agonia english v3 |
Agonia.Net | Policy | Mission | Contact | Participate | ||||
Article Communities Contest Essay Multimedia Personals Poetry Press Prose _QUOTE Screenplay Special | ||||||
|
||||||
agonia Recommended Reading
■ No risks
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2008-10-14 | [This text should be read in romana] | Poet important al generației optzeciste ieșene, Cassian Maria Spiridon este cunoscut îndeosebi ca eseist și ca redactor-șef al revistei ”Convorbiri literare”. Poemele sale, majoritatea refuzând, de fapt, experimentul textualist, traduse în franceză, engleză, germană, spaniolă, suedeză, rusă, chineză, finlandeză ș.a.m.d, fac, după cum se obișnuiește la noi și aiurea, deliciul unei restrânse elite culturale și prea puțin al maselor largi. Mi-am propus de mai multe ori să-mi transcriu impresiile de lectură, dar, așa cum se întâmplă mereu, ultimele despre care ne hotărâm să scriem sunt cărțile prietenilor noștri. Recitesc un volum care m-a intrigat încă de la apariția lui (”Între două lumi”, Editura Fundației Poezia, 2006) și care mă intrigă în continuare, pentru că aici, mai mult decât în celelalte volume de versuri, transpare condiția tragică a eului liric. Ființa golită de sens, inutilitatea căutării, angoasa, disperarea, sentimentul vidului, proximitatea morții sunt teme fundamentale. Trăirea subiectivă și notarea reacțiilor emoționale sunt miza reală a discursului și ele întregesc profilul afectiv / intelectual al poetului ascuns / ghicit în spatele discursului. Este limpede că vocea lirică, autonomă, perfect conștientă de sine, trăiește prin și în acest discurs poetic, realul fiind ori ignorat, ori curățat de balastul cotidian, pentru ca universul personal să-l oglindească distorsionat, fragmentar sau, de cele mai multe ori, doar în liniile lui de forță. Cassian Maria Spiridon nu refuză automistificarea, căci el este când „un filosof visînd un fluture”, când un locuitor al „no man’s land”: „îmi închipuiam că eram într-un loc / și chiar eram / îmi închipuiam că sînt în viață / și chiar eram / îmi închipuiam că nu mai am închipuire / și nu mai aveam / rămîne sufletul și trupul / cu totul / dar nu era de ajuns / în spațiul perforat de lacrimi” („No man’s land”). Forța închipuirii / imaginația / capacitatea de transfigurare devin sursă a tragicului: poetul vede ceea ce vrea să vadă, suplinește cu ochii minții ceea ce se lasă pe jumătate văzut, aruncă „văl de purpură și aur peste țărâna cea grea”, cum spune Eminescu, dar, la un moment dat, se trezește din vis. Lumea ficțională, „ca o floare pierdută printre omături”, se prăbușește și poetul este silit să se întoarcă la lumea cea reală, în care supraviețuirea este imposibilă: „după rostogolirile pe cărările mizerabile ale vieții / întotdeauna îți răsare în față / lumina strălucitoare a Realității / copleșitoare // toate gândurile / mai vechi / chiar uitate / și cele mai noi / ca pe masa de operație / îți vor fi iluminate / expuse / se vor ivi îngrozitoare / de neocolit / mai vii și mai adevărate ca niciodată / toate străine de tine și împotriva ta / acuzatoare” („Între două lumi”). Bufonul ca „umbră bolnavă de rău” este o ipostază romantică, adusă în actualitate și resemantizată. Imitația, râsul, artificialul nu i se mai par poetului modern atitudini simptomatice pentru declinul condiției umane. Tragismul și fragmentarea, sentimentul inutilității nu mai au același impact, astfel că sunt căutate teme noi, care să surprindă ceea ce este fundamental schimbat la nivelul ideatic al discursului poetic. Indiferența ”locuirii” în spațiu și timp înseamnă, în egală măsură, indiferența față de sine ca entitate fizică: ”Mă locuiesc oarecum cu indiferență / îmi ocup trupul / îmi ocup carnea / trec prin spațiu / fără adieri sau valuri de frig / în urma mea / nici o hîrtie nu se ridică-n picioare / pipăi golul / sau trec prin el” (”Glăsuirea bufonului”). Pentru ca tratatul „despre moarte / despre esență și gol” să fie scris, este necesară evadarea din cotidian, din biografism și căutarea unui univers în care conceptele și ideile să fie valorizate după o schemă ce se refuză percepției imediate: ”important e / primul pas / mîine voi afla ușa camerei / smulsă / hîrtii împrăștiate pe toată cîmpia / lebede lipsite de zbor / pete pe fața nevăzută / poeme sinucise”. Cassian Maria Spiridon aseamănă scrisul cu moartea: amândouă presupun o înțelegere adâncă a necesitații și a inevitabilului. Amândouă se supun unui ritual arhaic, în care numai ceea ce este fundamental contează, „pecetea indiferenței”, febra și oboseala fiind modalități de disimulare a ceea ce nu poate fi schimbat: „vorbesc / despre permenența trupului / vocabulă zeiască în plămânii / zilei / despre evenimentele totale / cobor deasupra mării negre / și peste norduri / cobor în agonie” („inițierea”). Pare aproape de necrezut ca la un poet optzecist să întâlnim nostalgia după un univers idilic, opus civilizației mecanizate / computerizate contemporane. Locul „nevăzătorilor din prima generație”, al celor care vedeau altfel decât cu ochiul cel de carne, a fost luat de un individ robotizat, mișcându-se mecanic și măsurat printre șuruburi, șaibe, piulițe, șpan și benzi rulante și, refuzând această dezumanizare, Cassian Maria Spiridon încearcă să părăsească „închisoarea teribilă”, spațiul închis, „rîșnița înceată a durerii”, pentru deschidere și înălțare. Aspirația spre un corp cosmic se opune lipsei de sens, golului, oboselii: „nu mai simt pământul sub picioare / seara nu există / orele târzii ale planetei / ochii mari nu le mai văd / suspendat în sfoara umilinței / răsucit sînt pînă la vertij // cad / frunze le de toamnă / peste creștetul și mîinile / - pești înnebuniți de aer – “ („Prim plan sau Alternanța memoriei”). Sunt în volum câteva „pasteluri triste” care sugerează o fibră lirică de tip bacovian: „fața-n voal a înserării / caută o fîntînă / un greiere / lung a adormit / precum un zeu // mîinile întoarse ale tăcerii / apasă / frig / în orice clipă s-ar putea să pierim / ondulele părului tău cresc sălbatic / în firele lui se nasc șerpi // amurgul spală geamurile / pînă la roșu” („Pastel scurt”). Natura în poemele lui Cassian Maria Spiridon este stilizată, culorile – puține, în general de la marginea spectrului solar – iar elementele care devin obiect poetic își redobândesc valoarea lor din lumea esențială, arhetipală, adevărată (adevărată, nu reală), constituindu-se ca modele.. Piatra, floarea, copacul, în virtutea puterii poetice de a defini lucrurile, se acoperă cu vălul magiei și pot în orice clipă să fie repuse, reintegrate în starea inițială, printr-un act de revenire la adevăr și de repudiere a lumii acesteia: „cu un pas mai în față / afli creștetul ierbii / sufletul furtunii / gura flămândă a pietrei / plânsul neostenit” („Totdeauna”). O posibilă ieșire din impas pare a fi redobândirea sentimentului religios. Multe poeme au în subtext acel sfâșietor „Doamne, cred, ajută necredinței mele”, tonul psalmic dând profunzime și armonizând sinele cu lumea și cu divinitatea: „Doamne / atît de sus aud în caldarîm / copitele / și ce folos de inimă și suflet / pe cer e scrisă a noastră pătimire / o vale cotropită de verdeață / în zori pe cine încă / Moartea îl / va paște” („Imitatio Christi”). |
index
|
||||||||
Home of Literature, Poetry and Culture. Write and enjoy articles, essays, prose, classic poetry and contests. | |||||||||
Reproduction of any materials without our permission is strictly prohibited.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Privacy and publication policy