„Cu inima smulsă din piept”
Radu Paraschivescu,
Editura Humanitas București 2008

Întâlnire la nivel înalt

M-am tot gândit cum să încep această prezentare, și-o s-o fac tot în registru personal, așa cum mi-e obiceiul. În ce mă privește, am considerat întâlnirile cu Radu Paraschivescu ca pe niște întâlniri de înalt nivel, sau de nivel înalt, cum vreți. Se știe că altitudinea se măsoară de la nivelul mării și, din acest punct de vedere, ultima mea întâlnire cu Radu a avut loc undeva la vreo 10.000 de metri deasupra nivelului unei mări, care s-a nimerit să fie Marea Tireniană. Eram în avion, în drum spre Madrid și, în ciuda reținerii mele față de revistele gratuite oferite prin benzinării ori aeroporturi, am decis să deschid o astfel de publicație ce stătea expusă în plasa atașată scaunului din față. Revista se numea “Romania on top” sau așa ceva și conținea un interviu de vreo cinci-șase pagini, chiar bine realizat, cu invitatul nostru de azi. M-au bucurat până și ilustrațiile, care arătau că Radu a rămas lugojean: una din ele îl înfățișa alături de prietenii Vio Popa și Dan Brudiu în decorul viola al stadionului lui Poli Timișoara. De încântare, am slobozit un “aaaa”, trezind pe loc atenția vecinului călător, care întâmplător, era un portughez din Guimaraes. Pe aceeași pagină, Radu era fotografiat în fața unei superbe catedrale lusitane, iar portughezul credea că mă extaziez în fața imaginii acesteia. El zice – uite, „Portugal, Portugal” – eu zic nu, Radu Paraschivescu, “understand, translator of Salman Rushdie”, omul se încruntă, zice și el “nooo, ăsta sigur nu-i Rushdie”, în fine, ne lămurim noi până la urmă, trecem la discuții intelectuale, el mă întreabă de ce am contruit Casa Poporului pe când ei au facut palate mai mici pe care le-au decorat cu podoabe de preț și lemnărie de esență rară, adusă din Brazila, în fine, vorbeam ca-ntre intelectuali. Ajuns în nebunia de pe aeroportul Barajas, mare cât un oraș, am uitat să-mi mai pun întrebarea esențială: dar ce făcea Radu în Portugalia? Azi cred că avem răspunsul.

Creator de atmosferă

Cred că cea mai bună introducere în atmosfera romanului „Cu inima smulsă din piept”, este coperta ilustrată cu chipul femeii lui Bartolomeo Veneto, a cărei privire lungă, umbrită de mister, se prelinge în paginile cărții unde aflăm „o țară în care pietrele încinse de soare și plesnite de vânt spun povești”, cu ținuturi unde „plictiseala se năștea repede și avea viață lungă” și mai ales, unde „toamna era posomorâtă ca un pustnic ocolit de viziuni”. Însă Radu Paraschivescu se dovedește a fi un maestru creator de atmosferă nu numai prin imagini de genul celor citate, ci și prin dialog sau folosirea limbajului medieval. Deși i s-a reproșat folosirea unei terminologii prea temeinic studiate sau multitudinea detaliilor, acestea au darul de a cufunda cititorul în fluxul narativ al unei „povești ciudate, cu accente sălbatice”, al „unui poem crud într-o lume așijderea”, de a-l captiva, de a-l ține în atmosfera anunțată de plăsmuirea lui Veneto de pe întâia copertă.
Plasarea acțiunii într-o vreme când Islamul agresiv își proclama intențiile de stabilire definitivă în Iberia nu este o treabă ușoară; ea nu poate fi decât rod al unei documentări minuțioase la fața locului - și aici cred că merită să aflăm mai multe chiar din partea autorului. Ideea de a scrie un roman de epocă poate fi, la prima vedere, una seducătoare, dar căderea în ridicol pândește la orice pas. Transpunerea în timp nu înseamnă înțolirea unor manechine anoste din zilele noastre cu zorzoanele, fireturile și dantelele epocii, apoi manevrarea lor între decorurile de carton ale curții regale.
Radu n-are intenția de a păcăli pe cineva cu o recuzită ieftină, încropită la pripeală. Portugalia lui este una autentică și lasă impresia că ar fi descrisă de un contemporan al evenimentelor din secolul al XIV-lea. Cartea pare, pe alocuri, chiar opera acelui „El Escritor” enunțat episodic, un „escritor” când detașat, când curios, când morbid, când stupefiat de loviturile pe care destinul le aplică celor din jur.

Puntea dintre culturi

Prin înțelegerea tainică a acestui univers aparent exotic, Radu Paraschivescu ne aduce Portugalia surprinzător de aproape și, nu spun vorbe mari, ridică o punte culturală cum nimeni n-a mai făcut-o prin roman. El reușește o poveste care se acordă perfect cu fibra intimă a spiritului celor două popoare latine de la extremitățile Europei, care au mult mai multe în comun decât sonorități vocale precum „î” și „ă”.
A propos de această apropiere dintre noi și portughezi, am zâmbit la coincidența onomastică Viseu – Vișeu sau la citirea numelui Montemor’o Velho, ce aduce binișor cu a noastră Sărata Monteoru.
În acest context, romanul lui Radu Paraschivescu se înscrie pe linia unor creații precum „Evanghelia după Arana” de Nicolae Strâmbeanu sau „Casa cu pereții de vânt” a Iuliei Sala, cărți ce par a fi scrise, prin acuratețea plasării în peisaj, nu de autori români, ci de confrați iberici sau orientali.

Esența tragediei

„Cu inima smulsă din piept” este o poveste de dragoste plasată sub astre potrivnice, sub semnul fatalității atât de familiare spiritului românesc.
Șirul evenimentelor - declanșate de privirile pline de înțelesuri schimbate Pedro și Ines în catedrală – este unul implacabil. Din acel moment, el nu mai poate fi oprit de nici o forță din lume – nici prin rațiune și nici prin violență. Aceasta este esența tragediei. Nimeni n-are de ales, de la sfetnicul încredințat că face bine sfătuindu-și suveranul să scape de ibovnica prințului și de tenebroșii ei frați, și până la tâlharul care n-are încotro și se înrolează sub stindardul rebeliunii, până ajunge și el să-și îmbrățișeze cumplita soartă. Interesant este episodul în care acesta, cu capul plecat și aproape mort în urma torturilor, găsește puterea să-și sufle părul, pentru a nu-i cădea în gura plină de sânge. Cartea abundă în astfel de detalii de un realism crud, în imagini atât de veridice, încât simțim prezența autorului ca martor ocular.
Paradoxal, în tot acest teribil joc al morții, nimeni nu imploră iertare, iar moartea violentă e acceptată ca o fatalitate, fără patetisme inutile, fără gesturi gratuite. Și asta pentru că, așa cum spunea regele Afonso în momentul plecării la luptă – „moartea e singura taină ce ți se deslușește mai devreme decât ai dori”.
Astfel, lumea unde „cârteala supusului se lecuiește cu ștreagul”, lumea în care „sângele e mai prețuit ca vinul”, în care „există o religie a bănuielii ce îmbolnăvește pe toată lumea”, devine, prin imposibilitatea personajelor de a se sustrage destinului, „cronica unor morți anunțate”.
Personajele se îndreaptă spre fatidicul deznodământ pendulând pe un canal îngust, dar cu sens unic, fără a avea de ales, fără putința și uneori fără voința împotrivirii, prinse în plasa intrigilor, a dogmelor, conveniențelor și constrângerilor de toate felurile, a religiei sau datoriei față de țară. Ines, de pildă, știe din capul locului că „trebuie să profiți de orice prilej, prea multe silnicii are viața asta ca să dai cu piciorul cristalelor de fericire. Chiar dacă le plătești cu lacrimi, cu suferință și, cine știe, poate cu viața”.

Epistole și intrări în scenă

Radu Paraschivescu știe să schimbe iscusit și la timp tempo-ul narațiunii, prin includerea epistolelor de la capitolele 5, 7 și 15. Acestea sunt mai mult decât o ingenioasă derulare rapidă a casetei, la îndemâna cititorului de azi, mai mult decât intermezzo-uri personalizate, care dau farmec acțiunii. În realitate, avem de-a face cu puncte forte ale romanului, alături de introducerea inspirată în scenă a personajelor - de la iscoade și falși cerșetori, la apariția printre conspiratori a englezului Geoffrey Chaucer, personaj real, „ultimul poet al evului mediu și întâiul poet al noilor timpuri”.

Universuri paralele

Evident, mutarea inteligentă a planurilor din fruntariile Portugaliei în ale Castiliei merge mână în mână cu similitudinile Afonso-Alfonso, Pedro și Pedro, verii princiari cu aceleași apucături sălbatice, Gonzalo și Ocanyo, sfetncii neîndurători, chiar și cu soarta reginelor și a amantelor. Natura duală a istorisirilor continuă prin ultimul schimb de misive dintre Pedro, cel autointitulat „O justiceiro” și Pedro zis „El Justo”. În penultimul capitol, cei doi veri își întind mâna unul altuia, iar mesajele tind să se unească într-o arcadă, căreia îi mai lipsește doar piatra unghiulară - finalul clocotitor și sângeros.

Umorul în vremea „ciumei”

Unii ar fi tentați să creadă că, într-o carte cu inimi smulse din piept la propriu și la figurat, umorul fin care-l caracterizează pe Radu Paraschivescu nu ar avea ce căuta. Nimic mai neadevărat. Citind dialogurile precupeților despre „manejul menajului” sau sentințe precum „Portugalia are nevoie de regi așezați, nu de cocoși cu ardei sub coadă”, găsim cunoscuta sa marcă înregistrată, plus jocurile de cuvinte ce făceau deliciul „Bazarului bizar”. Numele leopardului care răpune nemernica iscoadă este „Sorte”, sărmană ființă care s-a închinat și ea sorții, în cele din urmă, dar într-un mod aproape supranatural. În fine, am zâmbit amar citind cum asasinul cu simbrie Ambrosio a ajuns să cresteze icoane în lemn, doar pentru că nu i s-a mai poruncit nici o crimă!? Mi-au venit în minte cioplitorii de icoane apăruți în România, după Revoluție, care, în loc să-și ușureze conștiința, au trecut în extrema cealaltă, trăgând vârtos ițele politichiei... Cioplitori de icoane conștienți, în paginile cărții lui Radu Paraschivescu, că „o trădare face mai mult decât povața a trei strategi”.

Love wins

Așa cum fado-ul are o nunață discretă, melancolică, și povestea iubirii dintre neîmblânzitul Pedro și frumoasa Ines n-a avut rezonanța amorului dintre Romeo și Julieta. Autorul are meritul redescoperirii acestei povești ce conține toate ingredientele pentru a fi cel puțin la fel de celebră ca istoria îndrăgostiților din Verona. Și mai are un merit: acela de a demonstra, încă o dată, că iubirea, dragostea adevărată, cea abandonată ca o Cenușăreasă în calea crimelor și trădărilor, este, în mod paradoxal, singurul personaj care supraviețuiește în final. Într-o lume a celor cu inima smulsă din piept, ea este învingătoarea.