Cu un titlu demn de un thriller comic, volumul de poezii al lui Carmen Dominte propune o altfel de stratagemă literară. tu cu viața ta pe bancheta din față. eu cu moartea mea pe bancheta din spate (Vinea, 2007) e un fel de 4x4 cu motor de un litru. Poeta umblă la organizare, la forme: poezie turnată în tipar de scenariu. Problema cu formele (semi)fixe sau cu inspirația tematică e că, deși reduc mult consumul de imaginație (în oraș), nu-i asigură scriiturii o viteză demnă de circuitul de la Silverstone.

Cu Carmen Dominte am colaborat la cursurile mele de scriere creativă, exact la secțiunea scenarii. De pe atunci i-am remarcat talentul de a crea atmosferă și de a grada etapele spre climax. Poeziile ei m-au surprins prin capacitatea de a nu sufoca lirismul, chiar turnat într-o formă așa de rigidă cum este cea a scenariului. Scripturile, care se constituie într-o colecție de poezii „de scurt metraj”, excelează în creionarea unui decor din care se degajă nostalgia după fostele minuni ale coplăriei: „INTERIORUL Mansardei – Seara//Interior devastat de prea multă liniște,/de haine vechi mirosind a naftalină, de păpuși/cu capete smulse, de bijuterii de sticlă/și rame de ras tocite, se închide în sine/precum o cochilie și așteaptă”. Minimalismul acesta se întemeiază pe înregistrarea nuanțelor delicate și a gesturilor cu semnificație precisă: „Nuanțe de violet zgârâie podeaua”. Stilistica este pauperă, din fericire, dar cumulul de imagini crează senzația de vertij: „Vocea 1:/Iți pot arăta fotografii cu asfaltul înțepat de tocuri,/cu pereți obosiți de hoteluri,/cu parcuri străpunse de fulare albe de bumbac/și cu orașe pline la refuz de alte orașe/ce curg în viteză peste mine”. Și imediat cineticii demențiale i se prezice înțepenirea: „Vocea 1:/Trebuie să plec se face iarnă și curând o să înceapă/veșnicia”. Jocul de contraste, babilonic, este completat cu dialoguri infantile, dar cu miez filosofic, ca la Arghezi: „Vocea 2:/Și dacă ți se face rău de atâta timp?/Vocea 1:/Am să-l tai cu foarfeca în mii de secunde și am să-l înșir pe ață apoi/dar în sens invers”. De peste tot țâșnește îndemnul la pitire și nemișcare. Să nu fii văzut și să nu tulburi hologramele cu amintiri exemplare: „Vocea 1/Acum ești ca și mine – numai gheață/trebuie să stăm nemișcați/să ne ținem respirația/să nu lăsăm inima să bată/ca să ne topească și/lehamitea aia de viață să-nceapă din nou”.

Asemenea inocență și delicatețe sunt deconcertante. Multe din Scripturi par scurt-metraje ale lui Ciprian Porumboiu, dar mântuite de încărcătura satirică. Adică urâtul, grosierul apar și aici, dar sunt doar elemente penibile, care nu dizlocă structura cristalină a recapitulării trecutului:„am căzut din cer odată cu îngerii/și am rămas fără aripi să bântui pe jos/scările de blocuri/gările și sălile de cinema/mirosind a urină/din când în când mai fumez chiștoacele/din stradă și-mi amintesc de rai”. Un fel de Cântece ale experienței peste care s-au scris Cântecele inocenței- invers decât la William Blake.

Din distribuție mai fac parte soția așteptându-și bărbatul în blocul gri, rujată și dansând pe muzică argentiniană. El vine plin de sudoare și ea îi pune masa în pași de tango. Păpuși, prietene din copilărie, remarci ingenue, în tradiția poeziei copilărești de la Nina Cassian până la Robert Șerban, îngeri caftitori, baudelairieni, și mame de comedia dell’arte: „mama mea perfectă/nu plânge niciodată/doar își lipește pe obraz uneori/abțibilduri cu lacrimi”.

Citești, lași cartea, imaginile se derulează cu claritate și deodată te invadează aceeași tristețe care te apucă după ce asculți andantele moderato din Simfonia nr.4 în mi minor a lui Brahms. Un nu știu ce dezolant și totuși vioi. Credeam că e stranie doar dispunerea poeziei în scurt-metraje. Dar uite că și substanța e bizară, chiar dacă versurile sunt limpezi, nepretențioase.