Poezia Alinei Livia-Lazăr este un colac de salvare pentru lirica feminină dusă până la ultimele consecințe ale defeminizării de Angela Marinescu. Și Alina trece prin satul în care Angela Marinescu „se plimba rasă în cap”, însă ea o face cu pletele bogate revărsate pe umeri. Dacă la poeta optzecistă predomina autobiografia interioară, creatoarea douămiistă este pasionată de autobiografia exterioară. Scriitura ei este flămândă de o realitate pluriformă, contorsionată exact atât cât să nu devină suprarealitate ori naturalism. Alina Lazăr istorisește cu plăcere la modul poetic și poate de aceea reușește să evite la timp atât calofilia, cât și estetica urâtului.
Există însă și acrobații poetice care se prăbușesc în plasa întinsă drept pavăză dedesubt. Aceasta se întâmplă doar când inspirația nu mai poate fi controlată și se declanșează în avalanșe kilometrice. O anumită facilitate a scrisului cariază multe efecte spectaculoase, dar ratate prin supradozaj. Mai alunecă de pe sârmă Alina Livia Lazăr atunci când riscă să iasă din evenimențial înspre abstract și generalizare („te previn/uneori te vei simți iubit/adevărurile se înrolează în oastea iluziilor”,). Alteori poeta forțează simplitatea cuceritoare a rostirii ei artistice și își injectează producțiile cu anabolizante intelectuale toxice: „voi șopti formula în esperanto/să nu pricepi nimic decât sunet/buze confuze”. La fel ca în cazul autorilor care se complac în desfășurarea completă a demonstrației poetice și Alina Lazăr face încă uz de ceea ce Northorp Frye numea „simboluri explicite”, epuizate și retrogradate la rangul de clișeu: „să nu îndrăznești să înfrunți ideea de timp/să te lași sedus de mâna poleită a diavolului/ori să crezi că ai vreo certitudine” (Soarta cărnii).
Totuși, dacă ne concentrăm atenția asupra părților și nu asupra întregului, vom descoperi o poetă capabilă de soluții stilistice insolite, de spectacol semantic de bună calitate: „tăcerea are o grupă sanguină lirică”, iar pasărea „încolțește în umerii tăi ca un dinte”. Accentul cade pe vizual și pe bucuria de a concretiza abstracțiunile: „umbla cu sânii în rouă visul meu/scandalizând sângele îngenunchindu-mi lumina”. Fermenții formali ai acestei poezii sunt dialogul, confesiunea și chemarea erotică prea puțin stilizată: „n-ai vrea să fim o vreme nomazi/prin noi înșine?” (Nomazi prin noi înșine).
Substanța, însă, rămâne una romantică, chiar dacă bine mascată de o fațadă barocă. Multiplicarea înspăimântătoare a obiectelor din perimetrul poetic este atenuată de proiecția visceralului în exterior. Carnea și sângele sunt turnate în tiparele pestrițe ale realității, iar poeta urmărește cu aviditate „soarta cărnii”. Visceralul explodat pe câmpul de luptă al obiectelor este un leit-motiv folosit de douămiiști pentru a șoca prin înnoirea abruptă a recuzitei poetice. Alina Lazăr vrea și ea să creeze stupore, dar nu și terrore sau orrore, precum colegii ei de generație. Dacă bărbatul iubit – în care ea vrea să se prăbușească „ca-n duh” - simte nevoia să-și elibereze ciocănitoarea din țeastă izbindu-se cu craniul de calorifer, autoarea știe să asimileze gestul în scenariul poemului. Or, cele mai reușite poezii ale Alinei Livia-Lazăr sunt tocmai cele în care părțile componente nu sunt hipertrofiate în dauna ansamblului. Când se face simțită voința de a comprima fluxul poetic și de a-l accelera prin scurtcircuitarea logicii și prin ruperi de ritm ne găsim în prezența unei scriitoare care își depășește generația. Atunci singurul element de legătură cu contingentul douămiist rămâne crisparea și distanțarea de joc, de ironie. O anumită preferință pentru naturile moarte spaniole în defavoarea celor flamande.