După un debut spectaculos, Memorandum Liric editura Eminescu, București, 1982 - încununat cu o suită de premii (premiul editurii pentru cel mai bun volum de debut, premiul Uniunii Scriitorilor si peremiul organizației de tineret ale acelor vremuri), Ion Burnar recidivează în anii următori cu alte volume: Viața la țară cu și fără Tanase Scatiu, apărut la aceeași editură, în 1984, după care intră într-un con de umbră, punând la dospit alte surprize, ce au fost materializate, după 13 ani, în Gâlceava scopului cu mijloacele, editura Ariadna, Baia Mare, 1997 și ... aici Provincialul ...aștept metropoliții ! apărut la Editura Universității de Nord, Baia Mare, 2000 ambele cărți declarate “Cărțile anului”, în urbea băimăreană. După cele patru volume de versuri, Ion Burnar face Adunarea și scăderea punctelor cardinale, într-un volum de recenzii literare, volum apărut la Editura Tetiș, Chișinău, 2003.
Înfipt adânc în postmodernism, Ion Burnar rezistă generoasei oferte a generației optzeciste, de a se încadra în canoanele ei, luând pe cont propriu, cu sinceritate, realitățile momentului, dovedind, dacă mai era cazul, că poezia bună poate fi scrisă oriunde, dacă harul divin își găsește locul propice, îmbrăcând realitatea lejer, cu diferite forme expresive, asfel încât pune cititorul într-o postură derutantă.
Antologia Tratat de aristologie, editura Proema, Baia Mare 2007, cuprinde poeme din volumele amintite, la care autorul adaugă poeme “tratate” spontan, păstrându-și modalitățile de prezentare îmbrățișate la ora debutului, adaptând realitățile momentului de-acasă, pe o arie mult mai intinsă decât în celelalte volume; ”fluviu castelelor duce Alpii în mare / aici nu-i cum să-și spele anatomia / vandalul vandal / cizma italiană vrea picioare gioconde / ar mângâia duios și ridurile frumoasei Iza / nu ea-i de vină că strunele n-au zongoră / îmi cirește încrâncenarea valul / ca și cum fluviul Adige ar fi de vină / că nu știm să fim acasă / și când suntem acasă” (Pe malul râului Adige)
Prin scrierile sale, Ion Burmar, cu toate că a luat contact cu lumea civilizată, își păstrează originalitatea, fiind ușor indentificat în marea poezie europeană, atât prin registrul expresiv, cât și prin ușurința redării unor aspecte din viață: “Doamne, aici ai pus prea mulți zei / prea multe universuri care știu să bată coasa // bărbații știu asta / și intră devreme în brazdă / să nu-i prindă mândrele cu demâncarea / în colțul ochilor roua s-a uscat demult / atunci s-auzi din deal în deal / tu Mării, tu Ilea / ce-i, măi Văsî, măi Ioa / hai până-ncoa nu mă duc / hai tu că nu-ți fac nimic / dacă nu-mi faci pentru ce să măduc.” (Valea Izei)
Ion Burnar, înfruntă necunoscutul: “Nu există cărări neumblate / mereu cineva te pândește în față / păduri viclene leagănă ceruri / ziduri chinezești de-a lungul / și de-a latu frunzelor / ce foșnet pârâcios tot universul / drept păcăleală au numele nostru” (Vara pe schiuri) - dar nu uită de unde a plecat, întoarcerea la locurile de baștină, spațiul unde își “tratează” nostalgia, printr-un limbaj autohton, pe care-l stăpânește din pruncie: “În fiecare zi mă-ntorc până-n copilărie / să văd ce-a mai rămas din / ea și cum și unde / câte cărări mai sunt ca oglinda / tăuri și hăuri de nu le calcă mândra / câte case mai au ochi la fereastre / câte oare și cât timp / noaptea zeu ziua cerșetor” (La lucru) – toate acestea dau o notă aparte stării sufletești a poetului.
Citindu-i întreaga creație, îți dai seama că Burnar e tot timpul pus pe “șotii” - o ironie și autoironie atipică, ce izvorăsc din creația populară, însușită de poet din fragedă copilărie, adăpostite de stările poetului cuprins de febra postmodernismului. Simplitatea limbajului utilizat de Ion Burnar îl fac pe cititor să se apropie, cu încredere, de cuvântul său: “Altfel n-ar veni zorii să mă vândă / nu noaptea-i noaptea trădării” (La noapte va fi soare) Scurgerea timpului apare în poemele lui Ion Burnar ca o preocupare în aparență banală, și totuși “în zi de glorie octombrie 24 / stând în tranșee știui că-i ziua mea // dintr-un octombrie 24 ziua / a fost ieri la fel fi-va și mâine / oricum ce mai contează data / timpu-n calendar / un moft divin / și gata” (Toamna poetului) speră că poezia este unica salvarea : “și după ce trece aia cu coasa / o metaforă drept pașaport / trecerea dincolo de prostia omenească / spre disperarea vameșilor vameși / ce nu cunosc cerneala frunșii / nici fericirea ștergarului / de a odihni pe fața lui / chipul celui mereu așteptat” (Poezia oralității) - îndrăznind să-și facă publică dorința: “Dumnezeu mă-nburde-n rai / tot cu stele logostele / dimineața tot dragele mele” (Orcherstră fără somn ).
Ion Burnar și-a însușit atât de bine formula tradiționalismului, încât și-a pus-o drept siglă a creației sale, devenită brend al poeziei românești, bine cotat, într-o eră a multiculturalității, bântuită de mediocritate: “prostia cel mai mare element cosmic / umbra meridianului Greenwich / peste meridianul Greenwich / îmblânzit cu vorbe decorat cu tălăngi / gravitația nu / nici vidul nu mă vrea vid / valoarea vidului da / nici apa, apă de ploaie / numai tu, o prostie, / tu, minunea lumii, mă-nvingi urbi et orbi” (Satira duhului meu ).
Întreaga construcție literară a operei lui Ion Burnar stă sub semnul imprevizibilului, nefericirile capătă, în majoritatea cazurilor, o deschidere, lăsând cititorului libertatea să-și aleagă varianta potrivită, fapt pentru care orice semnal, privind apariția unui op ce poartă semnătura sa, creează vâlvă, atât în mediile literare, cât și în rândul cititorilor.