trup și gata să lovească din nou. Durere confundată cu plăcere. O femeie în levitație, sfidând gravitația, deasupra pernelor de piatră. Dar cine i-a dat șansa de a reprezenta o sfântă ca nimeni altul ? Un protector respectabil: cardinalul Federico Cornaro. Acesta provenea dintr-o familie aristocrată, care dorea să-și ridice o capelă în biserica Santa Maria delle Vittoria. Bernini auzise de sfânta Tereza de Avila. Toată lumea o cunoștea. Aceasta murise în Spania natală în 1582. Dar câteva lucruri, de fapt foarte multe, o făceau nu tocmai indicată pentru rolul de sfântă. Unul dintre ele era levitația. Astfel că nu e de mirare că, dintre toți sfinții, ea nu avea capelă. Familia Cornaro, protectoarea ordinului ei, carmelitele desculțe, i-a oferit lui Bernini șansa carierei sale, precum și șansa unei reveniri spectaculoase.”(*) Era cea mai cutezătoare dramă fizică închipuită vreodată și, cu atât mai puțin, executată. Autobiografia sfintei Tereza era un bestseller în Roma catolică, de care și Bernini avea cunoștință și, se pare, a fost și el uluit de franchețea povestirilor ei: „Un înger s-a arătat lângă mine cu chip omenesc. În mâinile lui, am văzut o săgeată de aur. Apoi m-am simțit ca și cum mi-ar fi infipt-o în inimă de mai multe ori. Până când m-a străpuns complet. Când a scos-o, m-a lăsat mistuită de iubirea pentru Domnul. Durerea era atât de mare, că, m-a făcut să gem de mai multe ori.“ Bernini nu era deloc crud. Așa că, a înțeles perfect că „extazul“, despre care vorbea sfânta Tereza, izvora din dorința unei uniuni a sufletului său cu Domnul, dar felul în care scria dădea impresia că trupul și sufletul ei sunt una. „Toate capodoperele lui Bernini reprezentau trupuri răsucite, înălțându-se către cer. Proserpina căutând să fugă de Pluto, Dafne înălțându-se spre cer… Acum, era rândul Terezei să leviteze. De data aceasta însă, nu fugind din fața penetrării, ci cerând-o.”(*) Abandonând eufemismele, singura cale de a reda furtuna de senzații ale sfintei era să arate ceea ce știa el despre extazul trupului. Chipul unei femei în plină euforie erotică. Bernini își transforma propria cunoaștere a păcatelor cărnii într-o binecuvântare carnală. Așa că statuia n-o reprezintă pe călugărița Tereza, o femeie între două vârste, levitând în chilia ei. Această femeie este minunat de frumoasă, pe măsura desăvârșitului iubit serafim, cu care formează, într-un fel, un cuplu. Dar cum să prezinți atât uniunea lor, cât și sentimentele Terezei ? Shama: „Aici, Bernini a avut ideea care încununează statuia. A întors trupul femeii pe dinafară, iar veșmântul, simbolul castității, devine o reprezentare a ce se petrece înăuntrul ei. Întregul trup se risipește într-o fericire fluidă. E momentul de apogeu, o furtună de senzații, curgând ca și cum marmura ar fi fost topită. Faldurile îngerului coboară direct spre veșmântul Terezei, unde se alătură unui ocean de valuri păgâne, care se sparg înspumate, ca lovite de un mal stâncos. Nimic nu este ascuns. Bernini vrea să privim totul foarte atent. De aceea reprezintă și un public care privește spectacolul. Aceștia sunt membri ai familiei Cornaro. Unii privesc spectacolul, alții discută despre sensul lui. Există și alte elemente de recuzită, precum razele de soare false și lumina ascunsă în spatele lor. Iar când Tereza plutește în extaz, pământul se ridică odată cu ea.” Bernini le dă lovitura de grație tuturor celor care au spus că nu se pricepe la arhitectură. Și mai ales lui Borromini, specializat în tavane și curbe stranii. Cel mai ambițios proiect al lui Bernini, turnurile de la San Pietro, se prăbușiseră într-un eșec asurzitor. Acum, sosise timpul ca Tereza să se înalțe, ridicând cu ea reputația criticatului cavaler Bernini. Familia Cornaro e încântată de capelă. 12.000 de scuzi cheltuiți, deși o sumă mare, era justificată aici. Chiar și posacul papă Inocențiu începe să-l privească altfel pe magicianul cavaler, iar Borromini traversează nefericit culoarele Vaticanului. Deși, Borromini primește și alte comenzi ulterior, totuși Bernini e cel care a triumfat. Oriunde mergi în Roma, te afli în orașul cavalerului Bernini. Papii au venit și au plecat. Bernini a rămas. Se spune că n-a mai păcătuit și a devenit un creștin model. |
index
|
||||||||
Home of Literature, Poetry and Culture. Write and enjoy articles, essays, prose, classic poetry and contests. | |||||||||
Reproduction of any materials without our permission is strictly prohibited.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Privacy and publication policy