agonia english v3 |
Agonia.Net | Policy | Mission | Contact | Participate | ||||
Article Communities Contest Essay Multimedia Personals Poetry Press Prose _QUOTE Screenplay Special | ||||||
|
||||||
agonia Recommended Reading
■ No risks
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2006-09-07 | [This text should be read in romana] |
ÎN LOC DE PREFAÞÃ
Cred că e cât se poate de legitimă întrebarea dacă există o literatură a exilului sau doar o literatură a scriitorilor din exil, care rămân organic legaÈ›i de cultura țării din care au plecat, fără să reuÈ™ească niciodată să se rupă de ea, cu excepÈ›iile de rigoare, fireÈ™te. Nici literatura română n-a fost scutită de pierderea unor scriitori care, alegând, cu voie sau fără voie, calea exilului, È™i-au deturnat destinul literar, au devenit altceva decât ar fi reuÈ™it să devină rămânând acasă. Pe de altă parte, È™i spaÈ›iul românesc a fost unul de destinaÈ›ie pentru exilaÈ›ii din alte lumi, începând cu Ovidiu. Ce înseamnă exilul pentru scriitori, care sunt vămile prin care trec până la o relativă regăsire, care să dea continuitate unor elanuri creatoare, sunt întrebări la care fiecare scriitor din exil a încercat să dea răspunsuri. Străinătatea nu i-a primit pe toÈ›i cu braÈ›ele deschise, ba chiar i-a împins pe unii spre prăpastie, spre abandonul scrisului, spre lupta pentru supravieÈ›uire. Dintre scriitorii români din exil Nicu Caranica È™i Ștefan Baciu au fost cei dintâi cu care am intrat în legătură epistolară, scrisorile lui din Honolulu având parfumul unei lumi de la capătul lumii. Pe Nicu Caranica l-am întâlnit la Freiburg, în Germania, la un Congres al aromânilor. A fost o prietenie la prima vedere, materializată È™i în publicarea unei cărÈ›i de poezie, „Noapte È™i iar noapteâ€, în România. Cei doi au trăit toată viaÈ›a cu dorul de È›ară È™i au continuat să scrie È™i să viseze în limba română. Cu Dinu Flămând, un exilat mai tânăr, ne cunoaÈ™tem parcă de o viață, atât prin apartenenÈ›a la acelaÈ™i spaÈ›iu geografic, cât È™i prin ucenicia la acelaÈ™i „Echinox†studenÈ›esc. Pe Monica Lovinescu o aÈ™teptam cu sufletul la gură pe undele „Europei libereâ€, pe undele sentimentului de libertate pe care îl transmitea de fiecare dată. Laura Bogdan încă e la marginea exilului, deÈ™i trăieÈ™te de zece ani la Paris, dar își publică romanele în Târgu-MureÈ™. Acesta e un segment de exil literar românesc, prin care încerc să ofer o imagine asupra literaturii exilului, asupra exilului literaturii. Fiecare în parte oferă o ipostază a exilului È™i exilul românesc nu poate fi evaluat fără contribuÈ›ia lor. SpaÈ›iul tipografic care le-a fost acordat nu e în legătură cu locul È™i rolul lor în istoria exilului, ci e consecinÈ›a naturii relaÈ›iilor pe care le-am avut cu fiecare în parte. Datele biografice sunt culese din diverse surse în cazul lui Ștefan Baciu, al lui Nicu Caranica È™i al Monicăi Lovinescu, surse confruntate È™i verificate, astfel încât sper ca informaÈ›iile să nu conÈ›ină erori. WIKIPEDIA oferă o listă de „Scriitori români din exilâ€, incompletă, uÈ™or derutantă: Wolf Aichelburg, Sorin Alexandrescu, Rolf Bossert, George Carpat-Focke, Alexandru Ciorănescu, Dan Constantinescu, Vintilă Corbul, S. Damian, Hans Diplich, Dinu Flămând, Vlad Georgescu, Georgeta Horodincă, Dinu Ianculescu, Marie-France Ionesco, Gelu Ionescu, Victor Ivanovici, Sonia Larian, Alfred Kittner, Ion NegoiÈ›escu, Alexandru Papilian, Oskar Pastior, Traian Pop Traian, Marian Popa, Lucian Raicu, Gheorghe Rahoveanu, Moses Rosenkranz, Dieter Schlesak, Horia Stamatu, Victor Ieronim Stoichita, Sanda Stolojan, Virgil Tănase, Andrei Ujică, George Uscatescu, Ernest Wichner. Pe de altă parte, îngrădirile în graniÈ›ele limbii ale oricărei literaturi e tot un fel de exil. De aceea, am inclus în sumar capitolul „Serile de Poezie de la Strugaâ€, unde, între altele, e pusă în discuÈ›ie tema traducerilor. AUTORUL ȘTEFAN BACIU Prin sonoritatea sa, am asimilat, în copilărie, Honolulu cu un posibil capăt al lumii. Descoperind, peste ani, că un scriitor român trăieÈ™te în exil în acest „capăt al lumiiâ€, i-am scris È™i, nu mică mi-a fost mirarea când, din îndepărtatul Hawaii, Ștefan Baciu, poet, eseist, memorialist, ziarist, critic de artă, traducător, diplomat, profesor universitar se întoarcea acasă, prin poemele, cărÈ›ile, revistele sale. Născut la BraÈ™ov, la 29 octombrie 1918, ca fiu al lui Ioan Baciu, profesor, È™i al Elisabetei Baciu, casnică, Ștefan Baciu a urmat cursurile la Liceul "Andrei Șaguna" din BraÈ™ov, avându-i ca profesori pe Emil Cioran (la Logică È™i Filozofie), Octav ȘuluÈ›iu (limba franceză, Ioan Baciu - tatăl poetului (limba germană). Debutează în anul 1933, în revista "Raboj", cu poezia "Eu", care îi apare tradusă în limba germană în revista "Klingsor", în acelaÈ™i an. Pentru volumul său de debut, "Poemele poetului tânăr", primeÈ™te în anul 1935, la vârsta de 17 ani, "Premiul scriitorilor tineri" al "FundaÈ›iilor regale". ÃŽntre anii 1937-1941, urmează cursurile Facultății de Drept a Universității din Bucuresti, luându-È™i licenÈ›a în Drept în anul 1941. ÃŽn perioada 1938-1946, este redactor la reviste din BucureÈ™ti, ca "Universul literar" (unde se ocupa de rubrica "Cântece noui", unde debutează, printre alÈ›ii, Șt. Aug. DoinaÈ™ È™i Ion Caraion), "Gândirea", "Rampa", "Bis", "Arta nouă" etc. ÃŽn aprilie 1945, se căsătoreÈ™te cu Mira Simian. ÃŽn octombrie 1946, pleacă, împreună cu soÈ›ia sa, în ElveÈ›ia, ca ataÈ™at de presă al LegaÈ›iei României de la Berna. Colaborează la reviste literare din ElveÈ›ia. Din 1948, demisionând din postul de consilier de presă pe lângă LegaÈ›ia României din Berna, s-a stabilit mai întâi la Rio de Janeiro (Brazilia), unde a devenit chiar cetățean de onoare al oraÈ™ului. La Rio de Janeiro, este redactor la un important ziar, "Tribuna de Imprensa". Despre această perioadă din viaÈ›a sa, Ștefan Baciu a scris o carte intitulată "Lavradio 98" (1982), care a constituit un adevărat best-seller. A călătorit în mai multe țări ale continentului sud-american, America Centrală È™i zona Caraibelor: Argentina, Nicaragua, Peru, Guatemala, Venezuela, Costa-Rica, Santo Domingo, San Salvador, Honduras, Mexic, Cuba, Haiti etc. Profund cunoscător al literaturii latino-americane, Ștefan Baciu este autorul a două importante antologii: "Antologia poeziei latino-americane" (2 volume, 1974) È™i "Antologia poeziei surrealiste latino-americane" (1981). Profesor (1962 – 1964) de literatură braziliană la Universitatea Washington, Seatle, din 1964 s-a stabilit în Honolulu, fiind profesor de literatură braziliană È™i civilizaÈ›ie hispano – americană la Universitatea din Hawaii. Ștefan Baciu este autorul a peste o sută de volume de poezie, memorialistică, eseistică, traduceri È™i a peste 5000 de articole È™i studii, apărute în presa română, germană, franceză, latino-americană, nord-americană, elveÈ›iană. A publicat timp de 30 de ani revista Mele, murind la Honolulu, la 6/7 ianuarie 1993 (Ziua de Bobotează în Honolulu, respectiv, ziua de Sf. Ion în România), departe de È›ară È™i cu visul de a o revedea, neîmplinit. Ștefan Baciu a fost "Cetățean de onoare" al oraÈ™ului Rio de Janeiro, "Consul de Bolivia" în Honolulu-Hawaii, "Profesor Emeritus" al Universității din Honolulu-Hawaii. ÃŽn anul 1991 i s-a decernat DecoraÈ›ia de Onoare a Meritului Cultural cu grad de Comandor de către Ministerul EducaÈ›iei È™i Culturii din Bolivia. Din 1996, este "Cetățean de Onoare" - Post-mortem- al NadeÈ™ului. * „În ciuda tuturor cenzurilor È™i deceniilor, mi-am rămas mie însumi credincios†- „Poezia, colac de salvare†– spuneÈ›i dv. în poemul InscripÈ›ie pe o corabie. Cât credeÈ›i că ne va mai putea poezia salva sufletele noastre? Care sunt duÈ™manii cei mai de temut ai poeziei? - Da, mi se pare È™i astăzi, ba poate mai mult ca niciodată, că singurul „colac de salvareâ€, singura punte între oameni, împărÈ›iÈ›i în clase, rase, religiuni, culori È™i „partideâ€, este È™i, ceea ce mi se pare mai important, va rămâne poezia, UN ADEVÃRAT ESPERANTO AL SPERANÞEI! De altfel, acordarea Premiului Nobel pentru Literatură pe anul 1990 lui Octavio Paz este o confirmare a acestei idei; revista americană Vuelta, al cărei director este Paz, reprezintă, cred eu, această idee în mod concret, mai bine decât orice. DuÈ™manii de temut ai poeziei sunt cei care se opun acestor curente È™i predică un È™ovinism înapoiat È™i răsuflat, lucru ce era, de altfel, practicat cu entuziasm de CeauÈ™escu, împreună cu clica lui de „poetaÈ™tri†în aÈ™a numitul spirit al „Cântării Românieiâ€. Ca să dau un exemplu, voi menÈ›iona, cu toată sila ce mi-o inspiră, pe Adrian Păunescu È™i alÈ›ii de aceeaÈ™i calitate, reapăruÈ›i (să nu ne mirăm), după RevoluÈ›ia din decembrie, ca „democraÈ›i neprihăniÈ›iâ€. Cine vrea să afle citate, să răsfoiască revista pariziană Ethos, în filele căreia au fost copiate periodic zeci de exemple, unul mai jalnic decât altul; Argo, revista de poezie, pe care o scoate în Germania Alexandru Lungu, este exemplul opus acestui spirit. Colaborările unor poeÈ›i ca Paul Păun, George Tomaziu (pictorul de talent decedat de curând, în care a trăit „camuflat†un poet de valoare) È™i Ștefan Munteanu sunt exemple demne de citat. ÃŽntre „duÈ™manii cei mai de temutâ€, voi aminti: 1. Umbra lui Mihai Beniuk, pe care îl văd È™i astăzi agitându-se în PiaÈ›a Palatului (era deceniul patru) împotriva tinerilor ce manifestau pentru libertate È™i democraÈ›ie; 2. Criticul „literar†de acelaÈ™i calibru È™i de aceeaÈ™i mentalitate, N. Moraru, afirmat cu toată insolenÈ›a în România liberă È™i, în fine, 3. O serie de „proletcultiÈ™ti†care miÈ™ună în „exil†între BucureÈ™ti, Paris È™i New York. „Lupul păru-È™i schimbă dar năravul ba!†„AtenÈ›ie la trenâ€, prin urmare! - Care au fost autorii cei mai semnificativi din România, până în 1946, alături de care aÈ›i trăit È™i pe care i-a salvat poezia? Cine sunt „înecaÈ›iiâ€? Dar dintre poeÈ›ii pe care i-aÈ›i cunoscut de-a lungul vieÈ›ii în exil? - Dat fiind că am trăit până în 1937, ca să zic aÈ™a, efectiv la BraÈ™ov, mutându-mă în toamna acelui an la BucureÈ™ti, ca student la Drept, nu vreau să trec cu vederea sau să omit pe scriitorii cu care am avut contacte în oraÈ™ul natal. Voi menÈ›iona astfel, pe cei care m-au încurajat din epoca mea „preistoricăâ€, în care aveam 10 – 12 ani. Cu toate întortochiatele cărări ale vieÈ›ii, mă gândesc la ei cu explicabilă afecÈ›iune: Heinrich Zillich, Eugen (Mony) Jebeleanu È™i Szemler Ferenc, ultimii doi, foÈ™ti elevi ai tatei. Vreau, de asemenea, să însemn numele poetului Ion FocÈ™eneanu, căpitan la un regiment C.F.R., co-editor al revistei BraÈ™ovul Literar. Acesta, spre disperarea colegilor săi de redacÈ›ie, mi-a publicat poemele încă la începutul deceniului trei. Contacte destul de dese, dar fugare, aveam cu scriitori ca Nichifor Crainic, Horia Stamatu, Ilarie Voronca, Ion Vinea, Al. Robot, E. Lovinescu, Tudor Vianu, Constantin Noica, fideli vizitatori ai BraÈ™ovului. Din „generaÈ›ia†mea, nu pot trece cu vederea pe Eugen Schiller (Schileru) È™i Horia Giea. ÃŽmpreună am scos în 1933 revistele Start (BraÈ™ov) È™i Stilet (Brăila), foi efemere ce au avut darul să irite pe G. Călinescu. Acesta ne-a denunÈ›at în Istoria literaturii ca pe niÈ™te tipi… periculoÈ™i. Nu era astfel nicio deosebire între el È™i alÈ›i „criticiâ€, între care voi menÈ›iona pe T. Pisani È™i Georgescu - CocoÈ™: „turcul È™i pistolulâ€. La BucureÈ™ti, am avut contacte strânse, aÈ™ zice zilnice, cu cei din „generaÈ›ieâ€: Victor Popescu, Traian Lalescu, Alexandru M. Paleologu, toÈ›i trei de la Universul literar, reînviat de Victor Popescu, devenit un fel de „organ oficial†al generaÈ›iei de aur. Fără să pot spune că am „trăit alături de eiâ€, am avut dese contacte, mai cu seamă între 1941 È™i 1943, ca secretar de redacÈ›ie al Gândirii, cu scriitori mari ca Ion Pillat, a cărui superbă bibliotecă din strada Pia Brătianu, la BucureÈ™ti, era punct de întâlnire al tinerilor. Pe Lucian Blaga, îl vedeam la BraÈ™ov, în scurtele popasuri în care sosea în concediu de la Viena sau Berna, unde era în serviciu diplomatic. Aceasta era înainte de a-l întâlni la BraÈ™ov, în casa GherghineÈ™tilor, pe Livada PoÈ™tei. Blaga avea obiceiul să stea la rude, între care muzicianul Tiberiu Brediceanu. La BucureÈ™ti, aveam întâlniri cu Ion Minulescu, vizitându-l în casa – muzeu (de pe atunci) din Cotroceni. Cele mai impresionante întâlniri le-am avut cu doctorul V. Voiculescu. Mai cu seamă iarna, când își scotea căciula de pe cap, aÈ™teptam să-i văd aura de sfânt de pe frunte. Până astăzi, nu mă pot abÈ›ine, când mă gândesc la el, să-l aÈ™ez într-o imaginară icoană a sfinÈ›ilor mei. Dacă nu toÈ›i, o bună parte din aceÈ™tia au fost, ca să te citez, „salvaÈ›i de poezie†și, iată, reînvie în fiecare zi, mai străluciÈ›i È™i mai mari, în timp ce, mă rog dumitale, cine mai È™tie ceva de „glorioÈ™i†ca A. Toma, (să nu se uite: modest traducător al reginei Carmen Sylva), Marcel Bresliska, flaÈ™netarul stalinist, Virgil Teodorescu, transfugul suprarealist, È™i alte produse la fel de „glorioaseâ€, ingineri de suflete È™i heirupiÈ™ti, unul È™i unul. AceÈ™tia È™i alÈ›ii de teapa lor ar fi cei pe care-i numeÈ™ti „înecaÈ›iâ€. ÃŽn exil nu am cunoscut poeÈ›i români, din motivul că în oraÈ™ele în care am trăit peste patru decenii (Berna, Rio de Jeneiro, Seatle, Honolulu) nu locuia nici picior de poet român. Am menÈ›inut corespondenÈ›a cu câțiva dintre ei: vechiul Vintilă Horia, Eugen Relgis (Montevideo), Alexandru Busuioceanu È™i deja amintitul Stamatu (Madrid, pe urmă Freiburg i.br.) George Silviu, Basil Munteanu (Paris), Paul Păun È™i Sesto Pals, „algiÈ™ti†trăind în Israel, unde continuă să scrie româneÈ™te! Acestea ar fi (nu?), „miracolele poezieiâ€. Paul Păun a publicat puÈ›in È™i mai cu seamă în franceză. - Ce apropieri se pot face între poezia românească È™i poezia europeană, pe de o parte, È™i cea de pe continentul american, pe de altă parte? - ÃŽntrebarea mi se pare, oarecum, mă vei ierta, fără fond, dat fiind că, aÈ™a cum se spune în englezeÈ™te, „nu se amestecă pere cu portocaleâ€. Despre poezia românească de care îmi scrii, trebuie să lămuresc din capul locului că, plecat fiind din România de peste patru decenii (octombrie 1946), nu cunosc mai nimic din ceea ce s-a publicat acolo, afară de câteva modele pe care le-aÈ™ numi heirupiste (Nina Cassian, Maria BanuÈ™) È™i, după aceea, strofe „patriotice†în limba ceauÈ™ească, mie cu totul necunoscută, dar din cale - afară de hilariantă. TotuÈ™i, ca să nu fiu nedrept, am cetit ici - colo în foile ce îmi cădeau din mână, texte interesante, semnate de Emil Brumaru, Leonid Dimov, Ileana Mălăncioiu, Gellu Naum, Viola Vancea È™i poate încă unu - doi. CărÈ›i nu aveam de unde cumpăra È™i puÈ›ini au fost poeÈ›ii care s-au sinchisit să mi le expedieze pe ale lor: amestec de lipsă de interese È™i de (explicabil) frică! Poezie europeană? ÃŽmi îngădui a crede că nu se poate întrebuinÈ›a acest termen, dat fiind că în Europa există poezii atât de diferite precum cea portugheză (de mare valoare), spaniolă (prea puÈ›in „înrudită†cu cea din È›ara vecină). Poeziile de limbă germană (Germania, Austria, ElveÈ›ia) nu au dat recent un autor care să poată fi aÈ™ezat alături de Rilke, Goethe sau Hofmansthal. PoeÈ›i „importanÈ›i†de limbă germană stau astăzi departe de marii poeÈ›i europeni È™i universali în acelaÈ™i timp. Poezia de pe continentul american, în schimb, este atât de multiplă È™i de variată (să nu se uite că „pe continentul american†se scrie în engleză, spaniolă, portugheză – Brazilia – È™i franceză – Canada, Haiti). Câte țări, atâtea universuri poetice. Este, de multă vreme, un loc comun să se afirme că între, de pildă, Borges (Argentina) È™i Neruda (Chile) este o prăpastie È™i că între nicaraguanul Pablo Antonio Cuadra È™i argentinianul Roberto Juarroz (doi poeÈ›i MARI) există puÈ›ine puncte de contact, ca să poată fi analizaÈ›i împreună pentru că trăiesc pe acelaÈ™i continent. Să mai dau un exemplu: doi mari poeÈ›i brazilieni contemporani, Manuel Bandeira È™i Carlos Drummond de Andrade, nu au mai nimic în comun cu doi hispano - americani de aceeaÈ™i valoare ca, de pildă, Alfonso Reyes È™i Pablo de Rokha, primul din Mexico, al doilea din Chile. Acesta din urmă este aproape necunoscut în… Americi, dat fiind că a urmat linia politică a „unchiului Maoâ€. Deci, era trecut sub tăcere atât de staliniÈ™ti (Neruda) cât È™i de poeÈ›ii de tendință „hermetică†sau… catolică. ÃŽncheind acest răspuns, trebuie să repet ceea ce în cursul anilor am spus de mai multe ori: MAREA POEZIE A ULTIMEI JUMÃTÃÞI A SECOLULUI AL XX-LEA s-a făcut È™i se face în Americile latine! - Ce experienÈ›e ale biografiei dv. au influenÈ›at decisiv devenirea dv. literară? - Dacă „experienÈ›a biografiei mele†înseamnă, ca punct de plecare, BraÈ™ovul, atunci fără îndoială că oraÈ™ul de care mă simt atât de legat, oriunde m-aÈ™ afla pe glob, a influenÈ›at ceea ce d-ta numeÈ™ti „devenirea mea literarăâ€. Școala Primară „Andrei MureÈ™ianuâ€, cu „domnul†Nicolae Mateescu, dar mai ales nobilul aÈ™ezământ umanistic care este Liceul “Andrei Baron de Șaguna†(eu îl numesc aÈ™a) au jucat un rol deosebit în această „devenireâ€. Dascăli ca Emil Cioran, Octav ȘuluÈ›iu, Daniel Ganea, Candid C. MuÈ™lea, Ion I. Ionică, dirigintele Fabius Sânjoanu, ca să numesc doar câțiva, fără a omite, în primul rând, pe neuitatul meu tată, au avut un rol de importanță, nu numai cât am È™ezut pe băncile Liceului ci È™i după aceea. A fi È™agunist înseamnă pentru mine un titlu de nobleÈ›e spirituală È™i nu m-am mirat aflând, nu de mult, că „șaguniÈ™tii†au dat numărul cel mai mare de academicieni, chiar dacă nu au fost academicieni oameni ca Andrei MureÈ™ianu, Emil Cioran, Candid C. MuÈ™lea È™i alÈ›ii. Importanță, în sensul că mi-a deschis porÈ›ile Europei, a jucat Berna, unde am lucrat din 1946 până în 1948, fiind consilier de presă, Zürichul, Lugano, Lausanne È™i marile etape ale vieÈ›ii mele: Rio de Janeiro (1949 – 1962), Statele Unite ale Americii (am fost profesor la Universitatea Washington, din Seatle, între 1962 È™i 1964, È™i, în fine, Honolulu, unde locuiesc È™i lucrez din 1964. Aici am pierdut-o pe nepreÈ›uita Mira, de care, nu È™tiu cum È™i de ce, îmi este din ce în ce mai greu să „vorbescâ€. Escale importante în această devenire au jucat oraÈ™ele cele mai diferite de pe multe meridiane ale pământului. Guatemala, Managua – Nicaragua, San José de Costa Rica, Lima, Sao Paolo, Teresopólis (Brazilia), Lisabona, Caracas, La Habana, Santo Domingo de Guzmán. Acolo am cunoscut oameni ce urmau să aibă o decisivă influență asupra gândirii È™i acÈ›iunilor mele. ÃŽntre ei nu pot trece cu vederea pe marele gazetar È™i scriitor brazilian Carlos Laceda, care mi-a fost „șef†mai bine de zece ani, bolivianul Oscar Unzaga de la Vega, costaricanul Francisco Amighetti, hondurezul José r. Castro, salvadoreanul Rafael Barraza Monterossa, venezueleanul ilustru Mariano Picón Salas, nicaraguanii Salamón de la Selva È™i Pablo Antonio Cuandra, ba chiar È™i fostul meu amic, Castro Ruz (Fidel), de la care nu pot spune că nu am „învățat†ceva, pentru că frumuseÈ›ea Havanei nu o poate, cum se vede, distruge mizeria „socialistăâ€, nici comunismul. Dar, cum nu este vorba de o autobiografie spirituală, ci de puncte de reper, mă opresc aici È™i acum. Altfel, aÈ™ scrie o carte È™i pentru asta nu am nici timp, nici, vai, „inspiraÈ›ieâ€. O carte, pare-se, „rămasă în călimarăâ€. - Ce înseamnă Mele, pentru dv., ca poet? Dar pentru deschiderea de căi spre lume pentru poezia românească? - ÃŽnainte de orice, îmi permit să lămuresc, mai ales în Þara Românească, cuvântul „Meleâ€, care este în limba hawaiiană echivalentul lui poezie, poem, cântec, È™i nu aÈ™a cum se crede, greÈ™it mere (în italiană) sau melée, cuvânt ce se foloseÈ™te în jocul de rugby, dacă nu mă înÈ™el. Mele, aÈ™adar, a luat ființă în 1965 È™i astăzi este în anul 28, la numărul 85, timp în care 20 de mii de foi au ieÈ™it în zbor în „toate unghiurile zăriiâ€, dacă socotim tirajul unei ediÈ›ii la modestul număr de 150 sau 200 de exemplare. Mele este ceea ce s-ar numi „one man showâ€. Cu puÈ›inul ajutor pe care îl primesc, eu sunt, să mă ierÈ›i, director, Mecena, piccolo, redactor-È™ef, om de serviciu, corector, administrator È™i, nu arareori, hamal! La Mele au colaborat câțiva dintre marii poeÈ›i ai secolului, între care Thomas Merton, Michel Butor, Manuel Bandeira, Jorge Carrera Andrade, Francisco Amighetti, Hilde Domin, Kurt Heynicke, Pablo Antonio Cuadra, Octavio Paz, Enrique Gómez Correa, copertele fiind executate de artiÈ™ti ca Jean Cherlot, fondator, (alături de Mira È™i Ben Norris), Tina Modotti, Jacques Hérold, Maurice Henry, Alfredo Zalcea, Juan Ortga Leyton, Guyasamin, Marcel Iancu, Paul Păun, Tony Pusey, Ludwig Zeller, ca să amintesc numai pe câțiva care au aterizat pe acest „aeroport internaÈ›ional de poezieâ€, venind din FranÈ›a, Italia, România, Mexico, Bolivia, Suedia, Costa Rica, Ecuador, Israel, într-un cuvânt, din lumea întreagă. „Deschiderea poeziei româneÈ™ti†a fost amplă, Mele dedicând paginile unor poeÈ›i care în mânia comunistă erau È›inuÈ›i la index, persecutaÈ›i sau ignoraÈ›i, ca de pildă Eugen Titeanu, Emil Gulian, Mihail Haig Acterian, morÈ›i amândoi cu arma în mână pe frontul anti - bolÈ™evic, Corneli Temensky, N. Budurescu, Silviu Roda (cine își mai aduce aminte?), F. Corsa, Coriolan Iancu (C.I.), Șiclovanu, D. N. Teodorescu, Marele Contemporan Veveme (ultimul, mi se pare, dintre „SupravieÈ›uitoriâ€) Mattis Teutsch, Traian Lalescu („Sandi†al nostru), Apunake, Trost, Numa Cartianu, Sesto Pals, excelentul poet de la Alge, È™i alÈ›ii. Mele înseamnă pentru mine afirmarea poeziei în libertate, apărarea cuvântului liber, căruia îi servesc de la 1933 încoace, din primul caiet al lui Start, efemera mea revistă de la BraÈ™ov. De altfel, o carte de eseuri, apărută în portugheză la Rio de Janeiro, la începutul deceniului cinci, se numeÈ™te Servind Poesia, aÈ™a că, în 1991, pot fi mulÈ›umit că în ciuda tuturor cenzurilor È™i deceniilor, mi-am rămas mie însumi credincios! Nu este mult, dar cred că nu se poate spune că e puÈ›in. - Ce înseamnă a fi original în poezie? (Paul Valery spunea: „Există ceva mai de preÈ› decât originalitatea: universalitateaâ€.) - Poezia este, prin însăși esenÈ›a ei, universală. Cu alte cuvinte, un poem e bun sau e „mare†și dacă e scris la, să zicem, RădăuÈ›i sau Șimleul Silvaniei (am citat dinadins oraÈ™e „anonimeâ€), unde, totuÈ™i, un mare poet poate produce poezie universală. Exemple: G. Bacovia la Bacău, Jaime Saenz, marele bolivian, în La Paz, Rainer Maria Rilke, în izolarea castelurilor sau a pensiunilor ascunse, ca să nu dau decât câteva exemple. Ceea ce nu este, în sine, universal, ori de unde ar veni, nu are nici durată, nici conÈ›inut. Pablo Neruda a scris poezii mediocre la Paris È™i Mexico, aÈ™a cum Miguel Angel Asturias (care avea să semneze mai târziu scrierile sale în felul următor: Miguel Angel Asturias, Premiul Nobel) a È™tiut să fie mediocru în acelaÈ™i Paris, pentru că mesajul său (Stalin) era submediocru. Poezie excelentă a scris regretatul Liuben Dumitru, autoexilat în Silistra. Astăzi, Jorge Lobillo scrie poezie de înaltă tensiune, izolat în orășelul Coatepec, în Veracruz, Mexico. Exemplele vorbesc de la sine È™i nu pot fi repetate. - Limba – spune poetul Grigore Vieru, din Basarabia – este cea mai mare dreptate pe care poporul È™i-a făcut-o sieÈ™iâ€. Ce înseamnă limba pentru dv? - Pentru mine, desțărat de aproape o jumătate de secol, limba română este însăși România, ceea ce nu aÈ™ putea spune despre poeziile pe care le-am scris, în cursul anilor, în spaniolă, portugheză È™i germană. Acestea se pot aÈ™eza în categoria numită de Alfonso Reyes „poetul se amuzăâ€. Eventual ceva mai mult. Poeziile pe care mi-aÈ™ permite să le numesc reprezentative nu s-au putut scrie la BraÈ™ov, Râmnicu Vâlcea, NadeÈ™ul Săsesc (Târnava Mică), ci în mod atât de paradoxal, la Rio de Janeiro, Tegucigalpa, Berna, Paris, Costa Rica, Mexico, La Habana, ba chiar È™i în îndepărtatul Honolulu, de unde pleacă acest gând înspre Târgu-MureÈ™! Vatra, 7 / 1991 LAURA BOGDAN Laura Bogdan s-a născut la BraÈ™ov în 1975. Este licenÈ›iată a Universității Sorbona, din Paris, promoÈ›ia 2000, specializarea Literatura engleză. ÃŽn 2002, a obÈ›inut licență È™i masterat în Didactica Limbilor È™i Culturilor (specializarea franceză – limbă străină), la aceeaÈ™i Universitate. Este doctorand al Universității Sorbona, în Didactica limbilor È™i culturilor. A debutat în 2004, cu romanul Moartea fluturilor, la Editura Tipomur. ÃŽn 2006, a publicat la Editura NICO, un nou roman, PoveÈ™ti unui copil nenăscut. * « Exilul cred că e o stare interioară » - Laura Bogdan, trăieÈ™ti de câțiva ani la Paris. Te simÈ›i în exil ? Ce mai înseamnă astăzi exilul pentru sciitorul român ? - ÃŽn cei zece ani petrecuÈ›i la Paris am cunoscut o întreagă succesiune de faze, de la sentimentul acut de dezrădăcinare, de pierdere a tuturor reperelor, de îndepărtare fără leac de tot ceea ce înseamnă locurile natale – familie, prieteni, străzi cu gust de adolescență – (sentiment care, de altfel, a dat naÈ™tere unei prime cărÈ›i, Moartea fluturilor) È™i până la relativa adaptare actuală, trecând prin momente de revoltă, de îndoială, de sute de întrebări mereu fără răspuns, fără acel răspuns clar, definitiv, da, vreau să mă întorc acasă, vreau să-mi fac viaÈ›a, viitorul acolo de unde am plecat, sau tot la fel de categoric, nu, am ales FranÈ›a, rămân aici, îmi construiesc încet, încet o nouă lume în patria aleasă, în ciuda greutăților, a dorurilor, a nostalgiilor... Această certitudine îmi lipseÈ™te încă, dar acum, spre deosebire de anii trecuÈ›i, am învățat să pun mai puÈ›ine întrebări, să las timp timpului (dar tiempo al tiempo), cum spunea Cervantes... Exilul cred că e o stare interioară, mai ales în epoca actuală, când graniÈ›ele devin din ce în ce mai puÈ›in îngrăditoare, când – cel puÈ›in teoretic – libertatea de circulaÈ›ie este unul din drepturile fundamentale ale omului, când tindem spre o « naÈ›ionalitate europeană », iar distanÈ›ele se măsoară în ore... Obiectiv vorbind, dorurile, nostalgiile legate de starea de exil sunt mult mai uÈ™or de potolit. Iar îndepărtarea de « acasă » e ceva ales È™i nu impus. Subiectiv însă, fiecare are propria lui percepÈ›ie, care adesea variază de-a lungul timpului. Ne putem simÈ›i acasă într-o È›ară străină în care reuÈ™im să ne creăm propriul nostru mic univers, tot la fel cum ne putem simÈ›i străini în locul în care ne-am născut atunci când noi, ca indivizi, suntem neadaptaÈ›i, ne-bine cu noi înÈ™ine, cu ceilalÈ›i... După cum spuneam, eu am cunoscut cam totul... Cât despre scriitorul român « exilat » în FranÈ›a, există multe precedente ilustre, e probabil o È›ară în care – cel puÈ›in din punct de vedere cultural, spiritual – artistul român se simte oarecum pe teren familiar. - Care sunt (dez)avantajele condiÈ›iei de scriitor tânăr ? Prin ce mai poate el cuceri… lumea, provoca pe cititor ca să-l descopere ? - Să fii tânăr, neexperimentat, la început de drum, e dintotdeauna dificil, dar È™i frumos. Când, în plus, drumul pe care È›i l-ai ales – sau care s-a ales pentru tine, autoimpunându-se – e unul în domeniul creaÈ›iei, totul este exacerbat. Să-È›i faci un nume printre miile, zecile de mii de nume deja mai mult sau mai puÈ›in importante în literatura franceză, când în plus patronimul tău are consonanÈ›e străine, necesită o cantitate impresionantă de răbdare, o doză importantă de noroc, È™i extrem de multă muncă... Avantajul este că la vârsta asta încă le avem pe toate, plus capacitatea de a visa, de a ne închipui momentul în care sutele, miile de ore petrecute în faÈ›a foii vor fi răsplătite printr-un cuvânt de încurajare, printr-un sfat, prin publicarea unei cărÈ›i... Apoi, vor fi, cu siguranță, lectori care se vor regăsi, cel puÈ›in până la un punct, în rândurile citite, chiar dacă totul a fost cu siguranță deja spus, deja scris... Temele importante nu sunt niciodată cu adevărat noi, ceea ce ne rămâne este să găsim tonul potrivit epocii, sensibilitatea care se pierde în lumea actuală, dar de care cred cu toată puterea că avem nevoie poate acum mai mult decât oricând; ceea ce trebuie căutat este drumul spre această emoÈ›ie, această tandreÈ›e care cu siguranță există în fiecare dintre noi în stare latentă, de care, poate, nu suntem conÈ™tienÈ›i sau pe care ne-o refulăm sub pretext că timpurile sunt dure È™i că cei ce vor să trăiască bine trebuie să se adapteze exteriorului. Unul dintre rolurile esenÈ›iale ale artistului, pentru mine, a fost dintotdeauna acela de a arăta partea frumoasă a lucrurilor, emoÈ›ia vieÈ›ii de zi cu zi, nu idealizând-o, ci reuÈ™ind să extragă din fiecare moment ceva demn de a fi trăit, cu bucurie sau cu nostalgie, cu zâmbete sau cu lacrimi, dar nicicând cu indiferență. Căci indiferenÈ›a ucide umanul din om. - Scrii È™i în română È™i în franceză. Unde te simÈ›i mai în largul tău, în română sau în franceză ? Unde se opresc graniÈ›ele limbii ? Rămânem prizonierii limbii în care ne-am născut ? Care e preÈ›ul evadării din teritoriile unei limbi într-o altă limbă ? - Faptul de a scrie în două limbi este iarăși ceva paradoxal. Pe de o parte minunat, pe de alta frustrant. Frustrant pentru că timpul pe care mi-l petrec scriind aceeaÈ™i poveste de două ori, în două limbi, este pierdut pentru alte poveÈ™ti care există deja în mine È™i care au nevoie să fie puse pe hârtie. Fascinant, pentru că, trecând de la o limbă la alta, simt mai bine părÈ›ile bune È™i mai ales pe cele slabe ale unei cărÈ›i tocmai scrise; nu este niciodată doar o traducere – deÈ™i o traducere implică deja o rescriere. Cum însă eu refac propria-mi carte, e prilejul ideal pentru îmbunătățiri, adăugiri, schimbări... ÃŽn plus, fiecare limbă are muzica sa, felul său unic de a decupa È™i de a da o imagine asupra realității, este o provocare permanentă trecerea de la una la alta. ÃŽn franceză – limbă latină, ca È™i româna, cu o structură destul de asemănătoare – am ajuns să mă simt aproape la fel de în largul meu ca È™i în limba maternă. Aproape, pentru că rămân încă niÈ™te temeri. Uneori mi-e greu să stabilesc până la ce punct pot merge cu anumite imagini sau cu anumite topici È™i inovaÈ›ii, până unde poate fi considerat efect de stil È™i de unde riscă eventual să depășească limitele È™i să devină ambiguu... Cu toate astea, nu cred că suntem prizonieri ai unei limbi atunci când scriem. Putem oricând ieÈ™i dintre graniÈ›ele propriei noastre limbi È™i culturi, împrumutând elemente dintr-o alta pentru un anumit timp, într-un anumit scop – fără a ne trăda identitatea. Dimpotrivă, este ceva care ne îmbogățeÈ™te. Mai greu e însă cu traducerea... Poate nu atât din punct de vedere lingvistic – deÈ™i există cu siguranță jocuri de cuvinte, imagini, rezonanÈ›e imposibil de redat într-o altă limbă – cât mai ales cultural. Unele sentimente, legături, obiceiuri, simboluri nu pot trece de la o cultură la alta fără a-È™i altera sensul, profunzimea, autenticitatea, fără a-È™i pierde o parte din interes. Din fericire, rămân suficiente aspecte universal (sau aproape) valabile. ÃŽntrebarea dumneavoastră vorbeÈ™te despre o evadare dintr-o limbă în alta. Eu o simt mai degrabă ca pe o completare, ca pe o a doua È™ansă de a se exprima – atât cât o putem face în cuvinte. Iar preÈ›ul de plătit – e poate mai mult o recompensă... Nu e uÈ™or, dar e frumos. - Nu ai fost tentată să faci traduceri sistematice din română în franceză, din franceză în română ? Ce ar trebui tradus prioritar, ce autori ai promova, care ar fi criteriile alegerii autorilor/cărÈ›ilor pentru a fi traduse ? - Mult timp am preferat să mă limitez la a traduce – de fapt a rescrie, cum explicam mai sus – doar propriile mele lucrări, È™i asta pentru că aveam în acea perioadă o nevoie acută de a mă exprima, de a scoate din mine emoÈ›ii È™i gânduri prea mult închise. SimÈ›eam că traducerea îmi limitează această nevoie de expresie. Acum însă am revenit la sentimente mai bune. Mă tentează o colaborare cu diverÈ™i autori, È™i cu siguranță o voi face, rămâne încă de văzut în ce context, în ce formă... Sunt cu siguranță numeroÈ™i scriitori care ar merita cu prisosință să treacă frontierele unei țări. Francezii să ajungă în România, s-a făcut deja, din câte am putut să constat în periplurile mele prin librăriile româneÈ™ti. Inversul însă cu siguranță mult mai puÈ›in. Pentru cei din afară, care nu cunosc mai nimic despre România, ar fi interesant de tradus È™i publicat cărÈ›i care vorbesc despre spiritul românesc în toată complexitatea lui, cu aspectele pozitive È™i cele mai puÈ›in pozitive, cărÈ›i care prezintă fapte din istoria noastră recentă, care dau o idee despre geniul românesc È™i pot crea o imagine cât mai aproape de ceea ce este România. - Cum se vede literatura română de la Paris ? Sunt interesaÈ›i francezii de literatura română ? Ce autori ar face servicii recunoaÈ™terii literaturii române în FranÈ›a ? ÃŽntre clasici È™i contemporani, pentru cine ai opta ? - Cum este văzută literatura română în FranÈ›a? Din păcate, nu se È™tie prea mult despre România, în general, deci nici despre literatură. Evident, vorbesc despre francezul mediu, despre marea masă... Există cu siguranță È™i excepÈ›ii, oameni care au avut ocazia – într-un fel sau altul – să intre în contact cu literatura È™i cultura noastră È™i care au fost atraÈ™i, unii chiar subjugaÈ›i de bogățiile pe care le-au descoperit. Categoria aceasta însă este destul de limitată. Am avut È™ansa de a întâlni câteva persoane care m-au impresionat prin pasiunea È™i cunoÈ™tinÈ›ele despre È›ara noastră. Ca numărul lor să crească, ar trebui cu siguranță luate mult mai multe iniÈ›iative în domeniul cultural, dusă o politică de promovare mai agresivă... După cum spuneam deja, autorii care ar trebui puÈ™i în evidență sunt cei consideraÈ›i reprezentativi pentru spiritul românesc. Problema e că e un concept relativ. Ce înseamnă a fi reprezentativ? Și cine È™i-ar putea asuma responsabilitatea unei asemenea selecÈ›ii? Poate cel mai bine ar fi ca un număr cât mai mare de scriitori, atât clasici cât È™i contemporani, să fie traduÈ™i, iar publicul să-È™i facă propria lui alegere. - Ce va face Laura Bogdan cu viitorul ei literar ? Unde È™i-l vede împlinit ? Acasă ? ÃŽn exil ? - Nu se È™tie niciodată ce ne rezervă viitorul. Ideal pentru mine ar fi o dublă realizare: în România, pentru că de acolo am plecat È™i acolo am acumulat cea mai mare parte a cunoÈ™tinÈ›elor, a emoÈ›iilor, a sensibilității, a acelui ceva care ne construieÈ™te È™i care mai apoi ajunge să ne definească. ÃŽn FranÈ›a, pentru că e È›ara pe care mi-am ales-o È™i ale cărei cultură È™i limbă le admir... ÃŽn plus, deocamdată încă mai locuiesc în Capitala sa. Dar, după cum spuneam, nu se È™tie niciodată... * „PoveÈ™ti unui copil nenăscut†Rezidentă la Paris È™i cu preocupări care o È›in la oareÈ™ce distanță de lumea literară, discret, Laura Bogdan revine în actualitatea literară cu un nou roman, „PoveÈ™ti unui copil nenăscutâ€, Editura NICO, 2006. O construcÈ›ie narativă îndrăzneață, un „dialog†în care, cu puÈ›ine excepÈ›ii, doar unul singur vorbeÈ™te, Dada (personaj-narator omniscient), iar celălalt, copilul nenăscut, „ascultăâ€. „Vei È™ti tot despre mama taâ€, îi promite Dada. „În ea, copilul miÈ™că tot mai mult. O loveÈ™te. Când vorbeÈ™te, o însoÈ›eÈ™te pe drumurile sinuoase ale memorieiâ€. Mai e È™i dialogul cu sine, într-o trecere fără bariere de la eul narator la cel impersonal, neutru, asistent la spectacolul vieÈ›ii. Acesta e pretextul recuperării, într-un flux nestăvilit al memoriei, a unui trecut circumscris copilăriei care urcă până la pragul adolescenÈ›ei È™i plonjează apoi în maturitate, în… maternitate. ÃŽn „amintirile din copilărieâ€, locul aventurilor inocente este luat de frustrări emoÈ›ionale, de dureroase privaÈ›iuni. O copilărie lipsită de căldura maternă, substituită de un surogat. Și, cu toate acestea, pregătită È™i decisă să dea viață, „În ultimul timp, spune Dada, mă gândesc tot mai des la copilărie. Poate pentru că port în mine o nouă viață – copilărie, adolescență, tinereÈ›e – totul de la început. Prin tine. Acum e copilăria cea care mă obsedează, care îmi lipseÈ™te. Dacă am putea întoarce timpul...†(p. 134). Din acea copilărie, mai extrage doar un licăr de lumină, într-o evocare patetic-entuziastă a primei întâlniri cu marea, “marea de la È™ase ani†(Marea). Lipsa mamei, dispărută din viaÈ›a ei misterios È™i fără regrete, îndepărtarea tatălui sunt dublate de încă o povară a copilăriei, pierderea încrederii în „adulÈ›iâ€, („MoÈ™ Crăciunâ€), o pierdere la fel de dureroasă. “În acea noapte, ceva s-a rupt definitiv în mine. O parte de vis. O imagine, o icoană. ÃŽncrederea în adulÈ›i. Un pic de magie. O bucată de copilărie. A murit MoÈ™ Crăciun. Tragedie a vârstei de zece aniâ€. Partea de adolescență È™i maturitate, până la momentul sarcinii, o sarcină nedorită, dar nici refuzată (poate chiar o compensaÈ›ie că nici ea nu a fost un copil dorit), e mereu marcată de povara frustrărilor din copilărie. De teroarea unei mame vitrege nedorite, Sara, (care „trăia într-o lume paralelă, pierdută în propria-i imaginaÈ›ie, printre visuri. Nu era o persoană adevărată, ci un personaj de roman, fără consistență în viaÈ›a cea de toate zileleâ€), care era vinovată È™i de pierderea afecÈ›iunii tatălui, dar È™i de stresul continuu provocat de sora vitregă, Alex, etichetată ferm: „o scorpieâ€. De aici È™i răzvrătirile Dadei, după plecarea de acasă (neputând să găsească nici un motiv care s-o mai reÈ›ină), de aici asumarea libertății fără reguli È™i foră norme. Până È™i decizia de a păstra sarcina nu are nimic în comun cu morala sau cu religia. Toate pleacă de la condiÈ›ia sa existenÈ›ială, a condamnării la “nestatornicieâ€. A început să studieze psihologia, a abandonat în favoarea artelor plastice, dar nici aici nu se regăseÈ™te pe sine, dă meditaÈ›ii, e baby-sitter, vânzătoare, escort-girl, învață spaniola, face pasiune pentru arta ceramică, face cursuri de pilotaj, vrea să joace într-un film. Totul stă sub semnul provizoratului până când, rămânând însărcinată, crede că, în sfârÈ™it, are un lucru “definitiv†în viață, pentru că dorea „să aibă ceva definitiv în viațăâ€, chiar dacă “nimic nu e definitiv în viață. Doar moartea... Și nici de asta nimeni nu poate fi sigur...â€. Tot ce-a făcut i s-a părut ca È™i cum ar fi interpretat un rol, că ceea ce a făcut “se aseamănă mult cu meseria de actorâ€, că “ea nu era ea cea reală, ci un personaj conform aÈ™teptărilor celor din jurâ€.(p. 12) Până È™i experienÈ›ele erotice au È™i ele ceva nefiresc, de la iubirea pentru Ioan, de care se îndrăgosteÈ™te când avea zece ani, deÈ™i acesta avea dublul vârstei ei, mergând până la condiÈ›ia damei de companie (Escort-girlâ€) È™i sentimentele pentru Paul, È™i trăirea în extaz a relaÈ›iei cu SaÈ™a, care „M-a învățat totul, esenÈ›a vieÈ›ii – iubireaâ€. Sau paradoxul relaÈ›iei cu Dugrange Francis, «Genitorul», pentru care nu a existat cu adevărat, „a fost doar un vis†(p. 188). Poate din această schimbare continuă, vine È™i dorinÈ›a de a trăi clipa, fără nimic în orizontul ei: „Mâine e doar o utopie, o È™ansă care nu e dată tuturora. Ceea ce contează e clipa. Secunda în care se naÈ™te emoÈ›ia, evenimentul. Momentul în care decidem să facem un lucru sau un altul. ÃŽn care ne lăsăm purtaÈ›i spre o nouă aventură, spre o nouă experiență. Clipa de plăcere. De extaz. De adrenalină. Magia prezentului. Obsesie. Carpe diem.†(p. 131). ÃŽn aceste circumstanÈ›e, nu e de mirare că Dada se lasă antrenată într-o experiență (“Anii nebuniâ€) în care se desprinde de cotidian È™i trăieÈ™te într-o altă realitate, cu orizonturi utopice: “ReuÈ™isem să creăm un model de societate perfectă? Ordinul fericirii?â€(p.138). O etapă a boemei artistice, trăită într-o nevoie de libertate totală, pentru că “Nu există motive să existe limite†ba, mai mult, “În viață totul trebuie încercat†(p.138). Un timp în care “eram cu toÈ›ii în căutare de sine†(p.138) È™i în care Dada încerca să se exprime “fără constrângeriâ€, în care cei în anturajul cărora se regăsea se credeau “posesori ai adevărului absolut. Ai artei de a trăi perfect, într-o fericire fără margini†(p. 140). Finalul e dezastruos, sentinÈ›a vine din interior, dată de Maurice: “Bandă de rataÈ›iâ€!, oricât ar încerca s-o îndulcească Lolo: “Nu suntem decât o bandă de rataÈ›i. Dar suntem niÈ™te rataÈ›i fericiÈ›i†(p. 152). Utopia eÈ™uează lamentabil, într-o realitate dramatică: “Realitatea e aici, în faÈ›a noastră, dură, rece, dezbrăcată de orice metaforă. Realitatea a luat forma lui Lolo care zace întins, într-o baltă de sânge, È™i a lui Maurice, la câțiva paÈ™i distanță, privind incredul cuÈ›itul din care se scurg stropi de viață†(p. 152). Și totul rămâne “undeva, la limita dintre realitate È™i vis, dintre posibil È™i probabil, pierdut printre iluziile unei lumi mai bune È™i revelaÈ›ia neputinÈ›ei, între creaÈ›ie È™i distrugere†(p. 154). Și dincolo de acest moment, nu se arată decât resemnarea: “N-are decât să treacă timpul, să treacă viaÈ›a, nu are nici o importanță, nimic nu are vreo importanță în lumea asta nebună, bolnavă†(p. 160) È™i... luminiÈ›a de la capătul tunelului: “ViaÈ›a e mai presus de orice†(p.161). Chiar dacă viaÈ›a are numele de SaÈ™a, cu care redescoperă normalitatea existenÈ›ială, firicirea, iubirea: “avea totuÈ™i dreptate SaÈ™a. Fericirea există. Ca È™i Iubirea†(p. 175). O experiență È™i ea... ratată, deoarece, spune Dada, “Trăiam fiecare clipă ca È™i când ar fi fost ultima, căci pentru noi clipele erau numărate. O È™tiam. Si totuÈ™i nu vroiam să ne gândim. La ce bun? Nimic nu trebuia să ne strice fericirea. Trăiam într-un vis. Cel mai frumos, cel mai fantastic dintre toate visurile. Savuram fiecare secundă, o trăiam cu o intensitate extraordinarăâ€. Din toate rămâne însă cenuÈ™a, nostalgiile È™i... un copil. SperanÈ›a. DeÈ™i Dada ratează È™i în dragoste, cel căruia i-a dat viață îi aduce, în finalul cărÈ›ii, peste ani, un veritabil elogiu, ei, cea: „Care a căutat dragostea întreaga sa viață. Dragostea perfectă, dragostea pierdută la douăzeci de ani. Această femeie care a vrut liniÈ™te mai apoi. Care È›i-a dorit calmul în locul marilor emoÈ›ii. Această femeie care nu a încetat niciodată să caute un sens vieÈ›ii. Care nu a încetat niciodată să-È™i pună întrebări. Să-È™i lanseze provocări. Care a vrut să înÈ›eleagă. Să afle cine e. Și de ce. ÃŽntotdeauna în căutarea izvoarelor. Izvorul dragostei. Al fericirii. Al melancoliei. Al suferinÈ›ei. Sursa tuturor lucrurilor. Mama mea.†Până la urmă, „PoveÈ™ti unui copil nenăscutâ€, e o carte a ratărilor/frustărilor. Ratarea copilăriei, a familiei, a prieteniilor, iubirii, a destinului. Sau frustrarea acestora de lucruri elementare. Dar protagonistul cărÈ›ii, Dada, (nume deloc întâmplător, cu încărcătura sa de semnificaÈ›ii!) rămâne prinsă în menghina uitării È™i a dorinÈ›ei de a nu renunÈ›a la amintiri, oricât de neplăcute ar fi fost acestea: „Îți povestesc amintirile. Retrăiesc evenimente pe care le vroiam uitate. Stupid. Nu poÈ›i uita.(s.n) Nu ai dreptul. Amintirile sunt parte din noi. Ele ne fac. Ne creează. Ne ajută să descoperim. Să începem să ne cunoaÈ™tem. Amintirile sunt paÈ™i spre noi înÈ™ine. Spre suflet. Spre sursă. Sursa a tot…â€, pe de o parte, iar pe de alta : „Vezi, pui, înÈ›elegi de ce am încercat să uit? Să îngrop trecutul... (s.n.) Uneori se ascund lucruri triste, urâte printre amintiri... ViaÈ›a poate fi crudă. Neiertătoare cu cei slabi. Dar nu te îngrijora. Eu voi fi mereu aici pentru tine. Voi veghea la fericirea ta. Te voi iubi, pui. Și voi È™ti să È›i-o arăt.†Sau “RăscoleÈ™te printre amintiri. ÃŽncearcă să le reînvie, după ce ani în È™ir se străduise să le îngroape, cu grijă, cu minuÈ›ie È™i efort. Vrea să trăiască prezentul, deplin, fără nostalgii sau mânie, fără regrete sau întrebări; trecutul nu e decât un balast, de care nu are nevoie, care îi otrăveÈ™te clipa. AÈ™a că preferă să-l uite, să-l lase în urmă, departe, cât mai departe. Iar acum, iat-o pe cale să distrugă toată munca făcută de-a lungul timpului. Vidul din memorie. Calmul din conÈ™tiință. Da, copilul său trebuie să È™tie totul despre mama sa. Chiar dacă doareâ€(s.n.) Cartea e o călătorie a Dadei spre sine însăși, e o căutare anamnezică a „timpului pierdutâ€, a sinelui pierdut, un „portret al artistului la tinereÈ›eâ€, dintr-o altă perspectivă decât cea joyceană. Trecutul o urmăreÈ™te obsedant. ÃŽÈ™i lasă amprenta È™i pe ceea ce ar putea să însemne perspectivele sale. Ceea ce nu a reuÈ™it prin sine, Dada a sperat să descopere în alÈ›ii: „Privesc în mine. ÃŽn adâncuri. Caut. Sursa iubirii. A fericirii. Sursa amintirilor. A lacrimilor. A întrebărilor. A slăbiciunilor. Și a calităților. ÃŽncerc să mă cunosc. Să mă descopăr. Prin alÈ›ii. SaÈ™a, Mag, Paul, Maurice, Lolo… Să scot la lumină ceea ce ceilalÈ›i au întrezărit. Să regăsesc magia care i-a atras spre mine. Să descopăr frumuseÈ›ea care i-a orbit, fie È™i pentru o clipă. O imagine, un vis, o briză… O amintire care mă atinge. Să caut apoi cauza acestei emoÈ›ii, a acestui frison care mi-a mângâiat sufletul. Suflet pe care vreau să-l înÈ›eleg. Să-l descifrez. Al meu È™i totuÈ™i atât de complicat. Aproape străin, uneori. Al meu È™i totuÈ™i îndepărtat. Misterios. Sursă a emoÈ›iilor. Sursa a tot. Unde e? Unde să o găsesc?†„PoveÈ™ti unui copil nenăscut†e un roman psihologic, o radiografie a devenirii, o reevaluare a trecutului înaintea trecerii unui prag existenÈ›ial, cel maternal. E un exerciÈ›iu preventiv, pentru a È™ti ce nu trebuie să i se întâmple viitorului ei copil, de ce trebuie să se ferească. IntrospecÈ›iile fac din Dada un personaj viabil, unul care se reÈ›ine. Am fi tentaÈ›i să vedem în această carte un roman autobiografic sau în care se topeÈ™te multă autobiografie, până la a admite că autoarea ar putea afirma că „Dada c’est moiâ€. Timpul este una dintre obsesiile romancierei, după cum singură declară: „Una din temele mele favorite este tocmai «abolirea» timpului. ÃŽmi place să trec de la un plan la altul, de la o epocă la alta, nu cred că trăim linear (cel puÈ›in nu eu)â€. Nu putem trece neobservate lirismul naraÈ›iunii, voluptatea descrierilor, ritmul frazei, adesea sacadat, ca niÈ™te respiraÈ›ii alerte. Nici onomastica, cu multe rezonanÈ›e biblice, nu e întâmplătoare – Sara, Ioan, Magda(lena), Paul… Laura Bogdan e un romancier pe care se poate miza, unul care are conÈ™tiinÈ›a scrisului È™i arta de a da durată cuvântului. Prin scriitura sa, calmă, clasică, se înscrie într-o serie care începe cu Hortensia Papadat Bengescu È™i se consolidează cu Gabriela AdameÈ™teanu. NICU CARANICA Nicu Caranica s-a născut la 18 ianuarie 1911, la Bitolia, în Macedonia. Tatăl lui, Ion Caranica, profesor de muzică, dirijor È™i compozitor, a fost premiat, la recomandarea academicienilor George Enescu È™i Dumitru Caracostea, cu Marele Premiu "Năsturel", pentru lucrarea sa "130 de melodii populare româneÈ™ti", apărută în 1937. Mama sa, Sevastia, era sora academicianului Capidan. Eta Boeriu, sora poetului, a fost ea însăși poetă, traducătoare remarcabilă din literatura italiană veche È™i contemporană. Nicu Caranica a urmat È™coala primară È™i liceul la Turda (1919 - 1928) È™i Universitatea la Cluj (1928 - 1932). A urmat un prim an de studii în FranÈ›a, la Universitatea Catolică din Lille, unde îl are ca profesor pe academicianul de mai târziu, Henri Pierre Simon. Și-a luat licenÈ›a cu teza "La critique plastique de Baudelaire", în 1932, profesorii comisiei fiind Yves Auger, Gheorghe Bogdan Duică È™i Sextil PuÈ™cariu. ÃŽntre 1935 È™i 1936, studiază la Sorbona È™i Ecole Normale Supérieure, (unde a primit « á titre d’hôte étranger ») din Paris, lucrând la o teza de doctorat despre critica totală (plastică, muzică, literatură) a lui Baudelaire, teză rămasă, din păcate, neterminată, din cauza neprelungirii bursei È™i a vicisitudinii vremurilor care au urmat. A fost, pe rând, profesor în È›ară, din 1932, apoi din 1937 titular la Arad. ÃŽn 1940, e numit de către sextil PuÈ™cariu colaborator la marele dicÈ›ionar al Academiei. ÃŽn acelaÈ™i an, e numit ataÈ™at de presă la LegaÈ›ia Română din Quirinal. Fiind rechemat din postul de ataÈ™at de presă în È›ară, la 1 aprilie 1941, refuză întoarcerea È™i optează pentru condiÈ›ia de exilat. Timp de zece ani a trăit în Italia, în perioada 1943 - 1945 fiind asistent pe lângă profesorul Ramiro Ortiz, la Institutul de filologie romanică a Universității din Padova. Din 1951, s-a stabilit la Paris, dar a murit departe de el, în 2002, în urma unui atac de cord, în Statele Unite, la Fairfield, Connecticut, unde participa la un Congres de Cultură Macedoniană-Română. A debutat în presă la 16 ani, în "Propilee literare", dar adevăratul său debut e considerat cel din 1932, din "Gând românesc". ÃŽn volum a debutat cu "Poeme È™i imnuri", Editura Miron Neagu, SighiÈ™oara, 1940, despre care a scris elogios Perpessicius, în Curentul literar (1940). A mai publicat volumele "Povestea foamei", Destin, Madrid, 1945, "NaÈ™terea tragediei", Destin, Madrid, 1968 (carte renegată mai târziu de autor), "Mouvement irreversible", Editura La Pensee Universelle, Paris, 1972, "Anul 1940â€, Editura Ethos - Ioan CuÈ™a, Paris, 1981, "La lotta con l'angelo", (traducere din franceză de autor), Editura U.N.U.P.A.D.E.C, Roma, 1992, "Capiro Luzi", Roma, 1994. La Roma a prezentat un amplu studiu exegetic despre opera lui Mario Luzi, important poet italian contemporan. ÃŽn manuscris : „Chemarea mareaâ€, poezii, „Teatruâ€, în limba franceză: „Le rendez-vous†(un acte), „La lutte avec l’ange†(3 actes), L’homme qui avait avalé une soucoupe volante†(comédie, 3 actes), „Père et fille†(un acte), Teatru în limba română: „O ce veste minunată!â€, colind dramatic în două nopÈ›i, (un fragment a fost publicat în revista Steaua nr. 11-12/1992). A colaborat la revistele din È›ară "Herald", "Gând românesc", "Abecedar", "Revista FundaÈ›iilor Regale", "Curentul literar", È™i din exil: "Caiete de dor", "Anotimpuri", "Semne", "Destin", "Limite", "Ethos", "Nation Française", "Quinta generazione" (Bologna), "La panarie" (Udine) etc. După 1989, a colaborat la "Steaua" È™i "Vatra". Prezent în antologiile "Tineri poeÈ›i ardeleni", a lui Emil Giugiuca, (Editura FundaÈ›iilor Regale, BucureÈ™ti, 1940) È™i în cele două antologii ale lui Horia Vintilă, "Antologia poeÈ›ilor români în exil", Buenos Aires, 1950, È™i "Poezia românească nouă", Salamanca, 1956. Membru, din 1950, la "Centre roumain de recherches", Sorbona, Paris. ReferinÈ›e critice: Perpessicius, Virgil Ierunca, Zvonne Rossignon, Vintilă Horia, Vera Passeri Pignoni, George Uscătescu etc. Publicăm pentru prima oară în România, după stabilirea în străinătate, o carte purtând semnătura lui Nicu Caranica. Dar cred că nu greÈ™esc când afirm că Nicu Caranica a trăit toată viaÈ›a întru limba română, având mereu, după cum îmi mărturisea la Freiburg, Germania, "încredere în vitalitatea poporului român, care È™tie să trăiască dichterischâ€. (Din "ÃŽn loc de Postfață", de Nicolae BăciuÈ›, la volumul "Noapte È™i iar noapte", Editura Tipomur, Târgu-MureÈ™, 1995). * „Există un suflu metafizic al poporului român†- Ce a însemnat pentru dv. poezia? - Poezia e respiraÈ›ia mea. Nu pot trăi fără poezie. Heidegger citează pe Hölderlin, care spune „dichterisch von der Mensch“, adică omul locuieÈ™te poetic lumea asta. E condiÈ›ie a omului. Și eu condiÈ›ia aceasta mi-o trăiesc. Pentru mine, în momentul de față, nu există decât poezie È™i tot ce, natural, se leagă de poezie È™i de spiritualitate. Altfel, pentru mine, poezia, în afară de aceasta, poate să fie, la un moment dat, un început de trezire a conÈ™tiinÈ›elor într-un alt spaÈ›iu decât cel pe care-l trăim acum. Eu am foarte mare încredere în vitalitatea poporului român. Să È™tiÈ›i că nu vă vorbesc formule È™i cunosc unele lucruri în adâncime. Eu È™tiu de toată mizeria din È›ară. Și cum trăiÈ›i, È™tiu câte spirite sunt rătăcite. TotuÈ™i, am încredere în vitalitatea aceasta a poporului român care È™tie să trăiască dichterisch. TotuÈ™i, a spus ceva Alecsandri când a spus că românul e născut poet. Nu e de luat aÈ™a de în râs chestiunea aceasta. Există un suflu metafizic al poporului român. Ajunge să pomenesc doar de cuvântul dor, care a fost atât de exploatat, È™i nu o să fiu eu acela care să mai adaug ceva, la tot ce s-a spus, de la Tudor Vianu È™i alÈ›ii dinainte, despre cuvântul dor È™i despre noÈ›iunea dor care e mai mult decât o simplă nostalgie de cineva. Dorul e expresia unei dezmărginiri a eului, a unei dezmărginiri a firii româneÈ™ti. CorespondenÈ›e nu sunt – poate acel zensucht german să spună ceva, dar totuÈ™i, nici acesta nu corespunde perfect cuvântului dor. De aceea, spuneam că acest fel de a trăi, dichterisch, al poporului român, în mod natural, această respiraÈ›ie metafizică pe care o are naturală, ca un dar înnăscut, mă face să cred în renaÈ™terea poporului român. Și, în sensul acesta, bunăoară, în cartea mea de bază, Anul 1940, care instaurează un fel de carmen secularae, care corespunde Anului 1840, a lui Grigore Alexandrescu, instaurează un fel de carmen secularae al cântăreÈ›ilor români din o sută în o sută de ani, în fiecare an ’40, o cântare a omenirii. Ceea ce face originalitatea Anului 1840 a lui Grigore Alexandrescu este că nu vorbeÈ™te doar despre români ci despre tot neamul românesc. ÃŽncrederea aceasta în viitorul poporului român eu mi-am exprimat-o în cartea mea Anul 1940, prin instaurarea acestui carmen secularae, care merge până în depărtări, la anul 10.000, natural, cu virtutea cunoscută a hiperbolei. Această viziune a unui fel de dinastii poetice româneÈ™ti, care se repetă din o sută în o sută de ani, răspunzând primului cântec al umanității al lui Grigore Alexandrescu, îl văd prin virtuÈ›ile hiperbolei, care a fost întotdeauna una din instrumentele marii poezii, din toate timpurile, îl văd până la depărtări în timp, de necrezut. Dar problema e că, din toată această viziune, ceea ce rămâne e încrederea absolută în firea poporului român, care poate să trăiască È™i să treacă prin multe alte încercări, însă din punct de vedere al poeziei eu îi văd un foarte mare viitor, pentru că, după mine, e singurul popor care are o respiraÈ›ie natural metafizică. Este în firea lui. Și vorbesc mai ales de daco-romani, spre jena mea de macedo-român. Noi suntem mai mediteraneeni, mai raÈ›ionaliÈ™ti; în sfârÈ™it, totuÈ™i, cu toată firea asta, am încercat să înÈ›eleg È™i să-mi asum această sensibilitate a daco-românilor. - AÈ›i plecat din È›ară în 1940. Cum priviÈ›i de-atunci încoace spre casă? - Am trecut È™i eu prin dorul de casă. ÃŽnsă în poezie, înafară de câteva puÈ›ine excepÈ›ii, în care am vorbit de dorul de casă È™i care aparÈ›in unui trecut din timpul războiului, m-am ferit de acest subiect, care a devenit un cliÈ™eu în poezia exilului, È™i am preferat să-mi trăiesc dorul meu de casă asumându-mi poezia românească, trăindu-l pe Mihai Eminescu, pe Grigore Alexandrescu, È™i în felul acesta să-mi exprim dorul de casă. BineînÈ›eles, aceasta este în ceea ce priveÈ™te dorul de casă în general; cât priveÈ™te dorul de familie, să închidem subiectul, destăinuirile sunt inutile. Vă puteÈ›i foarte uÈ™or închipui, fiecare are aceleaÈ™i probleme în ceea ce priveÈ™te familia. Eu, în È›ară, când mă voi întoarce, nu sunt aÈ™teptat decât de morminte. - Prin ce s-ar defini exilul dv? - Exilul meu cred că s-ar defini tocmai prin contrariul a ceea ce am spus odată într-o poezia a mea, când eram în È›ară, Imn de pe câmpie, în care spuneam că mulÈ›umesc lui Dumnezeu că m-a aÈ™ezat în această margine de apus a pământului românesc, ca pe un pom. Și de acolo îmi întindeam privirile până departe È™i mă vedeam definitiv înrădăcinat. Dar Dumnezeu mi-a dat o lecÈ›ie parcă spunându-mi: „Să vezi cum te înrădăcinez eu!“ Și atunci am văzut Italia, FranÈ›a, Spania, Belgia È™.a.m.d. AÈ™a că a fost un fel de răspuns la Imnul meu de câmpie: „AÈ™teaptă, că n-ai văzut încă nimic!“ – avea aerul că-mi spune. Ca să vă dau un răspuns, totuÈ™i, mai miezos, la întrebarea importantă pe care mi-aÈ›i spus-o, pentru mine exilul a avut foarte mare importanță. Primii mei zece ani în Italia, adăpându-mă la importanta cultură italiană, m-au făcut să ies din ceea ce Mircea Eliade numea eterna axă provincială BucureÈ™ti-Paris. ÃŽnainte, când eram în È›ară, nu juram decât pe literatura franceză È™i nu cunoÈ™team altceva decât pe scriitorii francezi. Când m-am stabilit în Italia È™i am putut să-l pătrund pe Dante, Leopardi È™i toată literatura italiană, care începe cu cântecul unui sfânt, Cântecul creatorilor al lui Francisc de Asisi, care-i o minune, am simÈ›it că renasc. L-a tradus È™i Eta. Dar, ca să completez răspunsul la întrebarea dv., pentru mine exilul se împarte în două capitole: zece ani Italia È™i restul FranÈ›a. ÃŽnsă partea cea mai importantă rămâne Italia, tocmai pentru că m-a smuls din acest provincialism românesc pe care deja îl acuza Mircea Eliade cu mult înainte. - Cum aÈ›i califica dv. literatura română a exilului, literatura scrisă de românii aflaÈ›i în exil, fie în română, fie într-o altă limbă? - ÃŽmi puneÈ›i o întrebare foarte grea. ÃŽntâi È™i întâi este o necuviință din partea mea să-mi judec confraÈ›ii. ÃŽn al doilea rând, în È›ară, È™tiÈ›i că, din mulÈ›imile oarbe, se alege unul singur. Sigur, aceasta e o exagerare. Să spunem se aleg zece, douăzeci… Și câți sunteÈ›i? Douăzeci È™i patru de milioane! Și cât este exilul? O sută de mii!? Câți poeÈ›i se aleg din ei? Doar Dumnezeu poate È™ti. Noi n-avem dreptul să judecăm pe nimeni. Eu nu-mi iau dreptul să judec pe nimeni. Toată problema noastră este de a ne face datoria. Există o obsesie a mea: parabola lui Iisus cu talanÈ›ii: „Va veni vremea È™i vom da socoteală. Ai primit cinci talanÈ›i. Câți îmi aduci înapoi?“ - AveÈ›i vreun gând pe care nu l-aÈ›i dus până la capăt? - ÃŽn poezie? - ÃŽn poezie È™i-n viață! - Oooo… Sunt atâtea. Nu unul! Eu n-am fost niciodată un muncitor – în privinÈ›a asta am admirat-o pe sora mea, Eta Boeriu, care a depus o muncă uriașă. Ori eu n-am fost niciodată, să spun aÈ™a, un muncitor sistematic. AÈ™a că foarte multe lucruri pe care ar fi trebuit să le realizez nu le-am realizat din pricina lipsei unei discipline a muncii scrisului. Și, totuÈ™i, există o disciplină a scrisului, chiar când este să-È›i urmăreÈ™ti inspiraÈ›iile pe care le ai. Această disciplină, vă mărturisesc foarte sincer, n-am avut-o niciodată, aÈ™a că la întrebarea dv. vă răspund cu foarte mare melancolie, că aÈ™ fi avut mai multe de spus decât puÈ›inul pe care l-am spus. - AveÈ›i momente ale biografiei dv. pe care aÈ›i vrea să le uitaÈ›i? - Sunt momente dureroase care îmbogățesc sufletul, dar sunt È™i momente dureroase care vin din perversitatea omenească È™i pe care, natural, cea mai bună igienă e să le uiÈ›i cât mai repede, să le scoÈ›i din tine – asta-i toată problema. - Dacă ar fi să începeÈ›i acum viaÈ›a de la capăt, ce drum aÈ›i urma? - Dacă ar fi să încep viaÈ›a de la capăt, mi-aÈ™ da osteneala să mă instruiesc mai cu grijă decât am făcut-o. Tatăl meu, din care, dacă n-aÈ™ fi creÈ™tin, mi-aÈ™ face o religie, aÈ™a de mult îl È›in ca pe un sfânt, tatăl meu spunea că sunt brânză bună în burduf de câine. Și trebuie să vă spun sincer că avea dreptate. - Ce aÈ›i vrea să le transmiteÈ›i de aici, de la Freiburg, românilor din È›ară? - Românilor de acasă le-aÈ™ spune că eu cred în È›ara mea È™i că aÈ™ vrea să le transmit tuturor această credință în viitorul țării mele È™i mai ales în viitorul poeziei È™i al spiritualității româneÈ™ti. Freiburg, 19 iulie 1993 * „Când ne vom curăța de jegul fanariot È™i comunist, sufletul românesc traco-latin va răsări peste lume ca o lumină încă nemaivăzută†- AÈ›i scris poezie, teatru, critică literară – în care gen v-aÈ›i simÈ›it în largul dumneavoastră? - ÃŽn poezie, bineînÈ›eles. Când scriu poezie, am impresia că muncesc È™i că respir. TotuÈ™i, teatrul mi-a dat mari satisfacÈ›ii. Cea mai mare satisfacÈ›ie mi-a dat-o singura piesă – ultima – scrisă direct în româneÈ™te, Un mister de Crăciun, la care am visat o viață întreagă (Giurgiuca, înainte de război, vorbea de intenÈ›iile mele într-o scrisoare adresată lui Dan Botta) È™i nu am îndrăznit să mă ating de ea până în anii din urmă, în octombrie 1992, când am scris-o dintr-o suflare È™i într-o limbă pur țărănească, fără nici un neologism. Aurel Rău i-a publicat finalul într-un număr din Steaua. - AÈ›i scris È™i în franceză È™i în italiană. Ce implică exprimarea într-o altă limbă decât cea maternă? - Exprimarea într-o altă limbă decât cea românească înseamnă – oricât de bine ai cunoaÈ™te limba respectivă – parcurgerea unui teren semănat de hârtoape. Aceasta în ceea ce priveÈ™te proza. Poezia e un teren interzis. Până È™i la Rainer Maria Rilke, poeziile scrise în limba franceză sunt palide față de cele scrise în limba germană. O excepÈ›ie pare O. W. Milosz, care marchează o dată în poezia franceză, dar Milosz È™i-a făcut de mic toată È™coala în FranÈ›a. - Nu aÈ›i fost un scriitor prolific. ÃŽn ce sens poate influenÈ›a cantitatea, calitatea È™i valoarea unui text literar? - „Cantitatea†la Dante este exaltantă. Dacă vă gândiÈ›i cu această întrebare la mine, trebuie să mărturisesc că „cantitatea†Anului 1940 a fost pentru mine o sarcină greu de purtat. Am scris-o cu întreruperi de ani de zile, deÈ™i, când reveneam, scriam cu exaltare. BineînÈ›eles că valoarea È™i calitatea unui text sunt incendiare de entuziasm È™i creaÈ›ie. - Ce È™anse de afirmare literară asigură marile oraÈ™e? AveÈ›i percepÈ›ia unei diferenÈ›e între existenÈ›a unui scriitor într-o capitală (BucureÈ™ti, Roma, Paris) față de a unuia trăitor în provincie? - Niciuna. Toate È™ansele de afirmare literare zac în scriitor sau poet. Dacă poetul cutare, pierdut în MunÈ›ii Rarăului sau ai FăgăraÈ™ului, scobeÈ™te aÈ™a de adânc în sentimentele lui încât, prin aceasta, toÈ›i se regăsesc în el, e un poet universal, bun pentru toate timpurile, deci ipso-facto, anti-provincial. Un altul din BucureÈ™ti, Roma sau Paris, tentat adesea de modele literare, devine cel mai provincial dintre provinciali. - „Doamne, ce bine e să ai certitudini†– spunea, într-un poem, Geo Dumitrescu. Care sunt certitudinile scriitorului Nicu Caranica? - Frumoasă întrebare. Prima mea certitudine: că Dumnezeu există. N-am dedus aceasta din marele argument al ordinei cosmice, care presupune, ipso-facto, un autor. Ci din felul cum a È™tiut să moară un om. Cea mai senină È™i eroică primire a morÈ›ii mi se pare cea a lui Socrate, asigurând pe cei care-i vegheau ultima zi, că sufletul e nemuritor. Și totuÈ™i, a existat un om care, înaintea unei morÈ›i cumplite pe care È™tia că o va primi, la ultima cină, împreună cu discipolii săi, a luat pâinea È™i a zis: „mâncaÈ›i, acesta este trupul meuâ€. Apoi a luat cupa cu vin È™i a zis: „beÈ›i dintru aceasta toÈ›i, acesta este sângele meu, care pentru voi È™i pentru mulÈ›i se varsă spre iertarea păcatelorâ€. E mare Socrate, dar față de ultimul e distanță de la cer la pământ. Cuvintele lui Iisus n-au nimic uman. Cuvintele lui Iisus sunt cuvinte de Dumnezeu făcut om. Aceasta e cea mai „pipăibilă†probă nu numai că Dumnezeu există, dar că s-a încarnat È™i s-a făcut om. Et verbum caro factum est. A doua mea certitudine: că românii, într-un viitor nu prea îndepărtat, vor deveni un popor mare. Este ultima populaÈ›ie latină care nu È™i-a spus încă cuvântul. Când ne vom curăța de tot jegul fanariot È™i comunist, suflet românesc traco-latin va răsări peste lume ca o lumină încă nemaivăzută. Sunt semne. CitiÈ›i cu atenÈ›ie Dumnezeu s-a născut în exil, de Vintilă Horia. - AÈ›i avut o existență discretă, departe de tumultul vieÈ›ii literare. Ce poate însemna pentru un scriitor implicarea? Dar solitudinea? - Și implicarea È™i solitudinea pot fi rodnice dacă È™tii cum să te foloseÈ™ti de ele. Orice soluÈ›ie vine din adâncimile noastre. - AÈ›i tradus, sunteÈ›i tradus. Care credeÈ›i că sunt riscurile, capcanele traducerilor? - Când e vorba de proză, capcanele sunt multe, dar în bună măsură evitabile. Poezia, în schimb, e intraductibilă. Nu poÈ›i reda într-o altă limbă decât o palidă, dacă nu chiar o deformatoare, oglindă. - Care e audienÈ›a poeziei româneÈ™ti în FranÈ›a? Ce trebuie făcut pentru o mai bună cunoaÈ™tere a ei, în general, în lume? - AudienÈ›a poeziei româneÈ™ti în FranÈ›a nu există decât la câțiva specialiÈ™ti. Ce trebuie făcut pentru aÈ™a ceva? ÃŽn orice caz, nu „dumpingâ€-ul ambasadei comuniste prin poeÈ›ii francezi mercenari ai ambasadelor comuniste. Munca serioasă È™i mai ales insistentă ar putea da ceva. - Din ce părÈ›i credeÈ›i că e ameninÈ›ată poezia? Cine-i sunt inamicii, cine apărătorii? - Poezia e din toate părÈ›ile ameninÈ›ată de civilizaÈ›ia noastră prezentă. Și totuÈ™i, ea continuă să trăiască, căci e o respiraÈ›ie naturală a omenirii pe care o traduc poeÈ›ii. Pentru susÈ›inători, fenomenul aÈ™a-ziÈ™ilor „sponsori†e încurajator. - Ce înseamnă, pentru dumneavoastră, după 54 de ani de exil, limba română? - După 54 de ani de exil, pot hotărât să răspund, fără teamă de grandilocvență, că limba română e pentru mine totul. Nu tot aÈ™a gândeam în 1945, la Padova, când presimÈ›eam un exil pe o viață întreagă, cum a È™i fost. Nu È™tiam atunci cât de adânc înrădăcinată era limba maternă în mine È™i cât de divin misterioasă e memoria. De aceea mă îngrozeam la ideea că mi-aÈ™ putea uita graiul; È™i că n-aÈ™ mai putea scrie. Din această închisoare întunecoasă pe care o presimÈ›eam, am vrut să sparg o fereastră înspre muzică. Cum cântam la pian suficient pentru ca să pot citi o sonată de Mozart sau Beethoven È™i cum lucram la forÈ›ele de ocupaÈ›ie engleze, aveam bani È™i îmi plăteam la profesorul de conservator lecÈ›ii de armonie È™i contrapunct. Dar, plecaÈ›i englezii, a plecat È™i muzica mea cu ei. Astăzi văd cât de naiv am fost. Pe ce trecea timpul, limba maternă creÈ™tea în mine. Din ce adâncimi răsăreau unele expresii neutilizate încă dinainte de război? Dar un exemplu va spune totul. De când eram student, visam să scriu un mister dramatic de Crăciun. Și vis a rămas până în octombrie 1992, după ce scrisesem cinci piese de teatru în limba franceză (dar poezia o scriam totdeauna în româneÈ™te!). Și iată că, în octombrie 1992, am început să scriu, la început aÈ™a, ca o joacă, Misterul de Crăciun (O, ce veste minunată), pe româneÈ™te. L-am terminat pe nerăsuflate, într-o lună. De unde-mi veneau cuvintele pe care niciodată, în exil, nu le rostisem? Pe ce scriam, pe ce mă întâlneam cu mine. Iată ce înseamnă, după 54 de ani de exil, pentru mine, limba română. - Care e pentru dumneavoastră semnificaÈ›ia lui „acasăâ€? Când se întoarce poetul acasă? - AÈ™ putea să dau expresiei „acasăâ€, din întrebarea dumneavoastră, un sens metaforic, dar simt că aÈ™ fugi de mine. Pentru mine „acasă†înseamnă locul unde am trăit cu părinÈ›ii È™i surorile. Azi È™i unii È™i alÈ›ii sunt în pământ. Pentru mine „acasă†nu mai există. - „Limba, spune poetul Grigore Vieru, este cea mai mare dreptate pe care poporul È™i-a făcut-o sieÈ™iâ€. Ce înseamnă limba, limbajul pentru poet azi? - ÃŽmi place mult ceea ce a spus poetul Vieru despre limbă. Dar ce este ea pentru un poet am spus-o anterior. La frumoasa reflecÈ›ie a poetului Vieru n-am nimic de adăugat. - Cum vi s-a revelat miracolul poeziei? Cine v-au fost primii cititori? Dar primii îndrumători? Ce poate însemna MAESTRU, în poezie? - Primele mele naive încercări de la liceu nu le pot pune la capitolul „revelaÈ›ia miracolului poezieiâ€. Imboldul important l-am avut de la lectura Antologiei lui Pillat È™i Perpessicius È™i de la EvoluÈ›ia poeziei lirice (vol. III) a lui Lovinescu. Primii cititori, în afară de grupul „tinerilor poeÈ›i ardeleni†(pe vremea aceea…), unde ne citeam reciproc poeziile, trebuie să fi fost cei ai revistei Gând românesc a lui Chinezu, unde am colaborat cu regularitate. Mai târziu, am apărut È™i la Gândirea (1935) È™i la Revista FundaÈ›iilor Regale È™i Curentul literar, dar rar, aÈ™a încât nu pot vorbi de cititori propriu-ziÈ™i, adică de cei care te urmăresc. ÃŽndrumători ne eram, în grupul nostru, unii altora, căci de multe ori, citindu-ne poeziile, nu ne tratam cu blândeÈ›e. Maestru? Cum aÈ™ putea È™ti ce înseamnă maestru, când Eminescu însuÈ™i se plângea să nu găsea „cuvântul ce exprimă adevărulâ€? - Ce elemente definesc mai pregnant biografia dumneavoastră literară? Care au fost obstacolele pe care a trebuit să le treceÈ›i? Care au fost vămile poeziei dumneavoastră? - Cred că elementul care defineÈ™te mai pregnant biografia mea literară este schimbarea de zonă a culturii. ÃŽn România, înainte de război, trăiam în spaÈ›iul culturii franceze (eu însumi eram profesor de limba franceză). Când am ajuns în Italia, în toamna anului 1940, È™i am stat acolo zece ani, am reuÈ™it să ies din „eterna axă provincială BucureÈ™ti-Parisâ€, cum spunea Mircea Eliade, È™i să am o viziune universală a culturii. ÃŽntâlnirea mea cu Dante, al cărui puternic ecou există în cartea mea capitală, Anul 1940, a fost decisivă. Care au fost obstacolele pe care a trebuit să le trec? Unul singur, dar cumplit: exilul! Dacă prin „vămile poeziei†înÈ›elegeÈ›i momentele când poezia mea – iertaÈ›i-mi expresia – „năpârleaâ€, pot să amintesc poemul Cântece de iubire (pentru Sfânta, patroana muzicii), scris la Roma în 1943, unde pentru prima oară îmi depășeam poezia, dobândind o nouă libertate a versului È™i a demersului liric È™i care, publicat în 1943 sau ’44, în Revista FundaÈ›iilor Regale, la BucureÈ™ti, a stârnit acolo un mare interes pentru tineri. Am aflat de asta mai târziu, sosit din Italia la Paris. Alte vămi? Povestea foamei, publicată la Madrid, în 1970, È™i, bineînÈ›eles, Anul 1940, terminat în 1980, dar la care mă gândeam încă din toamna anului 1939. - Când consideraÈ›i că un poet s-a rătăcit, în viaÈ›a È™i în literatură? - Și în viață È™i în literatură consider că un poet se rătăceÈ™te când își uită misiunea È™i se prostituează, ceea ce echivalează cu a-È™i „îngropa talantulâ€. Parabola cu talanÈ›ii a fost unul din farurile care mi-au călăuzit viaÈ›a. Paris, 26 noiembrie 1994 Cuvântul liber, 1994 CORESPONDENÞà Paris, 15 septembrie 1993 Iubite poete, Alăturat îți trimit Anul 1940 È™i datele biografice pe care mi le-ai cerut prin Perifan. Cum nu mi-ai scris mie, poate n-ai avut la îndemână cartea mea de vizită. Pentru orice eventualitate, îți voi reînnoi adresa mai jos. Eu n-am uitat de Dumneata È™i de simpatica noastră întâlnire de la Freiburg È™i cred că e aproape o săptămână de când È›i-am trimis cartea mea Mouvement irréversible, ai primit-o ? Datele biografice alăturate sunt fotocopiate după cele ce i le trimisesem profesorului CaproÈ™u, de la Universitatea din IaÈ™i (Pentru Enciclopedie). E o poliloghie cam lungă, dar ia din ele ceea ce te interesează. La sfârÈ™itul lunii septembrie sau începutul lui octombrie, sper să fiu în România, mai întâi la BucureÈ™ti (vreo 3 – 4 zile, unde voi propune lui Liiceanu republicarea Anului 1940) È™i apoi la Cluj, vreo alte 8 – 10 zile, unde poate am putea să ne vedem, dacă ai prilejul să treci pe-acolo. Voi fi găzduit la cumnatul meu, doctorul Nicolae Boeriu (soÈ›ul Etei Boeru, sora mea), Calea Turzii, 34, telefon 951/15 750. Prin telefon, el te va va putea informa dacă am sosit sau nu. ÃŽn speranÈ›a unei revederi, sunt al dumitale, Cu toată dragostea, Nicu Caranica Adresa mea : 52, Boulevard des Batignolle, 75017, Paris. Paris, 18 februarie 1994 Iubite Poete, Din 8 Decembrie, de când È›i-am scris ultima scrisoare, nu mai am nici o È™tire de la dumneata È™i sunt foarte îngrijorat, nu neaparat pentru sănătatea dumitale, fiindcă eÈ™ti tânăr, dar pentru grija că ai putea avea alte soiuri de greutăți. Fii bun È™i liniÈ™teÈ™te-mă, măcar cu câteva rânduri pe o ilustrată, dacă n-ai timp să scrii. Eu trebuie să-È›i mulÈ›umesc pentru interviul trecut la voi la TV È™i de care abia la urmă, la începutul lunii acesteia am aflat, de la cumnatul meu mai întâi, apoi de la Aurel Rău. Asta mi-a readus aminte momentele petrecute împreună la Freiburg. ÃŽn luna martie cred că voi putea clarifica poziÈ›ia mea față de Liiceanu È™i față de Dacia de la Cluj. ÃŽn orice caz, păstrez pentru Dumneata culegerea mea Noapte È™i iar noapte, una dintre cele mai spontane manuscrise ale mele. ÃŽn luna mai sper să fiu la Cluj, la cumnatul meu, a cărui adresă È™i număr de telefon È›i le-am dat. Te îmbrățiÈ™ez, Nicu Caranica DINU FLÃMÂND „Literatura sfârÈ™eÈ™te în comerÈ›!" - Dinu Flămând, de mai bine de un deceniu eÈ™ti stabilit în Occident. Cum se vede literatura română, de ieri È™i de azi, dinspre Apus? E receptată ea la valoarea ei? - Literatura română în FranÈ›a există, ea e tipărită la diverse case de editură, unele chiar prestigioase. Nu mă refer la mari autori români care au trăit în FranÈ›a, ci la cei care au început să se facă cunoscuÈ›i în ultimii zece ani. Din păcate, nu există o mare editură care să-È™i fi propus să tipărească în mod constant È™i cu o anumită metodă mai cu seamă literatura română actuală. Deschid o paranteză. Să ne imaginăm că noi putem să pătrundem pe piaÈ›a de carte franceză care este suprasaturată de tot ceea ce e mai bun în toate literaturile, pentru că francezii continuă să traducă tot ce este mai bun în lume È™i încă mai rămâne o referință esenÈ›ială Parisul, pentru cineva care vrea să reuÈ™ească. Nu dau exemple, dar sunt mari autori, mari prozatori americani care au devenit celebri în Statele Unite după ce au fost aduÈ™i la Paris, după ce s-a scris la Paris. Iată, Jim Harrison, care e „șef†de È™coală, aÈ™a numita Școală din Montana, în materie de proză, e referenÈ›ial în acest sens. ÃŽnchid paranteza. Deci, literatura română actuală nu a găsit încă un editor care să o cunoască bine È™i să o propună cu spiritul îndreptat spre partea comercială, cu spiritul de manager, astfel încât să-i facă servicii, să o facă cunoscută, să o scoată în lume, astfel încât dacă au apărut, să zicem, cinsprezece romane în ultima decadă, începând cu Hortensia Papadat-Bengescu È™i până la Bănulescu sau Cărtărescu, să se fi reflectat È™i în planul mass media. Pentru că aceste cărÈ›i au avut un ecou relativ, dacă nu chiar deloc. Sunt multe de spus aici. Literatura sfârÈ™eÈ™te, din fericire sau poate din nefericire, cum vreÈ›i s-o luaÈ›i, în comerÈ›. A te face cunoscut înseamnă a accepta legile comerÈ›ului È™i ale managerialului, până la urmă, adică să È™tii să vinzi cartea. După cum trebuie È™tiință în punerea în pagină a cărÈ›ii, trebuie È™tiință È™i în vinderea ei. ÃŽncă nu există nimeni care să È™tie să vândă literatură română în FranÈ›a. A vinde trebuie înÈ›eles în sensul nobil, astfel încât să o facă să existe, să se vorbească despre ea, nu numai în FranÈ›a, dar È™i dincolo de ocean, nu doar în SUA, ci È™i în marele continent al țărilor latine. Deci, eu sunt chiar indignat, pentru că noi aÈ™teptăm totul din partea francezilor, din partea britanicilor, nord-americanilor. Ar trebui să urmăm exemplul portughezilor. Vă dau un exemplu. E un portughez care a înfiinÈ›at o casă de editură, La Diferance, se numeÈ™te, È™i care s-a instalat la Paris È™i a început să editeze portughezi, dar È™i francezi, britanici, spanioli È™i alÈ›ii. S-a creat ca editor în FranÈ›a, dând prioritate literaturii portugheze, făcând mult mai mult decât un întreg minister. România are nevoie de un editor în FranÈ›a, care să tipărească È™i pe români alături de francezi, alături de britanici, editor care să introducă în circuitul normal, să nu introducă într-un ghetou, într-un sistem în care să fie obligaÈ›i francezii să citească, chipurile, literatură română, fiindcă e vorba de clasici. Lumea este într-o mare indiferență È™i fiecare cititor are dreptul să fie indiferent la marii clasici ai României. Trebuie să-l surprinzi, trebuie să-i aduci ceva care să-i trezească spiritul, să-i trezească curiozitatea. Degeaba i-l propun în continuare pe Caragiale, care e intraductibil în franceză, pentru că el însuÈ™i parodiază o societate românească ce nu È™tia să vorbească bine franceza. Este intraductibil. A încercat Ionesco, È™i Ionesco nu mai există. Și singurele traduceri reuÈ™ite în franceză din Caragiale sunt ale lui Eugen Ionesco. De ce spun asta? Fiindcă trebuie să mergem cu România de astăzi, cu literatura română de astăzi, dacă ea este competitivă cu cea din America Latină, cu cea din SUA, cu cea din FranÈ›a È™i aÈ™a mai departe. Dacă am ieÈ™it din spatele cortinei de fier, la lumea mare, acolo unde circulă marii curenÈ›i literari, să zicem transoceanici, ai climatologiei universale, trebuie chiar să ne confruntăm cu marile nume, nu? Altfel, facem literatură mai puÈ›in decât judeÈ›eană. - Ai plecat din È›ară în plină glorie literară. Ai resimÈ›it È™i despărÈ›irea de literatura română, de nevoia de a scrie? Mai aveai vreo motivaÈ›ie ca să scrii literatură? - Eu m-am despărÈ›it de literatura română È™i am reuÈ™it să fac acest lucru È™i a fost bine că am reuÈ™it s-o fac în momentul în care am pronunÈ›at fraza, pentru mine, că literatura nu este chiar atât de importantă, important e să trăieÈ™ti drept. Pentru că multă vreme am avut sentimentul în România că literatura ne scuză È™i laÈ™itatea È™i o anumită duplicitate È™i chiar nemunca, lipsa de talent È™.a.m.d. Deci, am dat de fundul piscinei È™i am apăsat foarte tare pe fundul piscinei să văd dacă ies la suprafață. Și am reuÈ™it să ies la suprafață, doar în momentul în care am spus fraza sinucigașă că literatura nu e importantă. - Ai început din nou să publici cărÈ›i, în România. Nu È™tiu cât È™i cum ai mai scris. Să înÈ›eleg însă că acum ai început să trăieÈ™ti drept È™i că te-ai putut întoarce la literatură? - Da, am È™i făcut-o. ÃŽn momentul în care am simÈ›it că acÈ›ionează asupra mea acest examen de conÈ™tiință total È™i când am tras concluziile despre cine eram È™i ce vreau, atunci am regăsit È™i drumul adevărat spre literatură. Le doresc această experiență tuturor prietenilor mei. Cât despre duÈ™mani, aceÈ™tia nu mă interesează. BistriÈ›a, 20 iulie 2001 * „Frigul intermediar†- Contra părerii generale, Carlos Drummond de Andrade spune că poezia se scrie după 50 de ani. Când e timpul potrivit pentru poezii : la “ tinereÈ›e†sau la“ bătrâneÈ›e“? Ai pornit astfel â€la asalt†în poezie după 50 de ani ? - Drummond este cel mai tonic poet pe care-l cunosc. Se îndrăgostise, în ultimii săi ani de viață, parcă asaltat de o epidemie extraterestră. Se îndrăgostise È™i se reîndrăgostise de femei È™i de poezie – adică de ceva care le conÈ›ine laolaltă. Toată viaÈ›a lui scrisese poeme uluitoare despre femei, mai cu seamă cele din volumul întitulat Iubirea se învață iubind. A lăsat postum È™i o incredibilă culegere de poeme ceva mai îndrăzneÈ›e, unele dintre ele suav-pornografice, sub titlul O amor natural ! Sper că nu e nevoie să traduc titlul. Este în ele o vitalitate de mare artă atemporală, cu o rădăcină adânc infiptă în pământul lui Catullus. Nimic de-a face cu atâtea exerciÈ›ii libidinos manieriste sau chiar jenant de suburbane la care se dedau câteva generaÈ›ii suprapuse prin revistele È™i cărÈ›ile româneÈ™ti de astăzi. Drummond saluta vârsta matură ca pe o situaÈ›ie excepÈ›ională în care sunt întrunite toate condiÈ›iile pentru marile înfruntări cu indicibilul. Rămăsese acelaÈ™i sezual, dublat de un fin observator social È™i de un filosof cu excepÈ›ională anvergură. Cum să nu pună acest plus de experiență, dobândit la maturitate, în strategia “ asaltului“ perpetuu, prin È™i în poezie? Poezia lui completă, reunită de Editura Nova Aguilar, la Rio de Janeiro, însumează peste 1500 de pagini. Asta înseamnă Operă ! Sunt departe de a avea asemenea ambiÈ›ii. Eu am revenit cu furie la poezie, fiindcă vreau să recuperez ceva din anii pierduÈ›i în pustiul de cenunșă pe care l-am traversat cu toÈ›ii. Știu că nu voi avea timp sau că mă vor lăsa la un moment dat forÈ›ele. Dar sunt dator să încerc, trebuie să recuperez cât mai mult, luând-o de la zero de fiecare dată, dacă aÈ™a trebuie sau dacă aÈ™a simt. Iată de ce nu înÈ›eleg cum de unii au renunÈ›at la poezie È™i la literatură tocmai acum. Treaba lor ! Dar entomologii literari ar trebui să mai aÈ™tepte pentru clasificarea trecutului. Literatura română din ultimele decenii ale veacului trecut încă se mai scrie. Iar cei care vin acum È™i nu vor să se uite decât peste gard la alÈ›ii, cât mai departe în zare, s-ar putea să aibă surpriza de a se vedea “ratrapaÈ›iâ€, traÈ™i de pulpana cămășii, înÈ™făcaÈ›i de niÈ™te teme româno-româneÈ™ti ce îi vor ajunge È™i pe ei din urmă, din acest sumbru trecut de cenușă al nostru, pentru a-È™i cere drepturile literare… Dar m-am pornit prea repede È™i bănuiesc că mai sunt întrebări. Drummond ?… La începutul anului 1984, cu puÈ›in timp înainte să moară, mi-a trimis o antologie cu o dedicaÈ›ie ce exprima o prietenie fierbinte, care mi-a È›inut de cald în iarna românească. Se realizase un dublu miracol: poÈ™ta lăsase să treacă spre Brazilia numărul cu Secolul 20 în care eu publicasem câteva traduceri din poemele sale (între care chiar È™i Congresul mondial al fricii !); apoi, aceeaÈ™i instituÈ›ie lăsase să intre È™i cartea lui în È›ară ca să ajungă în cutia mea poÈ™tală. Miracolele sunt totdeauna simple ! - Când afirmi că în literatura română veacul trecut încă nu s-a încheiat, vrei să spui că nu s-a modificat “canonul†literar? - Știu că este unul dintre acele cuvinte ce fac carieră odată importate în România. Ce să se modifice? ÃŽn literatură, noutatea e foarte rară. Iar apoi, eclectismul postmodern amestecă pretutindeni toate temele È™i toate stilurile pentru a-È™i cuceri oarecum dreptul de a fi „demodatâ€. Iar România din ultimele decenii nu a cunoscut condiÈ›ii normale încât să se poată spune că un stil, o tendință, o modă literară, o concepÈ›ie literară dominantă vor fi ajuns la suprasaturaÈ›ie È™i se procedează la o radicală modificare a gusturilor. Scriitorii cei mai proeminenÈ›i din ultimele decenii rareori au lasat o operă constituită, care să devină, la o adică, un reper depășit; mulÈ›i dintre ei s-au stins prea repede. Lungii ani de proletcultism nu contează, iar batăliile cu cenzura, de mai apoi, nu au permis nici unei tendinÈ›e literare să se manifeste cu toată forÈ›a. Romanul popular de astăzi încă nu l-a depășit pe Radu Tudoran, cel ezoteric, neoromantic, încă ar mai avea de învățat de la Mateiu Caragiale sau V.Voiculescu, iar romanul istoric încă nu propune formule mai alerte decât la Sadoveanu, încât să cunoască un mare succes de public, cum se întâmplă actualmente prin alte literaturi. Despre toate aceste genuri care trebuie să asigure onest producÈ›ia editorială curentă s-ar zice mai degrabă că nu există. O bună parte a prozei româneÈ™ti de astăzi e scrisă prost È™i prost construită. Cei care încearcă să o traducă, de aceste două aspecte se izbesc înainte de toate. Cât despre romanul social, ce să mai vorbim!? El lipseÈ™te aproape cu desăvârÈ™ire. ÃŽn poezie, terenul e È™i mai alunecos. Postmodernismul iniÈ›ial a rămas într-o fază de infantilizare a discursului, în timp ce-È™i contemplă cu admiraÈ›ie eticheta, iar câțiva din celebrii săi condotieri, acum cu ghiocei pe la tâmple, probabil că își antologhează cu oarecare jenă șăgalnica postură adolescentină, lăsându-ne degeaba să aÈ™teptăm producÈ›ia lor de „maturitateâ€. PostmoderniÈ™tii noÈ™tri s-au repezit să se „clasicizezeâ€, să cucerească locuri oficiale în manualele È™colare È™i în lucrările de sinteză, dovedind È™i reflexul nervos de a-i exclude pe cei care i-au precedat È™i chiar pe cei care deja îi urmează. Ni se spune că prin anii 80, poezia tinerilor virase cu mult curaj spre un realism nud È™i că această coborâre a ei în cotidian fusese chiar o formă de protest. Care cotidian? Recitită astăzi, È™i acea poezie exhibă doar o realitate selectivă, cu referinÈ›e la un anumit folclor urban specific unei generaÈ›ii ce nu venea chiar de la talpa țării, È™i își căuta propriile semne de identitate într-un univers delimitat. AbundenÈ›a unor nume de cofetării, de cinematografe, de discuri occidentale, primite la „pachetâ€, recursul la bancuri È™i expresii din jargonul universitar sau acel fel esopic de a pilota ironia pentru iniÈ›iaÈ›ii dintr-un anumit mediu social nu reprezentau decât parÈ›ial degradata realitate... reală a României de odinioară. Toată literatura care s-a scris în acele decenii sumbre nu avea cum să evite un anumit „evazionsimâ€, prin faptul că funcÈ›iona în mod necesar prin aluzii È™i perifraze. Ea a îmbogățit metafora, fiindcă orice dictatură este „mama metaforeiâ€, cum spunea Borges. Dar a fost mai puÈ›in socială decât s-ar crede, È™i teamă îmi este că sintagmele cele mai îndrăzneÈ›e care înghionteau regimul totalitar vor avea nevoie, în curând, de glosare în josul paginii È™i de multă imaginaÈ›ie din partea cititorului ca să se înÈ›eleagă nu doar contextul apariÈ›iei lor ci chiar sensul. Iar în prezent, sunt redescoperite cu „uimire†dialogul în interiorul poemului, plajele de proză, enunÈ›ul eliptic, serialismul È™i, în general, tehnicile de degradare a solemnității rostirii. Foarte bine, asta înseamnă, eventual, că este redescoperită generaÈ›ia beat sau că se trage cu ochiul la forme de protest de care poezia È™i-a mai izbit capul È™i în trecut, prin peisajul accidentat al Avangardei moderne. Dar unde este filosofia acelui limbaj care vine să-È™i etaleze arsurile? Ea de ce lipseÈ™te, de ce se vrea înlocuită doar de limbajul vulgar a cărui adevărată pornografie este inconsistenÈ›a lui? Toate formele de meta-discurs presupun aceeaÈ™i dramă: È™i anume că autorul nu poate vorbi în forme constituite fiindcă nu are încredere în discurs. Altfel spus, literatura ajunge să-È™i denunÈ›e propriul ei confort, È™i aruncă departe chiar uneltele pe care le vehiculează zilnic. ÃŽnsă discursul meta-discursului nu are de ales: el trebuie să fie structurat, trebuie să facă sens, să devină limbaj de subtituÈ›ie. Și chiar dacă totul se reduce la un urlet sau la înjurătură, acestea trebuie să fie „semantizateâ€, să conÈ›ină motivul ieÈ™irii în lume, drama timpului, gustul prafului... Astfel, până È™i poezia cea mai ludică, cea mai „lejerăâ€, cea mai je m’en fichistă este nevoită să ajungă tot la temele grave, la o formă de conÈ™tientizare a raportului dintre individul-autor (cât ar fi el de dezabuzat) È™i restul lumii. Dar poeziei româneÈ™ti i-a cam sosit timpul, cred eu, să iasă din bășcălie. Iar literaturii i-a sosit timpul să nu-i mai pese de mofturile paradigmatice, cu „isme†și „canoaneâ€, ci chiar să-È™i ia lumea în stăpânire, instinctiv, să existe plenar, ignorând dictatura modei, noile dogmatisme. Mă uit cu speranță spre câțiva poeÈ›i mai tineri care încep să semene numai cu ei înÈ™iÈ™i... - Cu ce sentimente percepe poetul momentul antologării ? Cum se face o antologie ? - Cu sentimente foarte amestecate. Dar în condiÈ›iile în care tirajele rămân infime, antologiile devin obligatorii pentru relansarea poeziei în circuit. Știu că pe vremuri aveai “dreptul†la antologie numai după ce È™tabii de partid È™i cei editoriali decideau că te-ai comportat mulÈ›umitor, că nu ai fluierat în biserica ideologică È™i că începeai să ai ceva trecut literar la activ. Eu nu m-am recitit timp de mai bine de zece ani, deci nici prin cap nu-mi trecea să mă antologhez. La un moment dat, nici nu mai aveam toate poeziile la îndemână È™i a trebuit să recuperez unele volume, după ce le dăruisem rudelor sau prietenilor. Iar când m-am recitit, m-am îngrozit. Năvăleau în memoria mea fragmente de versuri, imagini, cuvinte la care fusesem nevoit să renunÈ›, fie sfătuit cu severitate de editor, înainte sau după ce venea cartea de la cenzură, fie sfătuit chiar de... propria-mi laÈ™itate. Pe unele, care îmi erau ceva mai clare, am încercat să le reconstitui, iar unde nu eram sigur, am renunÈ›at. AÈ™a apar câteva modificări deja în Viață de probă, iar apoi în MigraÈ›ia pietrelor. Târziu, mi-am dat seama că greÈ™isem. Când voi stabili un text ne varietur, voi reveni în general la expresiile inÈ›iale, păstrând doar acele restituiri pentru care degeaba m-am bătut chiar la vremea respectivă. De ce această pendulare? Fiindcă, până la urmă, nimic nu se mai poate corecta. Textul s-a cicatrizat peste acele răni. Pe de altă parte, pentru orice poet, momentul antologării este È™i unul destul de jenant; el vede mai bine ce n-a reuÈ™it, ce anume nu se mai poate È™terge. Ca È™i biografia, bibliografia rămâne indelebilă. Noroc că în generaÈ›ia mea nu mai era obligatoriu să pui în fruntea culegerii de debut un poem despre patrie sau despre partid, cum se întâmplase până prin 1968. Ar fi fost o catastrofă. Cei născuÈ›i în ultimele două decenii să nu se uite, cu o nejustificată superioritate morală, la debutanÈ›ii din ColecÈ›ia „Luceafărulâ€. Nici un tânăr de astăzi nu poate să È™tie cum ar fi reacÈ›ionat la presiunile de atunci sau la È™antajul lipsit de onestitate al editorilor de stat, singurii autorizaÈ›i să existe. Deci, cu puÈ›ine excepÈ›ii, acel lot care debuta prin 70 nu are de ce să se ruÈ™ineze în clipa eventualei antologări, dacă a mai rămas viață în acele texte. Iar aici vreau să mai adaug o nuanță: nu e totdeauna bine să se antologheze pe sine autorul, căci îl pot trăda fie o înclinaÈ›ie prea narcisistă, fie una prea critică. Traducătorul poemelor mele în italiană a vrut să-È™i facă singur selecÈ›ia din primele mele cărÈ›i, găsind că se află în ele un ton orfic pe care vrea să-l transpună cu prioritate, lăsând pe planul al doilea poemele mele cu caracter social de mai târziu. El crede că am eliminat nejustificat o bună parte din primele poeme, indus în eroare de faptul că orfismul pare mai „demodat†la cota gustului de astăzi din România. Cum amândoi îl admirăm pe Mario Luzi, am cedat de bunăvoie acestei remarci, flatat în sinea mea de o posibilă comparaÈ›ie cu autorul Sosirii nocturne. Cum se vede, textele își dobândesc viaÈ›a lor proprie. Nu mai poÈ›i face nimic pentru ele, dar nici nu trebuie să crezi în moartea lor aparentă. - „Încep să văd acum mai bine limitele traduceriiâ€, spui la un moment dat. Care sunt limitele traducerii, mai ales că te situezi de ambele părÈ›i: ai tradus È™i eÈ™ti tradus. Există o „probă chimică†a traducerii? - Iubitorii locurilor comune recurg fără ezitare la adagiul cunoscut: acela că traducătorul ar „trăda†autorul. ÃŽntr-o anumită privință este adevărat, în sensul că suflul intern al traducerii, fără de care magia transpunerii vieÈ›ii textului dintr-o limbă în alta nu se realizează, îi aparÈ›ine traducătorului. El aduce viaÈ›a propriei sale limbi pentru a insufla viață unui text venit din exterior. E ca È™i cum ai încerca să lichefiezi un beton care s-a prins deja. Nu e simplu, mai cu seamă când e vorba de poezie. Nu e simplu nici în filosofie, în teatru sau în proză. Mai uÈ™or se traduc ideile, mai greu melodia, jocurile de cuvinte, ezitările interne, semitonurile È™i înÈ›elesurile speciale existente în fiecare limbă prin stratificarea propriei sale evoluÈ›ii. Vallejo a scris un bizar eseu despre „electronii†operei de artă, în care spune clar că poezia rămâne intraductibilă. Putem traduce, spunea el, din Whitman ideile, dar nu È™i „marile miÈ™cări animale, marile numere ale sufletului, obscurele nebuloase ale vieÈ›iiâ€. Vallejo însuÈ™i rămâne intraductibil, chiar cu celebrul său titlu de volum Trilce, (ar fi o misterioasă eufonie deviată din trinitate dar È™i o translaÈ›ie de la „dulce†spre „trilceâ€, un soi de dulceață a cifrei trei!); dar tot el se „deschide†spre traducere prin forÈ›a autenticității poeziei sale, care pulverizează multe bariere semantice È™i aparentele limite ale transpunerii. Eu am intrat inconÈ™tient în „cercul†traducătorilor. IntenÈ›ia mea era mult mai modestă: aceea de a citi corect È™i de a înÈ›elege o literatură pe care nu o găseam (deloc sau deloc satisfăcător) tradusă – Beckett, Pessoa, Vallejo, Drummond, Luzi, Saba, Lautréamont È™.a. SimÈ›eam atunci că devine obligatoriu pentru mine să intru È™i să rămân multă vreme în interiorul unor mari opere monotone de tipul Il Canzoniere. Nu-mi explicam cum de rămâne inepuizabil Petrarca în acel exerciÈ›iu erotic aparent languros sau care sunt resursele infinite ale lui Pessoa când radiografiază obsesiv banalitatea. Amândoi parcă voiau să scrie totul, să nu mai lase nimic nespus È™i de spus altora! Iar ca să înÈ›eleg, încercam, pentru uz propriu, È™i echivalarea unor texte în româneÈ™te. Două ierni la rând am stat cu O livro de desassossego a lui Pessoa, seara târziu, în bucătărie, când gazele din sobă reuÈ™eau să salte de-o palmă, scoțând cuvinte din dicÈ›ionar È™i suindu-mă pe pereÈ›i de exaltare când ajungeam să pricep sensul acelor fraze de aur. Nici prin cap nu-mi trecea că într-o zi voi ajunge să public în traducere integrală Cartea neliniÈ™tirii. Iată de ce eu am continuat să traduc fără ca, la început, să conÈ™tientizez limitele exerciÈ›iului. Ceea ce primeam era fabulos, È™i mă simÈ›eam mai bogat decât dacă aÈ™ fi avut valoarea sumei la care se ridica datoria externă a României. Citeam cu empatie È™i traduceam cu dăruire. Poate că aceasta este È™i proba chimică necesară unei reuÈ™ite. Dar limitele nu sunt de ignorat. Pessoa ortonimul rămâne una din aceste mari dificultăți. Am publicat din poezia lui cu ritm È™i rimă numai ceea ce mi-a reuÈ™it aproape identic cu originalul, inclusiv cu măsura silabică respectată, atunci când a fost cazul. Nu mică mi-a fost mirarea să văd pe Internet opinia unui cititor care critica acea traducere, fiindcă s-ar fi pierdut ritmul È™i rima, deÈ™i recunoaÈ™tea corectitudinea redării conÈ›inutului. Nu văzuse efortul meu È™i nici nu părea a fi prea onest. ÃŽn schimb, era evident că nu încercase niciodată o asemenea experiență. ÃŽn plus, recomanda traduceri din textele dificilului portughez în... spaniolă! Nici acelea traduse de el. Și încă un cuvânt: traducerile de astăzi dau prioritate liniei demonstrative dintr-un poem, inteligenÈ›ei sensibile care îl fortifică din interior. Tot mai rar veÈ›i vedea traduceri făcute după măsura traducătorului, în felul în care Arghezi îl „scurta†pe Baudelaire. Nu este o ruÈ™ine să traduci fără rimă un sonet, dacă reuÈ™eÈ™ti să captezi cel puÈ›in „muzicalitatea†ideilor. Iar cu asta, intrăm în alt domeniu. Fiecare limbă are o viață a ideilor prin propria ei muzicalitate È™i prin multiple elemente care o disting de altele. Beckett È™i-a tradus singur la început poemele din engleză în franceză, dar când a constatat că rezultă două variante sensibil diferite, a continuat să scrie poezie numai în franceză (pentru a-È™i asuma o dificultate suplimentară, spunea el!). Iar când È™i-a tradus invers, din franceză în engleză, piesa Malone meurt, constatând că nu poate să traducă termenul francez „naîtreâ€, care este un verb activ, prin termenul pasiv din engleză „to be bornâ€, a creat neologismul „to get bornâ€. Un fel de a zice că te naÈ™ti născându-te tu pe tine, ca o sforÈ›are fizică a personalității! Trebuie să fii foarte atent să prinzi asemenea nuanÈ›e. Eu nu vreau, cel puÈ›in deocamdată, să mă traduc singur în alte limbi nici nu încerc să scriu în ele poezie. Am noroc că sunt tradus de locutori nativi, persoane care iubesc poezia mea, de obicei fără să mă cunoască. Scriu eseu în franceză, poezie nu. Căci poezia recurge È™i la cuvintele din limba maternă pe care ai sentimentul că le-ai uitat sau că nu le-ai È™tiut niciodată. Numai în limba maternă poÈ›i cere urgent cuvântul pe care nu l-ai avut niciodată È™i pe care, prin ce miracol, È›i-l depune totuÈ™i în palmă Infinitul! - Spui în alt interviu:„Eram inhibat. El (César Vallejo, n.m.) mă învăța să urluâ€. Ce ai învățat din traduceri, pentru scrisul tău în primul rând ? - Enorm de multe lucruri. ÃŽn primul rând, mi s-a confirmat că există o arhitectură necesară în poem, fără de care totul se destramă. Iar acest lucru se vede foarte bine când întinzi pe masă poemul altuia, pe masa de tradus, È™i începi să-i demontezi elementele, având grijă, totuÈ™i, să nu-i tai respiraÈ›ia ! Totul trebuie să fie necesar È™i suficient într-un poem, de la titlu la juxtapunerea versurilor sau la cadenÈ›a lor grafică. Fiecare cuvânt trebuie să-È™i justifice rostul, chiar È™i atunci când dă impresia că este doar o pietricică într-un torent dezlănÈ›uit. Iar absenÈ›a de sens trebuie să facă... sens. Adică să fie suplinită de o tensiune a textului care indică expres această absență sau denunță imposibilitatea de a ajunge la un sens. Revolta lui Vallejo este una din aceste măreÈ›e lecÈ›ii. El afirmă că nimic nu este mai „pur†decât absurdul. Pur fiindcă deplin, indeclinabil, intratabil în masivitatea lui. Dar nu absurdul lui Kafka, în care forÈ›e oculte dirijează din umbră realul, socialul, destinul oamenilor, ci un absurd al absenÈ›ei de justificare. Și o imensă luptă cu Dumnezeu, oarecum în tradiÈ›ia exaltat doloristă a misticilor spanioli, dar cu mijloacele unei arte de o brutalitate percutantă fără egal. Nimic nu justifică suferinÈ›a umană – este una din marile teme la Vallejo - ; dar „nimic nu este mai real ca nimiculâ€, pare să adauge acelaÈ™i Vallejo, în spiritul lui Democrit. Și nu întâmplător îl evoc pe involuntarul înaintaÈ™ grec al „realismuluiâ€. Vallejo a răsturnat un raport tradiÈ›ional. SuferinÈ›ele sufletului au devenit la el suferință fizică. Astfel, a fost degradat de la bun început orizontul metafizic, iar suferinÈ›a fizică a devenit metafizică a limitei. Pe de altă parte, Vallejo a reuÈ™it să sugereze că renunță parÈ›ial la cuvinte È™i recurge la cifre sau la È™iruri onomatopeice, la limbajul copiilor, la pleonasme, rupturi neaÈ™teptate È™i enunÈ›uri neîncheiate, din moment ce nici poezia (È™i nici iubirea!) nu pot alina suferinÈ›a omului. Protestul lui Vallejo de-semantizează poezia, o umileÈ™te, îi extirpă glandele endocrine ca să o convingă să dea din ea mai mult decât o mână de sensuri sau o somnolență situaÈ›ională eufonică. M-am simÈ›it electrocutat când am început să traduc din acest nefericit metis. Omar Lara mi-a furnizat textele, vreo douăzeci È™i ceva, pe care le avea cu el în exilul din România. Le-am tradus pe toate în antologia celor 20 de poeÈ›i latino-americani contemporani, după care, timp de două decenii, nu m-am mai „atins†de Vallejo. Devenise pentru mine o primejdie. Voiam să iau totul de la el. Și aÈ™a, mă suspectez că am dezvoltat în poeziile mele anumite sugestii din textele sale, È™i i-am văzut umbra când am procedat la lectura retrospectivă pentru prima mea antologie. Dar s-a petrecut ceva È™i mai ciudat. De câteva săptămâni, am purces pentru prima dată la o lectură completă a poeziei sale – de unde È™i insistenÈ›a cu care mă refer aici la el – È™i, în plus, după o ediÈ›ie critică de referință (căci Cercul Prietenilor lui Vallejo din FranÈ›a mi-a facut onoarea să-mi ceară să expun o conferință despre el la Cité Universitaire). Or, am avut de asemenea sentimentul că “dezvoltasem†în mine în toÈ›i aceÈ™ti ani unele poeme de ale lui Vallejo, pe care niciodată nu le citisem. Trebuie că există niÈ™te vase orfice, vorba altui poet, cubanez, prin care am incredibilul noroc să comunic cu acest peruan. - Cum respiră poezia ta între †Stare de asediu†și “Viață de probă†? - Respiră...sufocându-se ! Iată de ce am ales pentru ediÈ›ia franceză de la Ed. La Différence un titlu explicit – Poèmes en apnée. Și în româneÈ™te prin apnee se înÈ›elege exerciÈ›iul de reÈ›inere a respiraÈ›iei, de obicei pentru cei care se scufundă în apă. Evident însă că nu sunt nici poeme cu scafandri, nici cu pescuitori de perle. Mi se pare că în toÈ›i acei ani am respirat doar cu o jumătate de plămân. Și nu numai eu. Traducătoarea poeziilor mele în portugheză chiar m-a întrebat, uÈ™or jenată, dacă am fost bolnav de plămâni. Nu am fost, aerul era viciat, aerul ideologic, È™tim cu toÈ›ii, ce mai... Dar încă nu È™tim, cred eu, cât de grav a fost, care sunt consecinÈ›ele pe termen lung, nu doar pentru organismele noastre fizice, pentru plămânii noÈ™tri, ci mai cu seamă pentru organismul nostru colectiv. ÃŽnÈ›eleg că nu mai e la modă să se vorbească despre asta. Toată lumea vrea să uite, e firesc. Iar apoi, pentru tinerii care au astăzi 18 ani, statul la coadă la cartofi, indigenÈ›a generală sau plocoanele date pe atunci vânzătoarelor de la librării ca sa-È›i reÈ›ină o carte sunt elemente contrastante, mai degrabă anecdotice. Nici eu, la 8 ani, nu înÈ›elegeam de ce insista bunicul meu să-mi repovestească aceeaÈ™i scenă de la sfârÈ™itul războiului, când un soldat rus i-a scos cizmele din picioare È›inându-l sub ameninÈ›area pistolului. Mi se părea că vorbeÈ™te despre ceva petrecut prin Evul Mediu, înainte să apară minunatele cravate roÈ™ii, cu care tocmai se mândrea prima promoÈ›ie a È™colii din sat ! Dar literatura încă nu are dreptul să uite, fiindcă ea încă nu a înÈ›eles ce s-a întâmplat în acele decenii. Dacă e ceva de înÈ›eles, în afara faptului că toate acele suferinÈ›e erau în primul rând inadmisibile (cum È™tia bietul Vallejo înainte, vai, să se lase sedus de găunosul ezoterism al comunismului, dar el din preaplin de omenie È™i de compasiune pentru alÈ›ii), deci dacă e ceva de înÈ›eles din acele suferinÈ›e, numai literatura poate să o spună. - Noua culegere de versuri care îți apare în aceste zile la Editura Paralela 45 se numeÈ™te „Frigul intermediarâ€. De ce? - Este o imagine din copilărie; mi-a apărut, salvatoare, înainte să predau manuscrisul, când umblam după un titlu. Sunt trei portocale puse la fereastră, între cele două geamuri. Puse acolo să se păstreze dar È™i ca le văd eu de departe când voi sosi acasă, să mă întâmpine deja cu pâlpâirea lor. Unii dintre noi ne mai amintim ce explozie de exotism puteau să aducă într-o casă câteva portocale pe care le găseai rareori în iarna românească. Dar iată că mi-a trebuit aproape o viață întreagă să pricep È™i mesajul de atunci al mamei, care le pusese în geam pentru a veni astfel din depărtare în întâmpinarea bucuriei mele. ÃŽn mod paradoxal, acest frig care nu este nici al lăuntrului, nici al părÈ›ii de afară, protejează viaÈ›a, chiar îi asigură o oarecare strălucire. Eu am o relaÈ›ie ciudată cu frigul. Nu aÈ™ spune că-mi era frig chiar È™i în pântecul mamei (a zis-o deja Brecht), dar simt deseori viaÈ›a ca pe un asemenea frig-armistiÈ›iu, înaintea frigului decisiv. E un frig mai degrabă tonic. Dar poate că nu fac bine să intru în jocul explicaÈ›iilor. Eu sper că poezia prinde mai mult decît intenÈ›ionez eu, È™i probabil chiar altceva. Aici se află marele mister al autonomiei limbajului poetic. - Există È™i în această carte, pe lângă numeroÈ™i termeni filosofici („clinamenâ€, „kairos†etc.), unele noÈ›iuni abstacte din fizica particulelor È™i chiar o referință la Plank. Este obligată poezia să se extindă spre alte domenii? - Este, dacă nu vrea să participe la analfabetismul ambient. Ceea ce gândesc actualmente fizicienii este poezie pură, o proiecÈ›ie a imaginaÈ›iei de care, într-adevăr, poate să fie mândră mintea umană. Sigur, acolo unde se întâlnesc între ei specialiÈ™tii, se vorbeÈ™te deja un limbaj abstract È™i specializat aproape de netradus în formule exoterice. Eu mă mulÈ›umesc cu mai puÈ›in È™i, de obicei, dau È™i „traducerea†acelor termeni prin context. Poate cea mai misterioasă rămâne sintagma „amplitudini de probabilitateâ€, care dă numele unui ciclu. Nu o explic, găsesc că este o superbă formulă în care se amestecă È™i destinul È™i fizica. - ÃŽntre renunțări È™i reveniri, între perioade de aÈ™teptare È™i de “dezlănÈ›uire“ , ce anume au însemnat etapele de “abandon poetic“ ? Te-au încărcat aceste perioade de tăcere ? - Nu e uÈ™or să-mi dau seama, literatura crizei e una din primele surse ale literaturii, iar uneori nici nu È™ti care dintre ele începe... Am avut lungi perioade când nu am scris nimic È™i am atins punctul critic când am renunÈ›at sincer să mai scriu. Era o imensă eliberare. Dar nu câștigam nimic, continuam să-mi pun întrebări È™i să le văd grupate în structuri literare. Am revenit cu o furie care mi-a făcut bine, cu o intransigență vitală, care acceptă acum că poate rata dar nu poate să tacă. Sunt de părere că scriitorul român se confruntă actualmente cu două probleme teribile de “statutâ€: e suspectat la el acasă de lipsă de onestitate È™i se suspectează el însuÈ™i, tot la el acasă, de lipsă de autenticitate (combinată, uneori, cu un bizar complex de superioritate). Să mă explic. ÃŽn momentul când pasiunile românilor gravitează în jurul marii teme a aglomerărilor de latifundii, când Parlamentul a devenit adevărata cameră de comerÈ› a țării, iar atâția foÈ™ti È™i actuali miniÈ™tri consideră normal să-È™i gestioneze vechile afaceri personale, ca È™i cum mandatul electoral ar fi abia un bacÈ™is insuficient pe traseul carierei lor, cum să poată fi concepută existenÈ›a unei minorități preocupată să exprime îndoieli existenÈ›iale sau acel “mal de vivreâ€? Și încă PE GRATIS! România este actualmente È›ara în care ideea de gratuitate, asociată cu entuziasmul sau cu angajamentul din convingere intimă a devenit inconceptibilă ! După decenii de idealism ipocrit vârât cu pâlnia pe gât, totul s-a transformat într-un materialism compact È™i indigest. Mă È™i întreb cum de se mai strecoară câteva vagi idei filantropice (philos antropos) în rudimentele creÈ™tinismului practicat pe la praznice ? România se poate mândri că a dat varianta cea mai deșănÈ›ată a individualismului neoliberal. Nici un entuziasm dezinteresat nu-È™i mai are locul pe plaiurile mioritice. Iar după ce este asimilat cu condeierii de articole comandate, de multe ori È™i din vina lui, scriitorul român ajunge să iasă È™i în largul altor meridiane pentru a costata că este È™i rămâne marele nimeni ; fiindcă plăteÈ™te È™i pentru imaginea detestabilă a țării sale, deci scrisul lui nu interesează, È™i pentru lipsa lui de experiență în abordarea marilor teme. Iar eu mă întreb: cum se întâmplă că “ managerii“ români s-au aliniat repede la Gotha internaÈ›ională È™i au găsit adresele hotelurilor de lux din Alpi sau din Bahamas, în care intră de obicei îmbrăcaÈ›i în trening, iar scriitorii aÈ™teaptă pomana vreunei invitaÈ›ii colective din afară sau privesc cu jind, de 16 ani, spre un Salon al cărÈ›ii de la Paris, unde aproape niciodată nu au fost incluÈ™i cu drepturi depline, cu semnături de autografe pe propriile lor cărÈ›i, cu conferinÈ›e È™i interviuri televizate, cu opinii efectiv exprimate ca să fie auzite în Europa... spre care ne tot îndreptăm îndepărtându-ne ?! - “Nimeni nu se cunoaÈ™te pe sine“, spui undeva. Este poezia o cunoaÈ™tere de sine ? Dar literatura, în general ? - Epoca noastră, care adoră simplificările pentru a le vinde mai bine la pachet, a inventat o astrologie de consum popular ce te pune zilnic în contact cu iluzia “personalității†proprii. Horoscopul e chiar un bun pretext de conversaÈ›ie, el reuÈ™eÈ™te să alunge electricitatea ostilă firesc instalată între două persoane care se pândesc. Mă amuză rigiditatea autogonflantă cu care imprudenÈ›ii iau un pliu din veÈ™mântul lor interior ca să le arate celorlalÈ›i presupusa linie a tighelului. Cam de aceeaÈ™i natură este È™i exerciÈ›iul psihanalizei, construit în aer pe dogme pozitiviste. Conceptul de “act manquéâ€, de exemplu, familiar fiecăruia, ca sughiÈ›ul, È›ine să ne asigure că este ieÈ™irea la suprafață a unei conÈ™tiinÈ›e vinovate. Ca È™i cum nu ar putea exista È™i o altă explicaÈ›ie, poate de natură chimică ! Dar aÈ™a a declarat profesorul vienez, după ce l-a obligat È™i pe Oedip să stea în cvartir prin apartamentele lui burgheze vreme de câteve decenii. Iată cum devenea literatura “cunoaÈ™tereâ€, lăsându-se deposedată È™i de dimensiunea ei imaginativă È™i de bogăția ei mitică. Freud era tot atât de tare în formule ca Marx, cel cu “lupta dintre claseâ€. Care clase ? Până unde se întind ele ? Ce le desparte ? Cât È›ine vrajba dintre ele, mai cu seamă dacă vedem că vremurile postmoderne constată dispariÈ›ia... proletariatului ! Și Freud È™i Marx cimentau noi tipuri de conflicte pentru a propune rasplata unei fericiri bine meritate după trecerea prin probele “cunoaÈ™teriiâ€, ale disciplinei sau ideologiei lor. E amuzant să-È›i închipui care ar fi Paradisul lui Freud: o omenire lipsită de traume psihice, un creier cu diagramă plată ! Cât despre paradisul lui Marx, am văzut. Cea mai mare impostură a acestei filosofii cu adevărat revoluÈ›ionare (căci aducea bâta printre celelalte unelte conceptuale), a constituit-o transubstanÈ›ierea inversă. Munca, mărfurile sau valoarea serviciilor s-au dezincarnat È™i s-au vărsat în unicul simbol al zilelor noastre: banul. Banul a devenit ostia de împărtășanie, echivalentul universal al lumii globalizate. Iar aÈ™a-zisa identitate a individului, concepută ca o etichetă inconfundabilă, este echivalentul acestei ostii în latura imaterială. E valoarea la purtător a invividului care nici nu concepe că ar putea să nu fie posesorul vreunei valori personale. Individul este unic, nu valoare, sau „capitalâ€. Fiindcă aÈ™a, valorizat, i se inculcă ideea că valoare È™i personalitate sunt acelaÈ™i lucru: valoarea măsurată în bani, iar personalitatea pusă pe grila zodiei! Sau, mă rog, pe canapeaua doctorului vienez. Și întrucât i s-a spus că ar fi un adevărat labirintic psihic, iată-l încredinÈ›at că e locuit de o complexitate bogată ! Noroc că poezia are mai puÈ›ine certitudini. Prin poezie, problemele tale cu tine însuÈ›i se pun de fiecare dată atât în cazuri extreme cât È™i în cazuri de somnolență existenÈ›ială. Nu, poezia nu este cunoaÈ™tere de sine, deÈ™i se învârte pe acolo. Ea este o tensiune autonomă ivită în marea entropie asociativă care e viaÈ›a. Ceea ce încearcă poezia nu poate realiza nici un alt model asociativ, dintre cele pe care le personalizează inteligenÈ›a omului. Nu fiindcă poezia ar avea puteri speciale, ci tocmai fiindcă ea jonglează cu incertitudini ce permit È™i iluzia unor revelaÈ›ii surprinzătoare. Sunt singurele revelaÈ›ii capabile, rareori, să reconforteze precaritatea individului. - Te-a deturnat gazetăria de la poezie ? - Poate că da, însă nu regret. Subiectele de actualitate continuă să mă frigă la degete dar nu mă mai simt tentat să le introduc în poezie, cum făcusem în Stare de asediu. Ca ziarist, sunt mult mai reactiv È™i radio-activ!. Am spumegat de furie când am văzut recentul vot de complicitate vinovată din Parlamentului României. Unde e societatea civilă care umplea PiaÈ›a Universității cu manifestanÈ›i, să aducă acum zeci de mii de români care să huiduiască această ruÈ™inoasă instituÈ›ie ? ÃŽn orice È›ară din Europa Occidentală, asemenea deputaÈ›i nu ar mai îndrăzni să iasă pe stradă nici escortaÈ›i de echipe speciale de motocicliÈ™ti. Lumea i-ar pândi È™i i-ar huidui chiar È™i pe iaz la pescuit sau în codru la vânătoare! Oare nu mai are cuvântul scris nici o putere? Oare fulgerul nimicitor care a fost odată acel J’acuse al lui Zola să nu se declanÈ™eze niciodată din cerul placid al conivenÈ›elor balcanice ? Oare este atâta lipsă de vlagă în braÈ›ul executiv sau el este conectat direct la lipsa de ruÈ™ine ? Citim tot felul de consideraÈ›ii bizantine despre procedurile procedurilor È™i despre incapacitatea incapacității de a pune în funcÈ›ionare mecanismele banale ale justiÈ›iei, încât nu e de mirare că România e privită din nou ca o È›ară a suprarealismului spontan. Suprarealismul È™i ciulinii dau permanent în floare în România. - Ce s-ar fi ales din scrisul lui Dinu Flămând dacă ar fi rămas în È›ară, dacă nu ar fi descoperit ca spaÈ›iu existenÈ›ial Occidentul ? Iar exilul este o opÈ›iune definitivă ? - Occidentul îl descoperisem deja în România, prin lecturi. Era unul limitat, e adevărat, dar era deja singurul care mă interesa: cel al culturii în general È™i al poeziei în special. Sigur că experienÈ›a acestor peste È™aisprezece ani a fost extrem de bogată, deÈ™i traumatizantă în acelaÈ™i timp. Eu sunt un adaptabil inadaptat, bine instalat în provizoriu È™i în precar, ca È™i în angoasa robustă. Dar parcă spuneam că nimeni nu se cunoaÈ™te pe sine! E adevărat, nu credeam că voi rămâne în Occident după cum, probabil, nu credeam niciodată sută la sută că voi fi altceva decât un bârgăuan privind cu ochi uimiÈ›i spectacolul lumii. Ce are “Bârgăuanul Uimit†altceva sau în plus decât ceilalÈ›i muritori ? Poate un rest de candoare pe care alÈ›ii o consideră absență de reacÈ›ie. Iubesc persoanele rămase pentru o clipă suspendate într-un amestec de nedumerire È™i admiraÈ›ie. Era o expresie ce se traducea pe fruntea mamei cu un È™ir de sinuoase râuri paralele. E bine când eÈ™ti departe, să te poÈ›i gândi la asemenea lucruri apropiindu-È›i-le. Și iată că pleci departe pentru a fi mai bine locuit de propriu-È›i trecut. Observ că există deja câteva milioane de români în marea dispersie terestră; tot atâtea Românii împrăștiate, tot atâtea dificile decizii definitive care se pot modifica, pe neaÈ™teptate, la intervenÈ›ia hazardului. - Crezi că a rămas critica literară datoare față de scriitorii din exil ? - Ea este datoare în primul rând literaturii din trecut în general. Atâtea monografii care lipsesc, atâtea ediÈ›ii critice care nu se mai fac, atâta inteligență care absentează, pentru a fi reabilitată însăși ideea de literatură, după ce de vreo zece ani È™i literatura a fost împinsă în zona scandalurilor ieftine È™i a polemicilor fără substanță. România nu are cine È™tie ce mari bogății, dar potenÈ›ialul ei cultural a fost generos È™i în vremurile cele mai tulburi. După câteva decenii în care elevilor li s-a băgat în cap doar ideea că literatura are o misiune socială sau chiar de clasă, după ce s-a pus È™aua pe spinarea ei “ patriotică“ sau pe È™alele ei naÈ›ionaliste È™i, de asemenea, după ce în ultima decadă tonul îl dă un fel de dogmă a antidogmatismului infantilizat, era timpul să apară acele noi manuale È™i acei noi dascăli care să înceapă prin a le spune tinerilor că trebuie să vadă în creaÈ›ia literară, ca È™i în orice altă formă de ficÈ›iune, un exerciÈ›iu solar al imaginaÈ›iei, chiar când e vorba de deprimatul Bacovia ; o excitaÈ›ie a spiritului, un dialog peste generaÈ›ii, o comuniune cu marii morÈ›i ai civilizaÈ›iei umane È™i cu marile emoÈ›ii ale existenÈ›ei. S-a produs oare această schimbare ? Mă îndoiesc. Deci de ce să mă mir că despre « exilaÈ›i » scriu doar prietenii care își mai aduc aminte de ei ? Nu mă plâng. M-am împăcat cu ideea că È™i existenÈ›a literară este doar o formă de relativitate asumată È™i că nu trebuie să abdici nici atunci când societatea se de-culturalizează alert. Mi-ar fi destul să mai pot scrie vreo zece poeme. Iar apoi, nu-i aÈ™a, persistă È™i miracolele prieteniei. De pildă, această ediÈ›ie bilingvă româno/engleză cu poeme vechi È™i noi, selectate, traduse migălos È™i superb de Olga Dunca, adică antologia – ÃŽn refracÈ›ia realului, Ed. Tipomur – care îți aparÈ›ine È™i È›ie, Nicolae BăciuÈ›. în calitate de editor È™i prefaÈ›ator È™i pentru care îți mulÈ›umesc din suflet. Paris – Târgu-MureÈ™, 21 martie 2006 * ÃŽn refracÈ›ia poeziei ÃŽn ciuda a ceea ce s-ar putea vedea din exterior la o privire neatentă, o bună parte a literaturii române nu s-a lăsat aservită propagandei comuniste în deceniile dictaturii lui CeauÈ™escu. Cazul revistei Echinox, înfiinÈ›ată în 1968 în mediul universitar din Cluj, în Transilvania, care continuă să apară, fiind una dintre cele mai longevive reviste de cultură din România, mi se pare exemplar. Cenaclul È™i revista Echinox s-au bătut pentru specificul literaturii neaservită ideologiei È™i cu atât mai puÈ›in marxismului. Nu a fost totdeauna simplu, iar literatura scrisă în acea perioadă este un bun exemplu. Dinu Flămând, care a luat calea exilului înainte de căderea fostului regim, a revenit în spaÈ›iul cultural românesc cu gama unor metafore amare È™i ironice ce depun mărturie despre parcursul anilor de bătălii „esteticeâ€, care pe mulÈ›i alÈ›ii i-au uzat. Sintagme precum „viață de probăâ€, sau „fericire obligatorie†sunt felul lui de a replica, acuzator dar È™i autoironic, în momentul în care poetul încearcă să reconstituie acel trecut. Viață de „probăâ€? Cine, mai cu seamă într-un regim dictatorial, È›i-ar putea oferi să alegi între mai multe tipuri de vieÈ›i, iar pe una, eventual, doar să o probezi? Poate doar manipulanÈ›ii acelei ideologii, care promiteau binecunoscutul Paradis roÈ™u, însă undeva dincolo de viaÈ›a adevărată. ÃŽntre timp, în viaÈ›a cea reală, tot ei doreau să impună „fericirea obligatorieâ€. Iar realitatea? ÃŽn prima fază, poetul observă realitatea deformată, refractată tocmai de liniile strâmbe ale presiunii sociale. La distanță de două decenii, vedem însă apărând È™i o altă realitate: cea actuală, devitalizată, aflată în proces de virtualizare. E un parcurs lung, de la revoltă înăbuÈ™ită, perceptibilă în primele sale poeme, la sarcasmele È™i tonul violent din Stare de asediu, sau din Viață de probă. Parcurs perceptibil È™i în această antologie, în ciuda faptului că predomină aici tematica erotică. ÃŽn fond, È™i iubirea este deformată de „refracÈ›ia†la care e supus cuplul social. Din acest punct de vedere, prezenta antologie, insolită prin opÈ›iunile la care recurge selecÈ›ia semnată de Olga Dunca, este o neaÈ™teptată ușă secretă deschisă spre interiorul aceleiaÈ™i stări de inconfort, ce defineÈ™te poezia lui Dinu Flămând. Nu am scris niciodată despre această poezie, deÈ™i îmi era familiară - întâi dintr-o solidaritate echinoxistă È™i apoi dintr-un orgoliu localist, È™i Dinu Flămând fiind bistriÈ›ean, ca È™i mine, provenind, aÈ™adar, dintr-un spaÈ›iu geografic de identitate comună. Am reluat poezia lui Dinu Flămând, de la „Apeironul†de debut, 1971, până la „Grădini / Jardinsâ€, ediÈ›ie română -franceză, apărut în 2005. O poezie ajunsă, editorial, la treizeci È™i cinci de ani, care poate fi considerată aproape unitatea de măsură a miÈ™cării Echinox, acest fenomen literar major în literatura română din ultimele patru decenii. Născut la 24 iunie 1947, la Susenii Bârgăului, BistriÈ›a-Năsăud, la patru decenii de la debutul în revista „Tribuna†(1966), Dinu Flămând înscrie în biografia sa literară (potenÈ›ată în liniile ei esenÈ›iale de studiile universitare de la Facultatea de Filologie din Cluj-Napoca, de implicarea în destinul unor publicaÈ›ii de prestigiu, ca „Echinoxâ€, „Amfiteatruâ€, Secolul 20â€, de traseul din exil, cu etapele jurnalistice de la Europa liberă, BBC È™i Radio France Internationale) o operă care e greu de ignorat È™i cu atât mai puÈ›in de contestat, oricât de perverse ar fi unele gusturi critice sau politici literare. Exigent cu sine, necruțător cu cei care rătăcesc fără orizont în literatură, Dinu Flămând s-a făcut respectat nu doar prin verbul său, ajungând ca È™i zâmbetul său ironic, adevărată marcă de identitate, să fie echivalent cu o judecată de valoare, cu o sentință. Altfel, un om prietenos, bine temperat, ocolit de încrâncenări È™i resentimente, degajat, un personaj captivant, a cărui companie e energizantă. Poezie, critică literară, traduceri cu marca Dinu Flămând circulă în diverse spaÈ›ii de cultură cu garanÈ›ia modernității È™i viabilității. Poezia din Apeiron, 1971, Poezii, 1974, Stare de asediu, 1983, Viață de probă, 1998, MigraÈ›ia Pietrelor, 2000, 2004, Tags, 2000, ediÈ›iile bilingve Dincolo / De l’autre côté, 2000, Circular / Circulaire, 2002, Peisaje verticale / Peysages verticaux, 2003, Poeme în apnee / Poèmes en apnée, 2004, Grădini / Jardins, 2005, sau exclusiv traduceri, Estado de sitio, în spaniolă de Omar Lara, 1984, critica È™i eseistica din Introducere în opera lui George Bacovia, 1981, Intimitatea textului, 1985, traducerile în română din Martic Booth, Polenul insidios, 1977, 20 de poeÈ›i latino-americani (în colaborare cu Omar Lara) 1983, Fernando Pessoa, Cartea neliniÈ™tirii, 2 volume, 2000, Fernando Pessoa, Odă maritimă È™i alte poeme, 2002, Philippe Sollers, Războiul gustului, 2002, Jorge Semprun, Mortul care trebuie, 2002, Dominique de Villepin, Napoleon, Cele o sută de zile sau spiritul de sacrificiu, 2003, Fernando Pessoa, Odes e outros poemas / Ode È™i alte poeme, 2004, Samuel Beckett, Poèmes / Poeme, 2004, sute de articole risipite în diverse publicaÈ›ii dau măsura unui scriitor de anvergură È™i forță, beneficiar al unor aprecieri critice semnate de autorități în materie, din È›ară È™i străinătate. Opera lui Dinu Flămând nu ar putea fi înregimentată unui topos strict, exclusiv; temele sale se îmbogățesc în permanență, chiar dacă radiografia sentimentelor reia anumite motive obsedante, cum se vede È™i în această antologie. După mai bine de 17 ani de publicat cărÈ›i acasă, urmaÈ›i de tot atâția ani de scris în exil, poezia sa a rămas tributară neadaptării. ÃŽnsă pe toate aceste meridiane pe unde l-a purtat existenÈ›a, poetul È™i-a protejat o matrice spirituală uÈ™or identificabilă, rezultată din tensiunea elanurilor nestăvilite È™i a inhibiÈ›iilor reprimate. Poezia lui vine dintr-o continuă „stare de asediuâ€, dintr-o „criză†fără de sfârÈ™it, pentru că „nimeni nu se cunoaÈ™te pe sineâ€. De altfel, pentru importanta antologie bilingvă, tipărită în 2004 la Paris, de Editura La Différence, poetul a ales o altă variantă a acestei crize, cu referință È™i la sufocarea pe care am traversat-o cu toÈ›ii timp de câteva decenii: Poèmes en apnée. Scufundătorii de adâncuri se exersează să-È™i È›ină respiraÈ›ia, în „apneeâ€; poeÈ›ii români din acele decenii se exersau să respire È™i să supravieÈ›uiască în aerul rarefiat al lipsei de libertate. SelecÈ›ia din această antologie este una a „întâlnirilor admirabileâ€. Traducătoarea s-a lăsat ghidată de afinități elective, urmând acel „sunet fundamental†despre care vorbea Ion Pop, unul dintre comentatorii avizaÈ›i ai acestei poezii. „Poezia lui Dinu Flămând îmi era familiară, spune Olga Dunca, dar efortul de a o transpune în limba engleză mi-a deschis È™i alte căi de acces spre sensibilitatea complexă a poetuluiâ€. E prima înfățiÈ™are a poeziei lui Dinu Flămând în limba engleză. Dar este È™i prima antologie a poeziei sale erotice proiectată pe fundalul inadaptării existenÈ›iale. De unde È™i convingerea că această antologie ar putea deveni... antologică. (Prefață la volumul ÃŽn refracÈ›ia realului/ In Refracting Real, Editura Tipomur, 2006) MONICA LOVINESCU Monica Lovinescu s-a născut la 19 noiembrie 1923, în BucureÈ™ti. Este licenÈ›iată în litere a Universității din BucureÈ™ti. A debutat în revista Vremea cu nuvele È™i schiÈ›e, a colaborat cu critică teatrală la revista DemocraÈ›ia È™i a publicat proză în Revista FundaÈ›iilor Regale. După război, e asistenta lui Camil Petrescu la Seminarul său de artă teatrală. Se refugiază în FranÈ›a, în septembrie 1947, ca bursieră a statului francez, iar la începutul lui 1948 cere azil politic. Colaborează la revistele: "East Europe", "Kontinent", "Preuves", "L'Alternative", "Les Cahiers de l'Est", "Temoignages", "La France Catholique", cu articole È™i studii despre literatura română È™i despre ideologia comunistă din România. Scrie capitolul despre teatrul românesc din "Histoire du Spectacle" („Encyclopedie de la Pleiadeâ€, Gallimard, 1965). Publică în reviste româneÈ™ti din exil: "Contrapunct", "Dialog", "Agora", "Luceafărul", "Caiete de dor", "FiinÈ›a românească", "Ethos". Cu pseudonimele Monique Saint-Come È™i Claude Pascal publică traduceri din literatura română. Din anii È™aizeci, colaborează la Radio Europa Liberă, cu două emisiuni săptămânale: "Actualitatea culturală românească" È™i "Teze È™i Antiteze la Paris", poate cele mai ascultate emisiuni de actualitate literară È™i politică românească difuzate pe unde radio în toată perioada comunistă, adevărat barometru al culturii române. Colaborează È™i la emisiunea în limba română a Radiodifuziunii Franceze (1971 – 1974) È™i la emisiunile redacÈ›iei pentru Europa răsăriteană. O selecÈ›ie din cronicile literare Radio, difuzate de Monica Lovinescu, au apărut în volumul Unde scurte (Ed. Limite, Madrid, 1978). "Academia Româno-Americană de ȘtiinÈ›e È™i Arte" îi acordă Diploma de Onoare pe anul 1987, pentru întreaga sa activitate de ziarist È™i critic literar. A publicat volumele Unde scurte (Humanitas, 1990), ÃŽntrevederi cu Mircea Eliade, Eugen Ionescu, Ștefan LupaÈ™cu È™i Grigore Cugler (Cartea Românească, 1992), Seismografe. Unde scurte II (Humanitas, 1993), Posteritatea contemporană. Unde scurte III (Humanitas, 1994), Est-etice. Unde scurte IV (Humanitas, 1994), Pragul. Unde scurte V (Humanitas, 1995), Insula Șerpilor. Unde scurte VI, (Humanitas, 1996), La apa Vavilonului I (Humanitas, 1999), La apa Vavilonului II (Humanitas, 2001), Jurnal 1981–1984, (Humanitas, 2003), Jurnal 1985–1988, (Humanitas, 2003), Jurnal 1990–1993, (Humanitas, 2003), Jurnal 1994-1995 (Humanitas, 2004), Jurnal 1996-1997 (Humanitas, 2005). * „Exilul e de fapt unul fără de vârstă†- CredeÈ›i că se poate vorbi acum de o generaÈ›ie ’80 bine definită È™i clar conturată în geografia românească postbelică? Prin ce s-ar remarca această generaÈ›ie față de generaÈ›ia ’60 È™i față de generaÈ›ia ’70? - Nu doar acum, ci mai de multă vreme se poate vorbi – È™i s-a vorbit – de generaÈ›ia ’80. S-ar putea ca optzeciÈ™tii să se fi caracterizat mai puÈ›in prin „textualismâ€, atât de deseori invocat, cât prin condiÈ›iile care dacă nu l-au provocat, cel puÈ›in l-au înlesnit. Mai precis, generaÈ›ia ’80 a debutat într-o atmosferă pe care n-o cunoscuseră predecesorii ei. Nici alegerea între un statut de colaborator activ al regimului È™i acela aproape eroic al refuzului care putea duce la tăcere, uneori chiar la închisoare, alegere spre care au fost împinÈ™i scriitorii sub dogma realismului socialist. Nici capcanele liberalizării în care resturi de privilegii se împleteau cu impresia (uneori justificată) de a putea da literaturii o parte cel puÈ›in din ceea ce i se cuvenea. ÃŽn anii ’80, puterea nu mai avea ochi È™i bani decât pentru amatorism sau plecăciune la curte, spre cântecul din frunză È™i ditirambi. Pe scurt, „Cântarea României†și elefantocraÈ›ia elogiului. Ajungând totuÈ™i să publice, tinerii, beneficiind la început de atmosfera unor cenacluri literare care le-au dat È™i un aer de familie intelectuală, nu mai erau în schimb primiÈ›i într-o Uniune paralizată de putere. Marginalizarea tinerilor a dus la refuzul cliÈ™eelor, dar a făcut È™i mai dificilă înfruntarea cu o cenzură din ce în ce mai insidioasă. S-ar putea chiar pretinde până la un anumit punct că textualismul a slujit drept text-pretext pentru ca protestul să se poată exprima. ÃŽn nebunia totalitară care atingea în cultul conducătorului esenÈ›a însăși a grotescului, optzeciÈ™tii sunt poate primii care, colectiv, au radiografiat îmbolnăvirea corpului social. S-ar putea spune, È™i am spus-o în mai multe rânduri, că prozatorii acestei generaÈ›ii se plimbau pe străzi È™i printre semeni în mână cu un aparat de filmat, în alta cu un magnetoscop. Ei n-au fost doar textualiÈ™ti, ci creatorii unui fel de „realism cotidian†făcut din mizerie, răsteală È™i vulgaritatea oralului. Intrând pe scena literară când romanul politic părea monopolizat de impostori - curajul cu voie de la poliÈ›ie – ei au renunÈ›at la denunÈ›area trecutului, admisă de regim pentru glorificarea prezentului, È™i s-au focalizat pe detaliu, pe semnele mărunte ale degradării generale. Prin ei, strada a irupt în proza românească È™i a început să strige. Avangarda lor a fost, sub acest unghi, politică È™i politizată. Nu e, totuÈ™i, singurul unghi cu putință. Textualismul lor se voia È™i o punere la zid, la ora precisă a Occidentului. Se voia, nu prea era. Când postmodernismul se instalase în capitalele literare ale Occidentului, optzeciÈ™tii se aflau încă în modernism, cu un decalaj de vreo zece ani. Nu ajunge, cum au încercat unii, să pui eticheta, de altfel prea încăpătoare, de postmodernism, pentru a È™i fi aÈ™a ceva. Modernismul optzeciÈ™tilor nu prezenta mai puÈ›in o cucerire È™i în plan estetic. Cred că adevăratul postmodernism de-abia după decembrie ’89 se va dezvolta. Postmodern este, încă de pe acum, un Mircea Cărtărescu, mai ales cu Visul È™i Levantul, scrise înainte de 1989. Textualistă, modernă, dar în acelaÈ™i timp realistă È™i politică, literatura optzecistă dobândeÈ™te din ce în ce mai mult contururi precise. Se poate cu adevărat vorbi de o generaÈ›ie aparte în geografia spirituală postbelică. - A reuÈ™it critica literară să înregistreze acest fenomen în întreaga lui complexitate sau au rămas încă zone insuficient sondate, în timp ce altele au fost studiate excesiv? - Critica literară a reuÈ™it cu atât mai bine să înregistreze „fenomenul†cu cât optzeciÈ™tii au È™i proprii lor critici, din aceeaÈ™i generaÈ›ie, cu acelaÈ™i tip de biografie È™i aceleaÈ™i preocupări È™i care se înscriu în buna tradiÈ›ie a criticii noastre. - MiÈ™carea literară a tinerilor din România deceniului nouă își are vreun corespondent în alte literaturi din Europa? - MiÈ™carea literară a deceniului nouă nu are corespondent în literaturile occidentale din simplul motiv că doar literatura română funcÈ›ionează după criteriul „generaÈ›iilorâ€. Primul care a lansat exclamativ noÈ›iunea a fost, fără îndoială, între cele două războaie, Mircea Eliade. După război, s-a uzat È™i s-a abuzat de ea în măsura în care corespundea, de fiecare dată, cu o cotitură în politica puterii. Realismul socialist, până în 1960 È™i ceva, liberalizare (câtă a fost!) până în 1970 È™i ceva, apoi asaltul împotriva culturii ca atare până în decembrie 1989 – sunt totuÈ™i repere fixe care nu pot să nu nască astfel de catalogări obsedante. Sper să ajungem să depășim cât mai repede biologicul. ÃŽncă de pe acum, putem să asistăm, după evenimentele din decembrie ’89, la ivirea unei singure generaÈ›ii, spirituală de data aceasta, cuprinzând pe toÈ›i scriitorii, artiÈ™tii, intelectualii, care s-au È™i pus la ucenicia adevărului. O astfel de îndeletnicire cuprinde toate generaÈ›iile È™i nu poate salva provincialismul împărÈ›irii unei literaturi în felii. - Care sunt confirmările, care sunt decepÈ›iile acestei generaÈ›ii, având în vedere că aÈ›i urmărit È™i comentat „de la distanță†o bună parte dintre cărÈ›ile acestei generaÈ›ii? - E prea devreme – sau prea târziu – pentru confirmări È™i decepÈ›ii. De un an È™i ceva se scrie prea puÈ›in în România, pentru că se trăieÈ™te prea mult. Și e normal să fie aÈ™a. Presupun, în orice caz, că în revizuirea ierarhiei de valori care se va impune în curând, generaÈ›ia ’80 va avea probabil mai puÈ›in de suferit. Asta pentru trecut. ÃŽn viitor, nimeni nu poate È™ti de pe acum ce surprize ne rezervă literatura română. De un singur lucru sunt aproape sigură: că nu se va putea să nu se scrie altfel. - Sigur, genurile literare nu s-au aliniat pe aceeaÈ™i „pistă de concurs†Dar, oricum, putem constata că, dacă unele genuri (poezia, proza) sunt în față, critica È™i dramaturgia au rămas în urmă. Care credeÈ›i că e explicaÈ›ia acestor diferenÈ›e de „înaintareâ€? - Dramaturgia a rămas în urmă nu numai la optzeciÈ™ti ci în toată perioada postbelică. ÃŽn nici un fel critica. Avem o È™coală critică de primă importanță, depășind unele țări occidentale, ca FranÈ›a, de pildă, unde între teoria literară – abundent reprezentată - È™i cronica la zi – săracă în nume de prestigiu – s-a ivit aproape o prăpastie. ÃŽn această „școalăâ€, optzeciÈ™tii n-au rămas deloc în urmă. Să luăm doar exemplul revistei Contrapunct, unde cronica literară e semnată de un Ion Bogdan Lefter È™i un Cristian Moraru, È™i vom fi edificaÈ›i. Critica n-a rămas, deci, în urmă. Dimpotrivă, ea se află la acelaÈ™i nivel cu proza È™i poezia. Cât despre dramaturgie… Cu infime excepÈ›ii, e domeniul cel mai pustiit. Ca È™i cinematografia. Avem în teatru mari regizori È™i aproape deloc autori, iar în cinematografie, cu câteva nume într-adevăr competitive, Lucian Pintilie, Mircea Danieliuc, Stere Gulea, nu se face nici o primăvară, nici o cinematografie naÈ›ională. Poate că scena a fost mai supusă vizionărilor activiste. Ecranul, în orice caz. Un început de explicaÈ›ie? - „CompetiÈ›ia†continuă. Cine credeÈ›i că va merge mai departe? Care sunt acum capcanele, pericolele care pândesc această generaÈ›ie? Ce direcÈ›ii ar putea fi mai fructuoase pentru optzeciÈ™ti? Ce ar putea urma după experienÈ›a lor de până acum, având în vedere că nu mai există nici un fel de opreliÈ™ti de natură ideologică? - Sper că nu vor mai fi capcane È™i nu văd încă direcÈ›ii. Nu doar pentru generaÈ›ia ’80. Pentru întreaga literatura română. Scriitorii noÈ™tri, ca toÈ›i scriitorii Estului, au trăit o experiență atroce de inedită. Acum, când au în sfârÈ™it libertatea lor, vor È™ti oare să coboare până la acel prag dintre conÈ™tient È™i inconÈ™tientul acestei imense arsuri colective? De răspunsul la această întrebare depinde È™i competitivitatea viitoarei literaturi române pe plan internaÈ›ional. - Din fericire sau din nefericire, generaÈ›ia ’80 are È™i o variantă de exil – de la Petru RomoÈ™an la Emil Hurezeanu, de la Matei ViÈ™niec la Adina Keneres. Lista e, desigur, mult mai lungă. Care a fost chipul acestei „varianteâ€? A evoluat separat sau în strânsă dependență de „varianta†din È›ară? Care au fost avantajele ori dezavantajele exilului, din perspectiva creaÈ›iei, pentru optzeciÈ™ti? Fără a ignora condiÈ›iile materiale ale optzeciÈ™tilor din exil? - Există, bineînÈ›eles, È™i optzeciÈ™ti în exil. Nu de atâta timp cât să se exprime în limbi È™i literaturi străine. Și apoi, exilul presupune È™i unele sacrificii. Unii au scris pentru sertar (un sertar al exilului, de data aceasta), alÈ›ii s-au luptat să-È™i asigure existenÈ›a cotidiană. Ca È™i colegii lor din alte generaÈ›ii. Exilul e, de fapt, unul, fără de vârste. Cum va fi È™i literatura noastră de mâine. Pentru amândouă, aÈ™teptăm. Paris, mai 1991 SERILE DE POEZIE DE LA STRUGA 1. Ce mirare când am descoperit că lumea e mai mare decât curtea, decât satul, decât È›ara! Câte sacrificii, dar un anume gen de sacrificii care se transformă în bucurii tari, pentru a cunoaÈ™te ceea ce zăreÈ™te dincolo de o culme, de un deal, de un munte, de o mare, dincolo de hotare. De fiecare dată, cu fiecare loc pe care mi-l apropiam, străbătându-l, am înÈ›eles mai bine numele pe care îl purtăm, am privit mai adânc limpezimea boabelor de grâu, am înÈ›eles mai bine glasul pământului, pământ pe care, deÈ™i îl consideram rupt din soare, nu-l puteam concepe rupt de alte pământuri, nu mi-l puteam imagina singur, izolat de lume. „El este partea unui trup, îmi ziceam, È™i nu pot iubi partea fără a cunoaÈ™te È™i a iubi trupul. Eu pot fi ochiul prin care pământul priveÈ™te lumea, pot fi tulpina prin care pământul se înalță spre cer, frunza care respiră aerul lumii, glasul care vorbeÈ™te lumii, aÈ™a cum patria e inima care traduce pulsul planetei albastreâ€. Iar a te îndepărta nu înseamnă a nu mai vedea ci, dimpotrivă, a vedea mai bine, asemenea păsării care se roteÈ™te în înalt, nu pentru a „prădaâ€, cum se spune, ci pentru că acest mod de a fi în lume este un dat natural, e raÈ›iunea de a fi. ÃŽndepărtându-te de patrie, distanÈ›a, paradoxal, se micÈ™orează, patria e mai aproape. 2. „Mâine te duci È™i îți ridici paÈ™aportul, dar ai grijă, oameni de care am nevoie găsesc È™i în hățiÈ™ul junglei, până la urmă. Poartă-te astfel încât să nu trebuiască să cunoÈ™ti mânia meaâ€, mi-a spus Romulus Guga. „Dar cred că o cunosc!†„Nu, numai È›i se pare. Nu vreau să mi-o cunoÈ™ti. De aceea, poartă-te cu demnitate. Să-È›i foloseÈ™ti cuvintele iubindu-È›i limba È™i neamul. Să fii pe măsura literaturii care aduce cununa. Să nu iubeÈ™ti frumuseÈ›ea care îți fură ochii, ci pe cea care îți îmbată sufletul. Să nu te laÈ™i înspăimântat de oboseală È™i drum lung. Caută-È›i prieteni, È›ie È™i limbii pe care o vorbeÈ™tiâ€, sună vorbele ca învățăturile cuiva către ucenicul său. „Te-ai bucurat de încrederea mea, fă să fiu mândru de credinÈ›a ta. Dum bun È™i să te întorci sănătos!†3. Târgu-MureÈ™ – BraÈ™ov – BucureÈ™ti – Giurgiu – Ruse – Pleven – Sofia – GjuÅ¡evo – Skopje – Kicevo - Struga – Skopje – NiÅ¡ – Belgrad – Stamora MoraviÈ›a – TimiÈ™oara – Târgu-Mureș†– acesta va fi oare traseul „Cununii de aur†sau voi rătăci pe alte drumuri? 4. Există poeÈ›i pe care îi iubim pentru că îi iubesc È™i prieteni dragi nouă – ce fel de iubire o mai fi È™i aceasta(?) – dar sunt unii pe care îi iubim cu mândrie È™i orgoliu nemăsurat, pentru că ei există prin ei înÈ™iÈ™i, prin cărÈ›ile È™i faptele lor. Nichita este unul dintre aceÈ™tia din urmă, chiar dacă nu a scris în fiecare zi o capodoperă, cum îi pretindeau unii, sau chiar dacă uneori Nichita nu era Nichita. L-am descoperit târizu, în 1975, când, trecând prin PloieÈ™tii poetului, cu treburi complet rupte de literatură, am cumpărat de la o librărie Starea poeziei, stare cu care se identifică o personalitate proeminentă a poeziei române postbelice. Am respectat È™i respect acea stare chiar atunci când se aud voci care să se ridice împotriva poetului. Nichita Stănescu rămâne Nichita Stănescu, indiferent de ce È™i cât va mai scrie, el rămâne o dimensiune de referință a unei limbi, a unei literaturi, a unei civilizaÈ›ii. 5. „Avem deosebita onoare să vă aducem la cunoÈ™tință următoarele: Comitetul Festivalului InternaÈ›ional Serile de la Struga v-a acordat înalta recunoaÈ™tere internaÈ›ională Cununa de Aur pe anul 1982â€. „Mă simt ca împăratul din poveste care râde cu un ochi È™i È™i plânge cu celălalt. Râd de fericire cu un ochi, că acest premiu, poate cel mai important premiu de poezie din lume, este o îndreptățire a muncii mele de peste treizeci de ani, pentru sporirea È™i păstrarea frumuseÈ›ilor limbii române. Plâng cu un ochi pentru că pentru îndreptățirea ce mi s-a făcut mie au fost omiÈ™i alÈ›i poeÈ›i la fel de talentaÈ›i ca È™i mine. ÃŽn orice caz, consider acest premiu ca fiind acordat poeziei noastre în genere È™i prezenÈ›ei ei, din ce în ce mai prestigioase, între literele universaleâ€, declara Nichita Stănescu la puÈ›ină vreme de la aflarea veÈ™tii „încununăriiâ€. Despre Nichita Stănescu aÈ™ vrea să pot scrie cuvinte „cu colÈ›ul inimiiâ€. Cuvinte care să îngenuncheze, sărutând cuvintele poetului. Poetul e ca o duminică în care stau îngrămădite toate zilele săptămânii, adică luni, adică marÈ›i, adică miercuri, adică joi, adică vineri, adică sâmbătă, adică duminică. Oare cum o fi arătând duminica duminicii domniei sale? Dar cum o fi arătând pământul pe care tălpile lui calcă, iarba care se vrea strivită, aerul care se vrea respirat de poet? Poetul e ca o sărbătoare. O sărbătoare care se È›ine în fiecare zi, de la repedea „călărire în zori†la ceasul în care soarele se opreÈ™te deasupra capului ca o inimă de raze, până în clipa în care buzele arzând ale soarelui sărută înroÈ™ite crestele pădurilor. Pentru mine, multă vreme, soarele nu răsărea È™i nu apunea decât din pădure! Ce miracol însă când l-am văzut răsărind È™i apunând în mare! 6. „Nu vă supăraÈ›i, nu-l cunoaÈ™teÈ›i cumva pe Nichita Stănescu?†Ies în stradă È™i întreb, pur È™i simplu la întâmplare: „Nu vă supăraÈ›i, vă place poezia lui Nichita Stănescu? De ce?â€, fără să aÈ™tept răspunsuri savante, dar nici răpunsuri de genul „Lasă-mă, domnule, cu poezia! Eu am alte probleme pe cap. De poezie îți arde dumitale acum!â€, cum mi s-a întâmplat să aud. Și răspunsurile vin: „Nu È™tiu, poate că mi-ar plăcea, dar nu l-am cititâ€. „Nu-mi place!†„De ce?†„Uite-aÈ™a! Nu-mi place, pur È™i simplu!†„Dar ce poezie vă place?†„Ei, asta-i bună, ce sunt eu, un copil? Du-te, domnule, la È™coală È™i vorbeÈ™te cu copiii, acolo se învață poezii!†„Nichita Stănescu? Ei, Nichita Stănescu e un poet mare!†„Cât de mare?†„Ca Eminescu!†„SunteÈ›i sigur?†„Dar ce e sigur pe lumea asta?†„Îl cunoaÈ™te careva din voi pe Nichita Stănescu?†– intru eu în joaca unor copii, care nu mă bagă în seamă. Insist, totuÈ™i, cu aceeaÈ™i întrebare. O fetiță blondă, cu ochi mari, albaÈ™tri, ca ai lui Nichita mă fixează nedumerită. „Nici tu nu îl cunoÈ™ti pe Nichita Stănescu? I se văd dinÈ›ii mici, albi, strălucitori. „Nu, nenea, nu locuieÈ™te aici. ÃŽntrebaÈ›i la blocuriâ€, se încumetă, în sfârÈ™it, să-mi răspundă, parcă vinovată. „Nu, dragă, nu locuieÈ™te aici. Nu v-aÈ›i uitat pe tabel? Eu stau la È›ară, am venit aici la fată-mea, dar n-am auzit de el. ÃŽntrebaÈ›i pe cineva de-aici!†7. Formalitățile pentru obÈ›inerea paÈ™aportului, primul meu paÈ™aport, n-au fost chiar „formalitățiâ€, iar după ce am reuÈ™it să am în mână „cartea verdeâ€, totul era ca la început. „Fără valută forte în Iugoslavia e ca È™i cum ai vrea să escaladezi Everestul cu o barcăâ€, mă avertiză un funcÈ›ionar de la OJT. Dar de unde valută?! Prietenii mei nu stau prea bine nici cu „leiiâ€, darmite cu dinarii sau dolarii! Unii dintre ei nici nu văzuseră vreodată la față dinari sau dolari. Singura valută forte care mi-a rămas a fost să-mi umplu rucsacul cu conserve, tocană de legume, biscuiÈ›i, ciocolată etc. È™i, plin de entuziasm, s-o apuc pe varianta „autostopistăâ€. Ce, parcă badea CârÈ›an avea valută, putea face autostopul? Ba nu, valută avea: cărÈ›ile pe care le lua cu sine. O astfel de valută îmi luasem È™i eu pentru drum: Epica magna, Operele imperfecte, Starea poeziei – cărÈ›ile lui Nichita Stănescu, douăzeci de exemplare din Vatra nr. 6 È™i 7/1982, un Echinox, pe care mă gândeam să le las celor interesaÈ›i de literele româneÈ™ti. Problema dormitului nu mi-o puneam decât în varianta „căpiță de fânâ€, care nu se putea să nu-mi apară în cale. Aici vreau să fac o paranteză. Plecasem, pe nepusă masă, la mare È™i, după o noapte de călătorit cu trenul, am ajuns spre prânz la Eforie Sud, în căutarea unui loc de dormit. Aveam „leiâ€, dar, conform tradiÈ›iei studenÈ›eÈ™ti, căutam un loc ieftin È™i bun. ÃŽn sfârÈ™it, tot întrebând, mă trezesc È™i eu întrebat: „VreÈ›i un loc ieftin de dormit, nu? Mi-am dat eu seama!†„Da, dar aÈ™ vrea, È™tiÈ›i, sunt student… RenumeraÈ›ie mică, după buget…, sunt singur, ceva convenabil, dacă se poate!†„E ca È™i făcut, am toate categoriile de oferte. PoftiÈ›i să vedeÈ›iâ€. A dat norocul peste mine, îmi zic. După drumul istovitor de noapte pe care l-am făcut aÈ™ fi dormit È™i în câmp. Ajungem. ÃŽn curte e o ciÈ™mea. „Aici vă puteÈ›i spăla. Ceva nu e în regulă cu robinetul, când se deschide țâșneÈ™te puternic, dar asta cred că nu vă deranjează! Rucsacul, dacă vreÈ›i, îl puteÈ›i lăsa cu încredere în bucătărie. Vara toată familia doarme acolo, restul închiriemâ€. ÃŽn spatele curÈ›ii, se auzea guiÈ›atul unui porc. ÃŽi era foame sau poate sete. Mergem într-acolo. Cocina era împărÈ›ită în două „apartamenteâ€. ÃŽntr-unul era instalat porcul, „ȘtiÈ›i, ne place cârnatulâ€, mi se spune, iar în celălalt era un pat, iar pereÈ›ii erau tapetaÈ›i cu hârtii. „Asta e, vă place? Douăzeci de lei pe zi, È™i-aÈ™a, nu dormiÈ›i decât câteva ore, în rest sunteÈ›i pe plajă!†„StaÈ›i să mă gândesc puÈ›in. Dumneavoastră aÈ›i dormi aici?â€, îi zic, contrariat. „Ha, ha, ha, râse el, triumfător. Am È™i dormit!†„Cu cât?†„Ei, cum cu cât, doar sunt la mine acasă!†I-am spus că dacă vrea, poate să doarmă È™i la noapte acolo. Și am plecat dându-i, totuÈ™i, „ziua bună!†Nu mi-a răspuns, în schimb, în urma mea am auzit pomeniÈ›i niÈ™te dumnezei. Bine c-am scăpat cu atât. ÃŽn noaptea aceea, am dormit pe un pat de fân È™i frunze de floarea soarelui, la marginea unui lan, nu departe de mare È™i nici în „bătaia†privirilor grănicerilor. ÃŽn sacul de dormit, … adormit buÈ™tean, am visat toată noaptea sau cel puÈ›in aÈ™a mi s-a părut, că valurile mării se rostogolesc peste mine, mă acoperă fără să mă ude deloc. Altădată, am dormit tot sub cerul liber, în MaramureÈ™, în căpiÈ›e de fân, cu câțiva amici plecaÈ›i în cercetare… folclorică. Cum va fi oare sub cerul Bulgariei, al Iugoslaviei? Magnetizantă eÈ™ti, „cunună de aurâ€, frumoasă eÈ™ti È™i binecuvântaÈ›i fie acei poeÈ›i care te poartă! 8. Mirabila sămânță. ÃŽn ultimii ani, am trecut de prea puÈ›ine ori pe-acasă, deÈ™i au fost atâtea prilejuri care ar fi trebuit să exercite o mare atracÈ›ie asupra mea, de la cele banale, la cele importante pentru istoria satului meu. Pe care l-am considerat, un fel de „buricul pământuluiâ€, un centru al lumii. Am fugit până acasă. Pentru câteva ceasuri doar. Intrarea în sat e prin cimitir. E un fel de a zice, pentru că într-o parte a drumului e doar un mormânt. Și acela fără cruce. N-am È™tiut niciodată de ce È™i cine e îngropat acolo È™i nu în cimitir cu toÈ›i oamenii. Știu doar că cei care se sinucid nu sunt îngropaÈ›i în cimitir. Aceasta ca È™i cum n-ai putea intra în sat fără să-È›i reaminteÈ™ti că nu eÈ™ti veÈ™nic, că eÈ™ti trecător, iar pe de altă parte că nu trebuie să-i uiÈ›i pe înaintaÈ™i. Am intrat în cimitir, înaintând spre mormântul mamei, prin iarba crescută până la brâu, aÈ™teptând să fie cosită. Și mormântul era îngropat în iarbă. „Sunt iarba,/ LăsaÈ›i-mă să lucrezâ€, îmi vine în minte un vers din Carl Sandburg. Buruienile crescuseră însă aici mai mult decât iarba. Multe cruci sunt aproape înghiÈ›ite de pământ. Unii au început să ridice cruci de piatră, sau chiar de fier, în locul celor vechi, de lemn. Pe un mormând împrejmuit de o centură de beton, cu cruce de piatră nouă, stă aruncată vechea cruce de lemn. Nimeni n-ar îndrăzni să o ducă, pentru nimic în lume, acasă. Ea va putrezi undeva, într-un colÈ› de cimitir. Pentru că nici foc nu li se dă acestora. Cei care lucraseră la mormânt au călcat iarba din preajmă la pământ. ÃŽn fiecare an, iarba din cimitir se licitează È™i o coseÈ™te cel care dă mai mult. Unul, care a câștigat într-un an cositul ierbii din cimitir, spunea, cu gândul la fânul lui: „O, de n-ar muri nimeni în vara asta, să scap cu iarba necălcată, că am dat o groază de bani pe ea!†Se pare că nici în vara aceea n-a murit nimeni, pentru că iarba din cimitir nu era călcată. La câteva zeci de metri de cimitir, dinspre magazia CAP-ului, vine un miros puternic de grâu pus la uscat. ÃŽn grâul întins în magazie ne hârjoneam vară de vară, în misiunea noastră de a-l „lopătaâ€, până se usca. ÃŽn grâul încins, ajuns până la grinzi, È™i acum câțiva copii se luptau cu lopeÈ›ile. Nu s-a schimbat nimic față de copilăria mea. Alte voci, aceleaÈ™i încăperi. Și îngropatul în grâu. Până-n gât. Și Blaga, descoperit mai târziu: „Am văzut nu o dată sămânÈ›a mirabilă/ ce-nchide în sine supreme puteri./ Neînsemnate la chip, deÈ™i, după spiță alese îmi par/ seminÈ›ele ce mi le ceri. Culori luminate, / doar ele destăinuie trepte È™i har./ ÃŽn rânduri de saci cu gura deschisă - / boabele È›i le închipui: gălbii sau roÈ™ii, verzi, similii, aurii/ când pure, când pestriÈ›e.// Asemenea proaspete, vii È™i păstoase/ È™i lucii culori se mai văd/ doar în stemele țărilor,/ sau la ouă de păsări. SeminÈ›ele-n palme/ de le ridici, răcoroase,/ un sunet auzi precum ni l-ar da/ pe-un țărmure-al Mării de Est mătăsoase nisipuri./ Copil, îmi plăcea, despuiat de veÈ™minte,/ să intru-n picioare în cada cu grâu,/ cufundat pân' la gură în boabe de aur./ Pe umeri simÈ›eam o povară de râu./ Și-acuma, în timpuri târzii, când mai văd/ câteodată grămezi de seminÈ›e pe arii,/ anevoie pun cumpăt fierbintei dorinÈ›e/ de-a le atinge cu faÈ›a./ De-alintarea aceasta mă È›ine departe doar teama/ de-a nu trezi zeii, solarii,/ visătorii de visuri tenace, cuminÈ›i.// Laudă seminÈ›elor, celor de față È™i-n veci tuturor!/ Un gând de puternică vară, un cer de înaltă lumină,/ s-ascunde în fieÈ™tecare din ele, când dorm./ Palpită în visul seminÈ›elor/ un foÈ™net de câmp È™i amiezi de grădină,/ un veac pădureÈ›,/ popoare de frunze/ È™i-un murmur de neam cântăreÈ› ». Apoi, după ce intri în sat, din multe curÈ›i miroase a pâine coaptă în cuptor. ÃŽncă se mai coace pâine pe vatră, pâinea de oraÈ™ încă n-are trecere. ÃŽmi iau de acasă un bulgăre de pâmânt, într-o pungă, pe care o voi duce cu mine la Struga. Să vadă È™i el lumea! 9. Bună dimineaÈ›a, domnule profesor! Iau primul autobuz spre GăleÈ™ti. Un autobuz aglomerat, în mare parte cu navetiÈ™ti care încep să moțăie de cum se aÈ™ează în scaun. AlÈ›ii moțăie în picioare È™i nu-i deranjează nici înghesuiala, nici frânele bruÈ™te pe care le mai pune È™oferul. Parcă sunt anesteziaÈ›i. DeÈ™i nu sunt mai mult de 25 de km de parcurs, drumul mi se pare nesfârÈ™it. Autobuzul opreÈ™te des, È™i în staÈ›ii È™i înafara lor, lumea urcă È™i coboară fără să se grăbească, plictisită. Duruitul motorului e ca un bâzâit enorm de bondari. După ce intru în GăleÈ™ti, am din nou senzaÈ›ia de nesfârÈ™it. Satul nu se mai termină sau cel puÈ›in acest sentiment a pus stăpânire pe mine. E vară È™i satul e cufundat în liniÈ™te ca în noapte. Școala e încă în È™antier, dar meÈ™terii nu se grăbesc deloc, își fumează nestingheriÈ›i È›igările de parcă È™coala ar urma să înceapă peste nu È™tiu câți ani. Miroase a tencuială proaspătă, a var, un miros care aduce cu el un iz de toamnă, de cerneală, de uniforme. 10. Sunt gata. Oare gata într-adevăr sau va trebui să constat pe traseu că, totuÈ™i, am mai uitat câte ceva. IeÈ™im din Târgu-MureÈ™, puÈ›in înainte de răsăritul soarelui. Apoi, soarele se desprinde de dealurile SighiÈ™oarei „roÈ™u ca un bou pe jeraticâ€, spune cineva, „răsare din rouăâ€, adaugă altcineva. Sunt într-un autobuz care pleacă în Grecia È™i cu care voi merge până la Sofia. Ansamblul „Șireagul†este la prima ieÈ™ire în Grecia È™i speră să facă o figură frumoasă pe scenele pe care va evolua. „Am plâns în câteva rânduri, uimit de ce e în stare să facă acest ansambluâ€, avea să-mi spună la întoarcere Ioan Florea, unul dintre sufletiÈ™tii care au însoÈ›it „Șireagulâ€. ÃŽn autobuz s-au distribuit foi volante cu textul unui cântec grecesc tradiÈ›ional, „Te lemonakiâ€, È™i, încet, încet, el e cântat cu însufleÈ›ire. Șoseaua urcă È™erpuind È™i autobuzul e invadat de aerul curat de munte. „La instrument contează întâi culoarea sunetului, apoi muzicalitatea, stilul È™i celelalteâ€, încearcă un acordeonist să-l convingă pe un viorist în devenire. „Dacă învăț bine să cânt la vioară, mă apuc È™i cânt la nunÈ›iâ€, îmi spune cu însufleÈ›ire acesta. La graniță, la Giurgiu, învârtindu-se în jurul unor maÈ™ini cu număr străin, câțiva copii ne cer „cevingumâ€. VameÈ™ii, cu o nesimÈ›ire incalificabilă, ne cotrobăie prin toate bagajele. Suntem la discreÈ›ia lor, la ironia lor mârlănească. Nu cunoÈ™team reÈ›eta. Cineva È™opteÈ™te că aÈ™teaptă să primeasacă ceva. A fost suficientă o sticlă de È›uică pentru ca să dispară exigenÈ›a, să devină chiar simpatici. Astfel, timpul din vamă se scurtează. Dunărea trece pe sub privirile noastre ca un fulger. La Pleven/Plevna, urcăm la „Panoramă†care e supusă tirului turistic. Grupurile se succed disciplinat, în liniÈ™te. Ghidul ne zâmbeÈ™te binevoitor, dar face prezentarea în bulgară, aÈ™a că nu ne alegem cu nimic de la el. Unul dintre cei din Ansamblu a mai fost la „Panoramă†și înceracă să ne pună el întrucâtva în temă. Sub cupola monumentului, după felul în care cad luminile, după tehnica în care a fost realizată pictura, ai impresia că bătălia se derulează chiar în faÈ›a ochilor, că participi la un eveniment istoric, că acesta se repetă pentru… turiÈ™ti. Din nou în autobuz. Privesc la conducătorul grupului, un om în vârstă, sobru, Valeriu Vaida, È™i nu-mi pot scoate din minte cuvintele unui vameÈ™: „Hei, tu, acela cu părul mai rar, tu eÈ™ti È™efu’â€? „Care ar fi primul lucru la care te-ai opri dacă ar trebui să te gândeÈ™ti la cei de acasă?â€, o întreb, aÈ™a, din senin, pe o dansatoare. „La prietenul meu, care nu va fi alături de mine peste câteva zile, când voi împlini 23 de aniâ€: Entuziasm È™i fluturări din mâini când suntem depășiÈ›i de un autocar cu turiÈ™ti români. Prima zi în Bulgaria mi s-a părut foarte lungă. Am încercat să descopăr Bulgaria fără prejudecăți, aÈ™a cum se arată ea unui turist care nu are ghid care să facă o selecÈ›ie È™i să arate, din patriotism, doar partea frumoasă a lucrurilor. Am văzut destul de multe lucruri frumoase. Dar nu despre ele vreau să vorbesc. Eram într-un magazin un grup de români È™i, în îmbulzeală, i s-a furat cuiva 180 de leva. O sumă mare pentru un român. Ce È™i-o cumpăra hoÈ›ul de ei? O haină? O să-i È›ină de cald? ÃŽl va face mai fericit? Oricum, el a nefericit un român! Spre seară, mă despart de grupul de români, care urma să călătorească toată noaptea ca să ajungă spre dimineață la graniÈ›a cu Grecia, urmând ca a doua zi să se odihnească pe o plajă pe malul Egeei, căci nu au asigurată nici o cazare pe traseu, iar statul în autobuz înÈ›epeneÈ™te. Contra 3,5 leva, găsesc un loc de cazare într-un camping. Primesc un număr È™i niÈ™te vagi indicaÈ›ii în bulgară, de la recepÈ›ie. Plătisem, aveam să constat, pentru un loc… în aer liber, de amplasare a cortului. Mai plătesc, după lungi parlamentări, încă zece leva È™i primesc un loc de dormit într-o căsuță, al cărui zar este însă defect. Mă baricadez cu masa È™i noptiera în ușă, ca să am o relativă siguranță, în caz că dă cineva peste mine. Citesc câteva poeme din Epica magna È™i o PoÈ™tă a redacÈ›iei din Luceafărul, din care reÈ›in unul dintre răspunsurile lui Geo Dumitrescu: „…dragă tovarășă Stela, e timpul să vă măritaÈ›i È™i să daÈ›i țării odrasle voinice, braÈ›e harnice, de care are atâta nevoie!†Adorm cu un zâmbet trist pe buze. DimineaÈ›a, părăsesc campingul È™i mă las purtat pe străzile Sofiei fără nici o È›intă căci, ciudat, nu am reuÈ™it să găsesc nicăieri o hartă a Sofiei È™i trecătorii de pe stradă ridicau nedumeriÈ›i din umeri la întrebările mele în engleză. „N-ai să vezi nimic sau n-ai să vezi ceea ce merită în primul rând†, îmi È™opteÈ™te parcă cineva din spatele meu, curios să vadă ce fac, ce am de gând să fac. Rămân furat când de o vitrină, când de un monument, când de o maÈ™ină încărcată cu copii care fac „turul Sofieiâ€. M-aÈ™ fi urcat È™i eu, aÈ™ fi vrut să fiu È™i eu pentru câteva ceasuri copil, ca să mă bucur de privilegiul de a face turul Sofiei. Intru însă într-o librărie È™i încerc să-mi imaginez câte cărÈ›i mi-aÈ™ fi cumpărat dacă aÈ™ fi È™tiut limba acestui popor. ÃŽn Biserica „Sf. Nedelia†e răcoare. Mă aÈ™ez pe o bancă È™i-n liniÈ™tea de acolo se aude pulsul oraÈ™ului, ca È™i cum din acest loc ar pleca toate arterele lui, ca È™i cum i-ar fi inimă. Credinciosul pe care l-am găsit îngenuncheat È™i spunând rugăciuni a rămas acolo È™i când am plecat eu. Era singurul care se ruga. Cât am stat înăuntru au trecut mai mulÈ›i turiÈ™ti decât credincioÈ™i, vizitatori interasaÈ›i de valorile din biserică È™i mai puÈ›in de credință. Faptul că nu-È™i făceau cruce spunea foarte mult. Sunt, până la urmă, forÈ›at să părăsesc Sofia, din cauza biÈ™niÈ›arilor, valutiÈ™tilor, care văzându-mi rucsacul voluminos în spate, mă acostau interesându-se de valută: dolari, mărci, orice, numai valută să fie! Și nu le vedea să creadă că nu am ce să schimb. Halal turist, È™i-or fi zicând! Ce-o fi căutând acesta prin lume dacă n-are valută? Nici măcar lei ca să schimbe! ReuÈ™esc să ies din Sofia cu un autocamion. „English?â€, mă întreabă È™oferul. „Nu, zic, român!†„Oooo…! – È™i pe faÈ›a lui se putea citi dezamăgirea, ca È™i cum ar fi vrut să mă întrebe: „Cum, numai român? Și eu care credeam că…!†„Da, numai român È™i nu mi-e deloc ruÈ™ine!†– m-am trezit că îi răspund cu glas tare, dar el ridică din umeri È™i din sprâncene, semn că n-a înÈ›eles nimic, dar îmi zâmbi. Ne despărÈ›im după câțiva zeci de kilometri È™i o iau pe jos, spre Pernik, muÈ™când dintr-un măr, un măr de acasă, È™i simÈ›eam cum se face toamnă pe dealurile Sigmirului, ale BistriÈ›ei, simÈ›eam cum miroase al dracului a toamnă românească. După vreo zece kilometri de mărșăluială, tălpile au început să-mi ardă È™i simÈ›eam cum curelele rucsacului îmi rodeau din umeri. M-am aÈ™ezat pe marginea È™oselei, să-mi mai trag sufletul. Cum va fi drumul mai departe? Mă apropiam de graniță È™i maÈ™inile treceau indiferente la semnele mele de autostopist. Și, totuÈ™i, cu un Ford, ajung la graniÈ›a cu Iugoslavia. După un control minuÈ›ios, prima întâlnire cu Iugoslavia, seara. ÃŽn acelaÈ™i Ford, mă îndrept spre Skopje È™i Duska Mihailovici, cel de la volan, binefăcătorul meu, încearcă un dialog. ÃŽntr-un amestec de engleză È™i germană, Mihailovici insistă să accept să merg cu el, la Skopje, la el acasă, unde nu mai prea are prieteni, aceÈ™tia fiind plecaÈ›i care încotro. Intrăm în Skopje, „un oraÈ™ de bulevarde†– È›ine să precizeze Mihailovici. ÃŽntâlnirea cu cei de acasă nu are nimic sărbătoresc în ea, de parcă n-ar fi lipsit de aici decât câteva ore, rătăcind prin oraÈ™. Era inginer electronist la Hamburg È™i nu mai fusese acasă de câteva luni, când îi murise tatăl, iar la scurtă vreme soÈ›ia îi născu un băiat. „AÈ™a e firesc, îmi zice, unul moare, altul se naÈ™te. Nu ne putem împotrivi naturii!†Îmi spune totul de parcă mi-ar spune niÈ™te rezultate neimportante, din fotbal. „Germania Federală m-a schimbat, m-a făcut mai puÈ›in sentimental, dar m-a făcut să simt ce înseamnă Time is money È™i Business is businessâ€. Cu atât mai mult m-a mirat ospitalitatea lui. Am resimÈ›it chiar un sentiment de stânjeneală. Ca să scap cât mai repede de acest sentiment, am insistat să plec cât mai curând din Skopje, dar Mihailovici nici nu vroia să audă. „EÈ™ti oaspetele meu, eÈ™ti invitatul meu È™i doar peste două zile pleci la Struga!†Nu mi-a rămas altceva decât să mă supun. Am vizitat împreună oraÈ™ul, atât în zona de construcÈ›ii moderne, contemporane, cât È™i în cartierele sărăcăcioase. Intrăm È™i în istoria acestui oraÈ™, în locurile cu clădiri vechi. Dar trecem È™i pe la gara veche a oraÈ™ului, din care a mai rămas doar o parte după cutremurul din 1963. Pe frontispiciul clădirii, ceasul a rămas încremenit la 5 È™i 17 minute. Brusc, gândul meu se întoarce la 4 martie 1977. Trecem pe bulevardele oraÈ™ului sub soarele fierbinte al amiezii È™i în maÈ™ină e îngrozitor de cald. „Ne ridicăm la temperatura de fierbere!â€, îmi spune râzând domnul Mihailovici, în timp ce acul indicator al maÈ™inii se ridică È™i el la 120 km/h. OraÈ™ul parcă se prelinge încet prin mine È™i, închizând ochii, încerc iluzia unei plimbări pe străzile Târgu-MureÈ™ului, pe străzi cunoscute, în oraÈ™ul meu, în È›ara mea – È™i aici adjectivele posesive au cu totul altă rezonanță, altă conotaÈ›ie, altă putere de emoÈ›ionare. Din difuzorul casetofonului Fordului sunetele naiului lui Gheorghe Zamfir vin ca o binecuvântare, ca un pansament pe dorurile mele. Domnul Mihailovici se uită la mine cu coada ochiului: „E al dumneavoastră È™i e de neîntrecut!†„AveÈ›i dreptate, domnule Mihailovici, dar e greu de explicat ce înseamnă aici muzica lui Gheorghe Zamfir!â€, aÈ™ fi vrut să-i răspund. Am zâmbit doar, mulÈ›umindu-mă să dau aprobator din cap È™i să rămân conectat la naiul lui Gheorghe Zamfir. Ritmul de viață al domnului Mihailovici m-a surprins. Să fi fost doar un ritm de vacanță? Iată, pe scurt, programul unei zile: deÈ™teptarea la unsprezece, un duÈ™, o cafea, o pipă, o plimbare cu maÈ™ina prin oraÈ™, o vizită la un prieten È™i din nou acasă, pentru masa de prânz È™i apoi somn până la È™apte. Seara, din nou în oraÈ™, un tur pe la restaurantele cele mai scumpe, consumaÈ›ie la discreÈ›ie, prietenilor pe care-i întâlneÈ™te le plăteÈ™te È™i ce-au consumat înainte de întâlnire. Extravaganță, generozitate, sfidare. Cum să cataloghez atitudinea sa? TrăieÈ™te în vest! Ori Iugoslavia, încă e în lagărul socialist! Spre trei noaptea se reîntoarce acasă. A doua zi, lucrurile se repetă, după acelaÈ™i ritual. „Aici e Americaâ€, È›ine să-mi amintească din când în când domnul Mihailovici. Douăzeci È™i doi august e ultima zi la Skopje, o duminică de sfârÈ™it de vară, caniculară. O luăm spre Struga pe o È™osea deloc aglomerată. După trei ore de drum lejer, se zăreÈ™te oglinda Ohridului. După o masă de adio, domnul Mihailovici îmi strânge mâna. Ne îmbrățișăm. Apoi rămân în faÈ›a Hotelului „Drimâ€, în timp ce Fordul se topeÈ™te pe fâșia ce se întinde pe malul Ohridului. Din nou, pe cont propriu, adică pe nici un cont, È™i încerc să culeg câteva informaÈ›ii de la recepÈ›ia hotelului. Nu prea È™tiu ce-a înÈ›eles recepÈ›ionerul din ce i-am spus eu, dar după ce a dat un telefon lui Iovan Strezovski, unul dintre organizatorii Festivalului, îmi spune „Nema problemaâ€, È™i-mi face formalitățile de cazare, spunându-mi că masa È™i cazarea mi-o asigură organizatorii. Nu-mi venea să cred. Și, totuÈ™i, era adevărat! Câtă generozitate! După experienÈ›a cu Mihailovici È™i experienÈ›a de aici nu-mi vine să cred ochilor ce noroc a dat peste mine. Purtasem cortul în spate până la Struga È™i n-a mai fost nevoie să-l folosesc. Acel „Nema problema†avea însă să mă coste foarte mult, întunecându-mi parte din zilele petrecute la Struga. E un capitol, un episod, nici nu È™tiu cum să-i zic, peste care vreau să sar, pe care refuz să mi-l amintesc, ca È™i cum ar fi fost un vis urât, un coÈ™mar. 11. Cu trei zile înainte de începerea festivităților, Struga arăta ca orice staÈ›iune la mare în sezon estival, pentru mulÈ›i Ohridul fiind mai mult mare decât lac. Stau într-o cameră cu vederea spre Ohrid, spre atât de apropiata Grecie, spre Albania. O furtună care se pregăteÈ™te să izbucnească pustieÈ™te plaja în câteva minute, iar într-o jumătate de ceas ploaia cade în rafale, care aduc prin geamul deschis aer proaspăt, curat, de pe culmile munÈ›ilor. Ploaia s-a stins repede, ca orice ploaie de vară, È™i soarele se mai arată încă o dată înainte de a apune, cufundându-se parcă în apele Ohridului. Luminile aprinse de-a lungul malului par ale unui nesfârÈ™it convoi de nave care aÈ™teaptă, încărcate de poeÈ›i, să intre în portul Struga de la Marea Ohrid. Peste noapte, Struga s-a îmbrăcat în hainele de sărbătoare ale Festivalului. Au fost arborate drapelele țărilor participante la Festival, iar de-a lungul celor două maluri ale Drimului, apă ce se rupe parcă din Ohrid, au fost întinse cabluri de care atârnă mii de becuri, de la a căror lumină, noaptea, apele Ohridului par incendiate. Au început să apară È™i invitaÈ›ii. „Va fi o invazie română!†– îmi spune Iovan Strezovski, în aÈ™teptarea delegaÈ›iei române. Prima „invazie†nu a fost prea mare: Nicolae Ioana, Alexandru AndriÈ›oiu, Alexandru Jebeleanu, Adrian Popescu, Gheorghe Tomozei. De-abia după o zi a apărut È™i Nichita Stănescu, însoÈ›it, printre alÈ›ii, de D. R. Popescu, George Bălăiță, Cornel Popescu, Dumitru M. Ion, Carolina Ilica, Sorin Dumitrescu. Din nefericire, grupul român n-a avut coeziunea pe care ar fi trebuit s-o aibă delegaÈ›ia laureatului. Câteva zile la rând centrul atenÈ›iei, fiind asaltat de admiratori, prieteni, gazde, televiziuni, reporteri de la radio, reviste, Nichita Stănescu exclamă, într-un târziu, reuÈ™ind să scape dintr-o „împresurareâ€: „N-am timp nici să respir!†O reporteră de la televiziunea iugoslavă vrea să-i ia un interviu lui Nichita Stănescu în franceză. „Patria mea este limba română!†– i-a replicat atunci Nichita Stănescu, furios, refuzând, pentru „jicnireâ€, să-i mai acorde interviul. Un acelaÈ™i Nichita am ascultat È™i la o conferință de presă, unde el a vorbit mai mult despre patria sa, despre limba română. ÃŽntrebările se succed cu repeziciune în macedoniană, în timp ce eu mă concentrez să înregistrez câte ceva din cele spuse de laureat: „Cred că răspunsul meu dat revistei Lim nu a fost bine interpretat. Noi, ca naÈ›iune, provenim din descălecare È™i nu prin încălecare!â€. „Poezia nu e un act de vedetism, poetul nu e o echipă de fotbal care joacă în deplasare. E o altă față a locului său. Această față poate fi È™i înaripată È™i îngropată. Dacă-i punem roÈ›i, călătoreÈ™te!†â€O mare parte din dragostea mea naturală pentru Iugoslavia o datoresc la doi oameni, care au făcut un contact sufletesc È™i pe deasupra È™i dedesubtul cuvintelor. Primul e Adam Puslojic – în ordinea timpului care m-a îndrăgostit de Iugoslavia – È™i a stârnit o carte, Belgradul în cinci prieteni. Al doilea, ciudat, e un prozator, Bojin Pavlovski, cu care m-am înÈ›eles după colÈ›ul ochilor ca È™i cum s-ar fi sfârÈ™it de mult al treilea război mondialâ€. „Întrebarea dumneavoastră cere un întreg curs universitar la care, mărturisesc, pot să-i fac față. Pe scurt, ca È™i pentru corigenÈ›ii care își fac copiuÈ›e cu care să treacă în toamnă, să spun că poezia nu e arta cuvântului, pictura nu e arta culorii, muzica nu e arta sunetului, desenul nu e arta liniei È™i aÈ™ putea să spun că vorba cuvânt este materialul poeziei, că culoarea e materialul picturii… Arta, în genere, È›ine direct de inima din creierâ€. „Cine cunoaÈ™te limba poezească poate traduce poezie. Oricât de bine ai È™ti o limbă, dacă nu o È™ti în valenÈ›e pe a ta, nu poÈ›i traduce. Cât despre poezia română, pot afirma că majoritatea marilor poeÈ›i, pe care, ca niciodată, nu-i poÈ›i număra, sunt grănicerii limbii române. Noi avem o patrie de pământ care se lărgeÈ™te È™i se strâmtează după cum curge istoria È™i avem o patrie eternă, care e limba română. Să băgaÈ›i bine de seamă că barbarii È™i agresorii, îndeobÈ™te, trec pe văi. Avem destui munÈ›i ca să avem o mare credință în È›ara noastră. Limba română e o limbă care aleargă din om în om È™i ea se dă din gură în gură, ca È™i sărutul. Când oboseÈ™te, peste noapte, doarme în sufletul unui băiat, după aceea la altul, după aceea la altul…â€. 12. După mai multe încercări, Alexandru AndriÈ›oiu reuÈ™eÈ™te să-l „fure†pentru câteva zeci de minute pe Nichita Stănescu È™i să-l aducă în camera lui de hotel, unde erau prezenÈ›i È™i Alexandru Jebeleanu È™i TaÈ™ko Șarov, care a venit mai târziu, pentru câteva precizări legate de traducerea „Cuvântului laureatuluiâ€, discurs pe care Nichita Stănescu urma să-l rostească la Catedrala „Sf. Sophia†din Ohrid. Aflat în vervă deosebită, Nichita Stănescu ne-a povestit, la provocările lui Alexandru AndriÈ›oiu, „verzi È™i uscateâ€. Amintiri, vorbe de duh, respiraÈ›ii lirice… Notez în fugă: „Întoarcerea la Eminescu este viitorul poeziei româneâ€. „Eu când mă bucur de ceva râd È™i înjur, dar cu bucurieâ€. „Eu am ajuns la poezie prin dragoste de poezie. Citind în fiecare zi poezie, ai toate È™ansele să devii poet!†„Sunau foarte cunoscut È™i uitat poeziile unui poet de limbă albaneză!†„ De multe ori, când plecam în străinătate, am avut sentimentul că vin acasă!†„Cum ar fi dacă Nichita Stănescu ar fi redactorul-È™ef al unei reviste?†Chiar aÈ™a! Ce-ar fi dacă lui Nichita Stănescu i s-ar încredinÈ›a conducerea unei reviste, bineînÈ›eles, de poezie?! 13. OraÈ™ul dintre cele două ape, Krni Drim È™i Ohrid, este, pentru câteva zile, locul cu cea mai mare densitate de poeÈ›i pe metru pătrat, este Capitala poeziei, cu ambasadori din Australia È™i SUA, din China È™i din Marea Britanie, din Polonia È™i URSS, din… PoeÈ›i care nu mai È›in cont de prejudecăți È™i de È›ară, continent. Ei vorbesc într-o limbă a prieteniei despre poezie, despre cultură, în general, despre viață. Dar despre ce nu vorbesc aceÈ™ti oameni a căror religie e poezia? 14. Deschid geamul È™i lacul e atât de aproape. ÃŽnchid ochii È™i imaginea lacului rămâne pe retină. Un albastru în alt albastru. De aici, de la balconul unei camere din elegantul dar È™i excesiv de scumpul Hotel „Drimâ€, văd cum Krni Drim se desprinde din lacul Ohrid, ca o lacrimă, cum apele sale se întind străvezii, împărÈ›ind în două această patrie a poeziei, Struga. Căldura sfârÈ™itului de august face ca plaja Ohridului să devină neîncăpătoare, iar pe străzile oraÈ™ului, purtarea costumului de baie să fie È›inută la modă, aproape exclusivă, firească. Doar femeile de origine albaneză È›in la portul lor tradiÈ›ional, purtând haine groase chiar È™i pentru o toamnă târzie, darmite pentru vara fierbinte a lui 1982! Din când în când, pe aleile ce străjuiesc Drimul, se văd sărind, în apele limpezi, deopotrivă copii È™i vârstnici, unii chiar îmbrăcaÈ›i, împinÈ™i de toropeală. ÃŽn seara festivităților de decernare a „Cununii de aurâ€, dintre cei care au citit poezie pe podiumul de pe „Podul prietenieiâ€, Abdulah Mansur, după lectura poeziei sale, a coborât de pe scenă, aruncându-È™i cartea din care a citit în apele Drimului. Ca la un botez al poeziei. Oglinda apei s-a spart în stropi mari. 15. Struga e nu numai o patrie a poeziei ci È™i un prilej pentru fiecare dintre cei prezenÈ›i de a-È™i face cunoscute limba, poezia, patria. Pentru mine, e un prilej fericit de a încerca să testez felul în care e cunoscută literatura română dincolo de graniÈ›ele ei de pământ. Primul interlocutor e o poetă din Finlanda, Eira Stenberg, încă obosită, aproape extenuată, după cursul intensiv de limbă macedoniană pe care l-a urmat de-a lungul a trei săptămâni, alături de alÈ›i participanÈ›i la Festival. O iniÈ›iativă extraordinară a organizatorilor. ÃŽn ultimă instanță, în acest fel îi vor putea recruta mai bine pe viitorii traducători dintre poeÈ›ii imporanÈ›i ai lumii. Dintre cei care, vorba lui Nichita, cunosc limba poezească… Eira Stenberg, Finlanda: „Apăs pe clapele maÈ™inii de scris ca È™i pe cele ale unui pian†- Eira Stenberg, să încercăm o scurtă privire asupra literaturii române, aÈ™a cum se vede ea din afară, în special poezia. Cum e cunoscută ea în Finlanda? - Consider că literatura română nu e sufucient cunoscută în Finlanda. Cred că numai Zaharia Stancu e tradus cu câteva din romanele sale. Nu È™tiu prea multe despre poezia română È™i cred că nici Nichita Stănescu nu e tradus. Nu È™tiu precis dacă a apărut, dar cunosc pe cineva care a adunat material pentru a face o antologie de poezie românească. Sunt curioasă. AÈ™tept o antologie serioasă de poezie română, căci am auzit că există poeÈ›i români de talie internaÈ›ională. Ar fi interesant dacă s-ar intensifica schimburile culturale, dacă scriitorii români ar putea vizita Finlanda, iar cei finlandezi ar putea vizita România. ÃŽn astfel de împrejurări, s-ar putea întâlni scriitori din mai multe țări. Schimbul de opinii ar putea fi profitabil. S-ar putea face bune servicii literaturii È™i prin mese rotunde la TV sau radio despre literatura unei țări. - Sunt unele voci care afirmă că literatura, poezia în special, s-ar afla în criză. Cum vedeÈ›i dv. viitorul poeziei? Cum e ea receptată în prezent în Finlanda? - Voi vorbi doar despre ceea ce se întâmplă în Finlanda, cunoscând mai bine care e situaÈ›ia. Poate că greÈ™esc, poate că sunt prea optimistă, poate că înÈ›eleg greÈ™it problema, dar eu cred în viitorul poeziei. ÃŽn È™colile din Finlanda, după cum remarcam înaintea acestei convorbiri, nu se face iubită poezia. Există încă un sistem rigid. Eu nu È™tiu cât de mult se citeÈ™te poezia în È™coală, dar È™tiu că sunt mai mulÈ›i cei care iubesc rockul decât poezia. Sunetele muzicii ajung mai repede la ei decât cuvintele poeziei. Este È™i muzica poezie È™i probabil că ea este cea care îi pregăteÈ™te pentru receptarea poeziei. Cei care trec de douăzeci de ani, cei care sunt la universități, citesc poezia. Sunt la noi un fel de întâlniri unde merg foarte mulÈ›i iubitori de poezie È™i creatori. Cred că, din punctul de vedere al receptării, în Finlanda, poezia are adepÈ›i. Repet, sunt optimistă, dar cred că È™colile noastre dau mai puÈ›ină importanță literaturii È™i artei, în general, ca înainte, când eram eu la È™coală. AÈ™a că, totuÈ™i, lucrurile sunt delicate È™i e greu de anticipat ce se va întâmpla. Iarna trecută, a fost o dezbatere într-o publicaÈ›ie studenÈ›ească despre poezie È™i punck-rock. Unii afirmau că nu există poeÈ›i valoroÈ™i È™i că poezia nu are forță. La o întâlnire cu cei care aveau astfel de puncte de vedere un profesor de filozofie s-a ridicat È™i le-a strigat nume de poeÈ›i finlandezi importanÈ›i. Mi-am dat atunci seamă că cei cu astfel de opinii sunt niÈ™te diletanÈ›i, niÈ™te provocatori, slabi cunoscători ai poeziei, care se avântă în discuÈ›ii mai mult dintr-un puternic simÈ› gregar. -Ce poeÈ›i finlandezi consideraÈ›i că ar trebui, în primul rând, cunoscuÈ›i dincolo de graniÈ›ele țării? Pe care i-aÈ›i recomanda dv? - Avem foarte multe autoare care scriu o poezie bună. Una pe care o recomand cu căldură e Eva Liisa Manner, apoi Paavo Haavikko, Penti Saarikoski È™i, probabil, È™i poeÈ›i din generaÈ›ia mea. - Care sunt temele preferate ale scriitorilor finlandezi? - Scriitorii finlandezi, atât poeÈ›i cât È™i prozatori, au început să scrie despre condiÈ›ia femeii, despre sentimentele sale. ÃŽmi vin foarte greu cuvintele (dialogul s-a purtat în engleză, n.m.), am făcut trei săptămâni È™i un curs de macedoniană, am un sentiment ciudat, ca È™i cum aÈ™ fi uitat toate limbile. Femeile scriu mai mult despre problemele rolului femeii; ele nu sunt satisfăcute de rolul pe care îl joacă în societate. Acestea sunt problemele care îi atrag pe foarte mulÈ›i cititori, îi interesează, întrucât ele sunt probleme reale, acute. -Cum aÈ›i ajuns să scrieÈ›i în aceste condiÈ›ii? Cum de aÈ›i ales tocmai poezia ca să vă exprimaÈ›i, să comunicaÈ›i cu contemporanii? Ce se întâmplă în „atelierul dv. de creaÈ›ieâ€? - Sunt foarte multe momente care declanÈ™ează actul de creaÈ›ie, dorinÈ›a de a scrie, de a comunica. Cei mai mulÈ›i fac un secret din asta. Sunt momente în care, în confruntarea cu viaÈ›a, nu poÈ›i striga ceea ce simÈ›i È™i atunci ceva tainic te îndeamnă să scrii. Poezia e un mod special de a gândi. Scrii o scrisoare, o temă de casă – aceasta e cu totul altceva. Am început să cred că ceea ce scriu se cheamă poezie atunci când am reuÈ™it să mă detaÈ™ez de gândirea cotidiană. Gândirea poetică e o gândire de tip special. E ca o revelaÈ›ie. Scriu oriunde mă apucă. AÈ™adar, „atelierul meu de creaÈ›ie†e peste tot. Sunt momente în care o metaforă, o idee vin de la sine. Poate că m-am gândit în subconÈ™tientul meu la ea luni de zile, dar n-a venit niciodată. Scriu uÈ™or la maÈ™ină, mai ales noaptea. Ritmul maÈ™inii de scris mă inspiră. Apăs pe clapele maÈ™inii de scris ca È™i pe cele ale unui pian. Și-atunci îmi încep partitura. 16.TaÈ™ko Sarov, Macedonia: „Nichita Stănescu e, în ultimii ani, cel care vesteÈ™te literatura română peste hotare†TaÈ™ko Sarov are un adevărat cult pentru limba română. ÃŽn zilele Festivalului, el s-a aflat cea mai mare parte din timp în preajma laureatului. Era ca într-un fel de prelungire a condiÈ›iei de traducător al lui Nichita Stănescu. - Stimate TaÈ™ko Sarov, sunteÈ›i traducătorul, alături de Dumitru M. Ion, ediÈ›iei bilingve Poezii, apărută la Editura Misla din R.S.F. Iugoslavia, cu ocazia decernării „Cununei de aur†lui Nichita Stănescu. E greu de tradus în macedoniană autorul celor „11 elegiiâ€? - Pentru un om care cunoaÈ™te o literatură străină, îi cunoaÈ™te sursele, valorile È™i mai ales spiritul, nu e greu să traducă din această limbă, mai ales când e vorba de o literatură care cu fiecare an își dezvoltă creÈ™terea È™i în istoria ei are pe un Eminescu, Macedonski, Goga, Blaga, Arghezi, Bacovia, Barbu, din a căror operă, de altfel, am tradus. Alături de aceÈ™tia, Nichita Stănescu e, în ultimii ani, cel care vesteÈ™te literatura română peste hotare, e un creator care îmbogățeÈ™te, È™i asta cu mare succes, firul neîntrerupt de creÈ™tere a limbii române, al literaturii române. A traduce pe Nichita Stănescu înseamnă a traduce spiritul, È™i folosesc aici expresia lui Nichita, nobil de dor È™i dumnezeiesc al poporului român. - Care consideraÈ›i că ar fi atributele unui bun traducător? - Traducătorul trebuie să cunoască bine spiritul poporului căruia îi aparÈ›ine literatura din care traduce, să-i cunoască tradiÈ›iile, liniile estetice care au ajuns să distingă acea literatură. Și, nu în cele din urmă, e bine ca el însuÈ™i să fie creator, transpunerea să fie făcută din pasiune pentru un autor, pentru o limbă, È™i nu o sarcină de serviciu. - Dintre cei traduÈ™i în Iugoslavia È™i avuÈ›i în atenÈ›ia juriului „Cununii de aur†– printre ei È™i Eugen Jebeleanu È™i Marin Sorescu – Nichita Stănescu pare a se bucura de o largă popularitate. Cum e el receptat în Macedonia? - Premierea lui Nichita la Struga este un semn al recunoaÈ™terii sale, a creaÈ›iei sale. După părerea mea, de mult Nichita Stănescu nu mai aparÈ›ine literaturii române ci literaturii universale. Macedonia, mai pe larg Iugoslavia, face parte din această literatură universală È™i, prin ea, Nichita s-a impus mai mult în universalitate. Cultivând o poezie pe sursele naÈ›ionale, marii poeÈ›i ai literaturii române contemporane, ca Eugen Jebeleanu, Ștefan Aug. DoinaÈ™, Marin Sorescu – È™i enumerarea poate continua – È™ansa lor de a intra în universalitate creÈ™te. - Traducând poezia sa, l-aÈ›i cunoscut È™i pe autor, pe Nichita Stănescu. Care sunt liniile portretului său, aÈ™a cum vi s-au relevat dv? - Pe Nichita Stănescu l-am cunoscut în urmă cu mai bine de 15 ani. Poetul e un om între oameni. ÃŽi place să fie un om din mulÈ›ime, fie acasă, fie în străinătate. ÃŽi place să pătrundă în sufletul omului, să descopere bogății care se ascund în acesta. Indiferent de mijloace. ÞinteÈ™te spre a descoperi bogății care altfel s-ar pierde. Pe mine, È›in minte că mă punea să-i cânt cântece macedoniene, să i le traduc, iar pe unele mă punea să le cânt de mai multe ori. L-am văzut aplecat asupra operelor multor scriitori români mai vechi È™i extrăgând de acolo ceea ce e poetic È™i modern… - …și aÈ™ezând în chip de vers… - Exact. Și l-am mai văzut parcă trăind în două veacuri: cel al lui Cantemir È™i în al douăzecilea, când elegiile lui străbăteau frontiere. ÃŽntr-adevăr, era de mirare uÈ™urinÈ›a cu care se implica în probleme de natură diversă. Se ocupa È™i de scriitori români, dar, în acelaÈ™i timp, se medita È™i asupra misterelor filosofiei clasice. Era la curent cu construirea marilor potenÈ›e industriale ale României, dar în acelaÈ™i timp își scria opera, se lupta cu necuvintele È™i cuvintele sale È™i ale limbii române. Revăzându-l, când am început să-i traduc versurile sale pentru Misla, sub titlul Dreptul la timp, am descoperit un Nichita care a rămas acelaÈ™i, chiar dacă, între timp, faima lui a intrat într-o continuă creÈ™tere. 17. Rolando Certa, Italia: „Sunt convins că poezia română de azi merită să fie cunoscută†Rolando Certa, din Italia, s-a dovedit a fi un scriitor peste măsură de prietenos, de comunicativ, un bun cozeur, un fin interpret al fenomenului poetic contemporan. Prin intermediul lui Adrian Popescu È™i al lui Alexandru AndriÈ›oiu, l-am antrenat È™i pe Rolando Certa în ancheta despre condiÈ›ia poeziei È™i traducerii ei. -V-aÈ™ ruga, mai întâi, să-mi spuneÈ›i cum apreciaÈ›i felul în care este cunoscută literatura română în Italia în special, în lume? - Recent, am făcut un interviu cu un scriitor bulgar, publicat într-un cotidian sicilian. Acolo am afirmat că trebuie modificată în Italia ideea că literaturile balcanice sunt expresia unor culturi minore. Dimpotrivă, ele sunt un fruct rar ce trebuie valorificat. ÃŽn Italia nu există un interes prea mare pentru literaturile balcanice, implicit nici pentru literatura română. Dar aceasta e o direcÈ›ie care trebuie modoficată. Am avut ocazia să citesc o antologie a poeziei româneÈ™ti a lui Mario de Michelli. O să reiau lectura acestei antologii, ca să-mi împrospătez cunoÈ™tinÈ›ele despre poezia română. Sunt convins că poezia română de azi merită să fie cunoscută. Și nu numai pentru bogăția stilistică, ci È™i prin largul umanism. M-a izbit, din câte îmi amintesc, Ioan Alexandru. Prin intermediul lui Ion Marin Almăjan, am cunoscut È™i alte dimensiuni ale poeziei È™i prozei româneÈ™ti. Și încă un lucru. ÃŽn tinereÈ›e, am citit teatrul lui Caragiale È™i am descoperit un autor de o surprinzătoare actualitate È™i modernitate. El a fost publicat prima dată la Casa editorială MAIA, sub direcÈ›ia poetului sicilian Luigi Fiorentino. - ConsideraÈ›i că, în contextul mai larg al fenomenelor de criză, traversează È™i poezia o perioadă de criză? - Sunt convins că astăzi poezia nu e nicidecum în criză. Dimpotrivă, sunt convins că astăzi are loc o mare resurecÈ›ie a poeziei ca È™i o ispită a omului contemporan de a-È™i recupera valori umane scufundate, pierdute. ÃŽn mod sigur, azi traversăm o epocă foarte dificilă È™i violentă în care poetului îi incumbă o mult prea mare responsabilitate: să lucreze împreună pentru a contribui la renaÈ™terea omului. - Cum priviÈ›i premiile literare? ÃŽnseamnă ele o reală recunoaÈ™tere? Cum apreciaÈ›i premierea lui Nichita Stănescu la Struga? - Există premii literare serioase È™i premii neserioase. „Cununa de aurâ€, care e decernată în fiecare an la Struga, e expresia unei reale recunoaÈ™teri literare. Dar Struga e un moment de întâlnire nu numai între poeÈ›i ci È™i între popoare care au cutreierat limbajul culturii, se recunosc, depășesc anumite bariere politice, fraternizând între ele. Impresia mea cea mai profundă este că recunoaÈ™terea poetului Nichita Stănescu reprezintă È™i o preÈ›uire binevenită pentru cultura română modernă, bogată, activă. 18. Alexandru AndriÈ›oiu ÃŽn acelaÈ™i context al discuÈ›iilor despre traduceri, am adresat È™i lui Alexandru AndriÈ›oiu o întrebare: -Care credeÈ›i că sunt rigorile È™i limitele unei traduceri? - Uite, de pildă, îmi aduc aminte că la o întâlnire cu Blaga, pe când lucra la Institutul de Istorie Literară al Academiei, am avut frumosul fior È™i cinstea de a-mi citi o traducere din Anabell Lee, a lui Poe, pe care, cu memoria mea bună de atunci, am reÈ›inut-o È™i È›in minte că i-am recitat-o imediat după întoarcerea mea la BucureÈ™ti lui N. Tertulian, care a rămas uimit de ce se poate digita pe un original. Traducerile lui Blaga, chiar în măiastra lor întrecere cu originalul, păstrează cât mai mult spiritul È™i litera, dar de data aceasta însuÈ™i el recunoaÈ™te că a făcut doar niÈ™te virtuozități – textul traducerii se îndepărtează de original, dar spiritul lui Poe e păstrat, însă supramelodic. Iată cele două strofe, pe care le È™tiu pe de rost: „Într-o È›ară îndepărtată, trăia odată o fată minunată/ Cum nicicând n-a fost È™i nu va mai fi/ Și-această fată minunată era strigată/ Anabell Lee.// SpuneÈ›i voi, îngeri, în văi de plângeri, în triste strângeri,/ Dacă va mai fi vreodată, dacă va mai fi o fată minunată/ ca Anabell Leeâ€. Desigur, față de traducerea publicată, cu mult mai strânsă în jurul originalului, această formulă cu totul originală È™i deschisă, pare îndepărtată, deÈ™i, repet, spiritul original se păstrează. ÃŽÈ›i mărturisesc că multă vreme m-am sfiit să mărturisesc această întâmplare dar, bănuiesc că marelui poet i-ar fi plăcut să fie pomenită. Oricum, ea rămâne una din marile mele amintiri literare. Cu ea cred că am răspuns, în esență, întrebării pe care mi-ai adresat-o. 19. Ion Milos, Suedia: „Poezia lui Nichita Stănescu e cea mai românească din punct de vedere al expresiei È™i al viziunii poetice contemporane†Pe Ion Milos, Suedia, l-am văzut de cele mai multe ori stăpânit de sentimentul celui care nu-È™i găseÈ™te locul. „Românii nu mă recunosc, sârbii mă socotesc un fel de fugit, iar suedezii nu mă consideră ca fiind de-al lor, deÈ™i am cetățenie suedeză. Nu-i doresc nimănui această, trebuie s-o spun, tragică condiÈ›ieâ€, mi-a mărturisit cu un amestec de amărăciune È™i furie Ion Milos. - Limba română este limba în care visaÈ›i, gândiÈ›i, scrieÈ›i, după cum mi-aÈ›i spus într-o discuÈ›ie precedentă. ConsideraÈ›i că traducerile în sârbă È™i macedoniană din poezia lui Nichita Stănescu îl „traduc†pe Nichita Stănescu? - După câte am citit eu, traducerile sunt bune în limbile respective È™i reprezintă opera lui Nichita Stănescu într-o bună prezentare. Un Nichita Stănescu, într-adevăr, tradus. După părerea mea, poezia lui e cea mai românească din punct de vedere al expresiei È™i al viziunii poetice contemporane. Tocmai trăsătura cea mai românească nu cred că se poate traduce în alte limbi. Pe de altă parte, Nichita Stănescu face o poezie de zguduitoare fioruri metafizice. Mi se pare că fiorul metafizico-mioritic scapă adesea traducătorilor. ÃŽn rest, traducerile curg bine È™i frumos. Există particularități, ca în Getica, de pildă, care au scăpat multor traducători, chiar È™i unuia iscusit, cum e TaÈ™ko Sarov. - Cum se vede fenomenul poetic românesc privit dinafară? Este poezia română suficient cunoscută? - Poezia română e încă foarte puÈ›in cunoscută, cunoscută fiind mai mult cea a unor scriitori români stabiliÈ›i peste hotare. Și acest lucru trebuie să constituie un semnal de alarmă. Să vă relatez un un fapt: profitând de prezenÈ›a poeÈ›ilor de pe diverse meridiane, aici, la Struga, am cerut la peste 25 dintre ei părerea despre poezia lui Nichita Stănescu. Am rămas trăznit când majoritatea m-au refuzat, spunându-mi că nu cunosc poezia lui Nichita Stănescu. Și când te gândeÈ™ti că, totuÈ™i, Nichita Stănescu e unul dintre cei mai traduÈ™i poeÈ›i contemporani. Iată un lucru la care ar trebui să ne gândim cu durere. Nu-i suficient să-È›i traduci literatura ci È™i să È™tii să È›i-o impui. - Cum e cunoscută poezia română în Suedia È™i ce faceÈ›i personal ca să fie mai bine cunoscută? - Poezia română e puÈ›in cunoscută È™i în Suedia. Doar o plachetă din poezia lui Arghezi È™i, după vreo douăzeci de ani de la apariÈ›ia acesteia, au apărut două plachete din poezia lui Nichita Stănescu, acestea din urmă apărând datorită unor circumstanÈ›e întâmplătoare, norocoase. Anul trecut, a apărut o ediÈ›ie bilingvă română – suedeză, din poezia lui Eugen Jebeleanu, în traducerea mea. ÃŽn diverse reviste È™i ziare suedeze am publicat încă patruzeci de poeÈ›i È™i vreo È™apte prozatori. ÃŽncă din 1977, am terminat o antologie a poeziei româneÈ™ti în suedeză, unde figurează peste È™aptezeci de poeÈ›i români. Tot în 1977, am terminat È™i un volum din poezia lui Bacovia È™i unul din poezia lui Blaga. - Când vor apărea acestea? - ÃŽncă nu le-am publicat È™i pentru că nu am un sprijin serios din România. Nimeni nu se gândeÈ™te la chinul È™i jertfa pe care le depun pentru promovarea culturii româneÈ™ti în Suedia. ÃŽn general, interesul e dacă un poet sau altul e inclus sau nu. Regretatul scriitor suedez Per Olof Ekström, care a ales să trăiască È™i să moară în România, a scris negru pe alb într-o carte că numai în doi ani, singur, am făcut mai mult pentru răspândirea culturii române în Suedia decât s-a făcut de la sfârÈ™itul celui de-al doilea război mondial. 20. Zilele Festivalului, orele, minutele s-au scurs într-un fastuos ritual, care a culminat cu seara în care, plin de emoÈ›ie, Nichita Stănescu È™i-a primit „Cununa de aurâ€. Cu ea în braÈ›e È™i-a îmbrățiÈ™at compatrioÈ›ii, gazdele, invitaÈ›ii Festivalului, cunoscuÈ›ii È™i necunoscuÈ›ii care i-au ieÈ™it în cale, felicitându-l. „Premiindu-mă pe mine, Struga a premiat o limbă, un popor, o cultură!†Cu aceste cuvinte s-a petrecut adevărata mea despărÈ›ire, la Struga, de Nichita Stănescu. Celelalte, mai mici, au fost brutale lovituri la fundamentul statuii unui idol. 21. Restul traseului „Cununii de aurâ€, plin de evenimente È™i neprevăzut, a fost parcurs sub semnul dorului de casă. Și nu de puÈ›ine ori m-am trezit murmurând cuvintele poetului, ca È™i ale soldatului: „Ce lungă-mi pare calea…†Târgu-MureÈ™ – Struga – Târgu-MureÈ™, august-septembrie 1982 (Vatra nr. 11/1982) LITERATURA EXILULUI ROMÂNESC ExcluÈ™i fără drept de apel din literatura română, pentru „proastă purtare†(îndrăzneala de a fugi din „raiul†comunist!) scriitorii români stabiliÈ›i în străinătate (de bunăvoie È™i/sau siliÈ›i de regimul din È›ară) au început, imediat după decembrie 1989, să fie recuperaÈ›i È™i reintegraÈ›i în cultura din care fac parte, de drept. S-au tipărit, în mare măsură, în ultimii ani, cărÈ›ile cele mai importante scrise în exil È™i s-au reeditat cărÈ›i puse la index, scrise pe când erau în È›ară, de autori (auto)exilaÈ›i. A lipsit însă un inventar, o imagine clară, de ansamblu a dimensiunii exilului românesc literar. E adevărat, nici dicÈ›ionarele de scriitori care au continuat să trăiască È™i să scrie în interiorul graniÈ›elor naÈ›ionale nu s-au grăbit să apară, ele fiind admirabile, sublime, dar… lipsind aproape cu desăvârÈ™ire. LaurenÈ›iu Ulici, cândva un campion al înbregistrării debuturilor (vezi seria „Prima verbaâ€) iar recent înhămat la o istorie a literaturii române contemporane, din care a publicat până acum un prim op despre generaÈ›ia ’70, mai face un gest de integralizare, prin realizarea la nivel strict de informare, fără judecăți de valoare, a dicÈ›ionarului „Scriitori români din afara graniÈ›elor țării†(FundaÈ›ia Luceafărul, 1996). Indiferent de motivele exilului („nu există boli, există bolnavi, nu există exil, există exilaÈ›iâ€), literatura exilaÈ›ilor, în prelungirea celei ce s-a scris înainte de momentul exilului, s-a constituit într-un fenomen cu particularități impuse de locul, timpul È™i durata exilului. Desigur, mulÈ›i exilaÈ›i, puÈ›ini aleÈ™i – adaptarea È™i integrarea într-un alt spaÈ›iu spiritual È™i geografic numărând È™i destui sacrificaÈ›i, numeroase victime, care nu s-au mai putut regăsi È™i nu È™i-au mai putut aduna puterile pentru a continua un destin literar prefigurat în perioada trăită acasă. MulÈ›i È™i-au epuizat energiile în lupta pentru supravieÈ›uire, abandonând aproape total scrisul sau nemaireuÈ™ind decât să mimeze scrisul. Pentru că simpla condiÈ›ie de exilat nu putea fi echivalată cu succesul, cu gloria, cu recunoaÈ™terea. Derulat pe parcursul a peste 45 de ani, exilul scriitorilor români a cunoscut un parcurs sinusoidal, cu vârfuri de adevărat exod, determinate de accentele de isterie ale ideologiei comuniste. Paradoxal, exilul literar a continuat È™i după 1989, de data aceasta economicul luând locul ideologicului. Statisticile lui LaurenÈ›iu Ulici înregistrează doar două perioade de vârf ale exilului românesc: între 1945 È™i 1949 au plecat definitiv din È›ară 50 de scriitori, iar între 1975 È™i 1989 au plecat alÈ›i 200. Þările preferate au fost FranÈ›a, Germania È™i SUA. DicÈ›ionarul lui LaurenÈ›iu Ulici include însă peste 350 de autori, între aceÈ™tia fiind È™i scriitori din Basarabia de Nord, Banatul Sârbesc, al căror „exil†are alte conotaÈ›ii. LaurenÈ›iu Ulici face pasul necesar: inventariază scriitori È™i cărÈ›i, ca o prefață la un eventual demers viitor de evaluare critică. Temeinic, tenace È™i stăruitor cum îl È™tim, avem convingerea că LaurenÈ›iu Ulici va face È™i pasul următor, fie într-un dicÈ›ionar separat, fie integrând scriitorii români din exil într-o Istorie a literaturii române contemporane, acolo unde se cuvine È™i unde le e locul. (Cuvântul liber, 17 august 1996) ÞARA ȘI EXILUL Exilul e un fenomen de extraordinară complexitate. ÃŽnstrăinarea sau desțărarea, cum o numesc unii, nu-È™i consumă valenÈ›ele odată cu eventuala împlinire economică, iar exilul de după 1989 are motivaÈ›ii complet diferite de cel din perioada anterioară. Nu arareori însă, câștigurile materiale nu sunt altceva decât un antinevralgic la o durere surdă care, oricum, n-are leac. Fiecare exilat percepe în felul său ruperea de È›ara în care s-a născut, È›ara nemaifiind deloc o noÈ›iune arbitrară È™i nici doar o realitate psihologică. S-au scris multe consideraÈ›ii pe tema exilului, oriunde/oricând s-ar fi petrecut acesta, în timp È™i spaÈ›iu. MulÈ›i È™i-au spus povestea exilului lor. Câtă încărcătură de sinceritate au confesiunile exilaÈ›ilor, aceasta e o altă poveste. Căci multora le vine greu să se recunoască înfrânÈ›i, să accepte eÈ™ecul speranÈ›elor È™i infernul neadaptării È™i să mimeze bunăstarea, prosperitatea, fericirea, chiar dacă n-au avut niciodată destui bani să fugă până acasă, în È›ară. Þara È™i exilul (CărÈ›i, oameni, fapte întâmplări), Criterion Publishing House, 1999, cartea lui Gabriel Stănescu, e confesiunea unui exilat de bună voie, în 1991, după un È™ir de convulsii ale spiritului însetat nu doar de libertăți interioare. E o carte care vede È›ara È™i exilul în complementaritate, o carte scrisă cu patetism dar È™i cu luciditate de autor pentru care „dorul de È›ară†nu e o realitate abstractă, una care să-È™i fi erodat, chiar dacă È™i le-a schimat, semnificaÈ›iile. ÃŽn plus, distanÈ›a îi permite o evaluare mai obiectivă a realităților din È›ară, precum È™i a modului acestea sunt percepute „înafarăâ€. Preocuparea, de la distanță, pentru realitățile româneÈ™ti e o terapie, un mod de a fi în È›ară când, geografic (Gabriel Stănescu s-a stabilit în SUA) eÈ™ti departe de ea. Inclusiv traducerile din literatura română sunt un mod de a întreÈ›ine iluzia de a nu fi plecat de tot din È›ară. Cultivarea literaturii exilului într-un sistem organizat, coerent, este un alt exerciÈ›iu de analiză a lui Gabriel Stănescu, după constatarea amară că societatea americană nu se dă în vânt după cultură – nici cea naÈ›ională, darmite după cea a „noilor†veniÈ›i. Memoria este È™i ea un suport pentru prezentul continuu al exilului. Gabriel Stănescu analizează, caută explicaÈ›ii detaÈ™ate unor evenimente din È›ară. ÃŽntr-o disperată criză de identitate, Gabriel Stănescu caută cu disperare orice conexiune posibilă cu È›ara – economică, socială, culturală. Þara È™i exilul este un demers îndrăzneÈ›, recuperator È™i integrator. Oscilant între stilul publicistic È™i cel eseistic, între informare È™i analiză, cartea lui Gabriel Stănescu este incitantă È™i prin nonconformismul ei. E un alt mod, decât cel idilic-entuziast, de a privi exilul ca alternativă existenÈ›ială. (Cuvântul liber, 1999) CUPRINS ÃŽn loc de prefață/5 Ștefan Baciu/7 „În ciuda tuturor cenzurilor È™i deceniilor, mi-am rămas mie însumi credinciosâ€/9 Laura Bogdan/19 « Exilul cred că e o stare interioară »/20 „PoveÈ™ti unui copil nenăscutâ€/25 Nicu Caranica/31 „Există un suflu metafizic al poporului românâ€/33 „Când ne vom curăța de jegul fanariot È™i comunist, sufletul românesc traco-latin va răsări peste lume ca o lumină încă nemaivăzutăâ€/38 Corespondență/43 Dinu Flamând/45 „Literatura sfârÈ™eÈ™te în comerÈ›!"/45 „Frigul intermediarâ€/48 ÃŽn refracÈ›ia poeziei/66 Monica Lovinescu/70 „Exilul e de fapt unul fără de vârstăâ€/71 Serile de Poezie de la Struga/76 Eira Stenberg, Finlanda:„Apăs pe clapele maÈ™inii de scris ca È™i pe cele ale unui pianâ€/93 TaÈ™ko Sarov, Macedonia: „Nichita Stănescu e, în ultimii ani, cel care vesteÈ™te literatura română peste hotareâ€/96 Rolando Certa, Italia: „Sunt convins că poezia română de azi merită să fie cunoscutăâ€/98 Alexandru AndriÈ›oiu/ 100 Ion Milos/ 101 Literatura exilului românesc/104 Þara È™i exilul/106 CUPRINS |
index
|
||||||||
Home of Literature, Poetry and Culture. Write and enjoy articles, essays, prose, classic poetry and contests. | |||||||||
Reproduction of any materials without our permission is strictly prohibited.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Privacy and publication policy