Ioana Ștefănescu-Bogdan este o poetă care își revarsă feminitatea într-un mod rarisim. Asemenea wanderer-ului romantic german, ea este o neobosită călătoare în timp și spațiu. Aș spune că cele mai bune creații le obține mai ales când vede și nu când evocă, când dă prioritate ochiului, iar nu creierului.
O bună scriitoare citadină, Ioana Bogdan știe să dea rezonanță și adâncime numelor de străzi, parcuri, monumente, firme etc. Ceva din Minulescu și Cărtărescu, dar pe un ton mai grav și îmbibat de o melancolie virilizată, nelacrimogenă. Bucureștiul este filmat cu nostalgie, cu acea süsse Sehnsucht care face ca Intercontinentalul să pară amplasat pe Lipscani.
Pașii în gol, riscanți, se fac cu intenția de a da profunzime poemelor. Meditații religioase ingenuu-dogmatice, umanitarism superfluu, excrescențe incipient-filosofice: „din boltă, Sfinții mă certau. Eu îmi ștergeam obrazul/scuipat, îmi căutam/cuvintele pentru rugăciune./-Nu înțeleg ce-mi spuneți. S-au adunat atâtea, viața/e scurtă. Fecioară, Sfinte Ioane, Iisuse, Doamne, iertați-mă//pentru tot”.
Există în poezia românească actuală o teamă de simplitate. Originalitatea este de multe ori confundată cu sofisticăria. Trebuie să fii foarte grav sau trebuie să apelezi la un lexic foarte specializat sau e musai să exprimi întortocheat ceea ce poate fi expediat direct, cu forță și fără fasoane în ochiul și mintea cititorului. Se uită că un T.S.Eliot nu mai e citit decât ca titlu de glorie, pe când un Goethe, un Robert Frost, un Ungaretti supraviețuiesc și datorită permeabilității, firescului scriiturii lor. Chiar fracturiștii noștri, fanatici ai autenticității, nu se pot abține de la filosofare gratuită și de la trimiterile academice.
Poezia Ioanei Bogdan devine minunată când se hrănește din ludicul de extracție folclorică ori din visul inteligibil: „Iarna asta a venit altfel. A aruncat buzduganul, a dat ușa de perete, a intrat, s-a așezat la masă, a râgâit” sau „eu eram un cal cu nume de bărbat/schilod și sinistru, pentru că nu mă scuturasem încă/de trei ori”. Efecte remarcabile obține poeta și din poetizarea istoriei proprii, cu revolte în sotto voce și jinduiri răsfrânte în imaginație. Așa este poezia Unsă, teribil de adâncă, de tensionată și de eficientă: „Bărbatul meu răsucește un cuțit când se întoarce/cu fața la zid să doarmă. Tata/e cel mai tare bărbat din istorie./[...]/Anahid pictează femei roșcate cum cad/din bărbați, țipă. Pentru că nu găsim nici o culoare/pentru țipăt, bărbații rămân goi, căscați și tâmpi ca uitarea./Nici pentru uitare”.
Punctul forte al acestei autoare de o feminitate atipică este limpiditatea melancolică, frustrarea sugerată printr-o nervozitate stăpânită și simplitatea transcrierii realității, rod al unui rafinament construit cu migală.
Exprimări rapide în termeni exacți, de felul acesta: „Mi-au zis să-mi apropii genunchii când deschid/gura”, indică o maturizare poetică proximă și relevantă. Decisivă va fi voința de selecție și de disciplinare a verbului.