Laureată a Festivalului-Concurs Național de Poezie „George Bacovia” (Bacău, 1999, 2000) și a Festivalului de Literatură „Moștenirea Văcăreștilor” (Târgoviște, 2001), Tincuța Horonceanu Bernevic a reținut în două rânduri atenția juriului Fundației Culturale „Georgeta și Mircea Cancicov” din Bacău, care i-a acordat mai întâi Premiul pentru poezie pe anul 2000 și, apoi, Premiul I de debut în volum la Festivalul Concurs Național de Poezie „Avangarda XXII” (Bacău, 2001).
Urmare a acestei din urmă decizii, semnată de scriitorul Sergiu Adam, Editura Fundației Culturale Cancicov a purces, în 2002, la editarea volumului premiat, "Vitrina în care dorm mirii", facilitând astfel debutul editorial al unei poete ce se făcuse deja cunoscută iubitorilor de literatură prin poemele apărute în revistele Ateneu, Convorbiri literare, Ecran Magazin, Literatorul, 13 Plus și Steaua.
Prefațat de poetul Petru Scutelnicu, acesta reunește peste 40 de poezii, în majoritatea lor în vers alb, prin intermediul cărora poeta își „caut(ă) silabele / de fiecare parte a poemelor”, dând glas trăirilor și stărilor pe care le parcurge și încercând, în diferite moduri, să evadeze de sub „pielea sticloasă a cuvintelor”.
Într-un timp fără leac, întrebările pe care și le pune țâșnesc la fiecare pas, adâncind-o și mai mult în „hățișul cuvintelor”, de cele mai multe ori căutate și alăturate nu întotdeauna în sintagme tocmai fericit alese.
Încercând să dezlege „limbile încrucișate / ale drumurilor”, ea simte „clipa rece a brumei” cum îi „umblă prin suflet” și, „Ademenind secunda / înecată-n spaima orbului”, reconstituie din frânturi un univers ce, încă de la venirea sa pe lume, a „spart cufărul cu iluzii”.
Clamându-și singurătatea (Atât de singură / uneori / Încât aud cuvintele / Cum se cațără pe pereți / Și rod tapetul albastru / Pe care l-am lipit împreună…), se târăște de-a bușilea prin „întunericul / duhnind de iluzii”, lăsând timpul să-i maseze „umerii înveninați / cărând ceața poemelor” ori urmărind cum „înserarea urcă / printre ruinele / gândului”.
Intrarea în labirint e inevitabilă, ca și pânza de păianjen țesută în jurul secvențelor rupte dintr-o eternitate mimată: Sulemenite vise suportă înserarea / Câmpiile transpiră înmugurind a vals / Absentele duminici mimează nepăsarea / Mireasa nu plutește și mirele e fals. // Nisipul ni se cerne prin degete albastre / Clepsidra este spartă și ceasurile fug / Păianjenul mirării prin visurile noastre / Întârzie asceza când îngeru-i pe rug…
Ca într-o acuarelă ciudată imaginile se succed cu repeziciune, „visele se topesc / pe buza roasă a veacului”, „fructele insomniei / își decojesc zâmbetele”, zarurile sunt aruncate pe „tipsia zodiei”, „Floarea de cireș sângerează / Umplând poemele cu lumină”, orașul își „deapănă amintirile / Sub ochiul de sticlă / al zeului local”, șoapta lianelor invadează „Rănitele tipare / Ale somnului / Și zăpada eternă / A îngerilor triști / Din rugăciune”, noaptea „zdrobită de ziduri / e doar răfuiala / cu destinul”, dragostea „invocă / Starea de necesitate”, frunzele devin „roșii de spaimă”, „potop de linii albe și negre” îi invadează sângele și doar Dumnezeu îi ia „penele de pe umeri”, amintindu-i că nu va deveni înger dacă nu va „împacheta / cuvintele sticloase / în limbile ascuțite / ale ceasului din turn”.
Și pentru că există aproape în toate un „Iz amar de poveste neterminată”, poeta se întreabă și ne întreabă: „La ce bun atâtea surâsuri / când timpul este condamnat / să danseze într-o clepsidră?” Dar cum până și „lumina poartă povara / singurătății”, nu prea are cine să-i răspundă, așa că se privește pe furiș în oglindă, de la care primește o lecție cu destule înțelesuri: Din oglindă / mă privea șarpele / Ferecate, limbile / ceasului / îmi arătau conștiincioase / Zidul prin care / moartea își trăgea / sufletul.
Visând cuvinte, își uită „visul la poarta cetății”, apoi strivește „nemulțumirea c-un rânjet fără leac” și ne îndeamnă: Dați muzica mai tare! La poarta nemuririi / E mucegai și scrumul atârnă din tavan. / Să nu clintiți vitrina în care mai dorm mirii / Căci cheful lor de viață a expirat de-un an. // Se poartă cizelată manșeta dezgustării / E trecerea oprită și timpul fără leac / Cioplit în vise oarbe un semn al întrebării / Îi face azi iubirii, reclamă pentr-un veac.
Pășind pe „cărări de ceară”, își lasă, precum Cenușăreasa, „urma pantofului pe trotuar” să doarmă „lipită de noapte”, convinsă că „tristețea / bătrâneții incerte” mai poate să aștepte și că palmele ei „pot să nască mituri”, pe care le vom regăsi neîndoios în următoarele volume, întrucât odată ieșit din furtună, trupul ei a devenit transparent, aidoma versurilor din această carte elegantă, însă cu destule imperfecțiuni nu doar grafice (a se vedea contrastul dintre desenul lui Salvador Dali de pe copertă și imaginile luate direct de pe calculator din interior, pocirea numelui autoarei chiar pe copertă, reclama din paginile de gardă).