agonia english v3 |
Agonia.Net | Policy | Mission | Contact | Participate | ||||
Article Communities Contest Essay Multimedia Personals Poetry Press Prose _QUOTE Screenplay Special | ||||||
|
||||||
agonia Recommended Reading
■ You are
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2006-10-31 | [This text should be read in romana] |
Discuțiile vor fi moderate de Felix Nicolau.
Cenaclul va avea ca invitați pe Adriana Popp și Daniel Stuparu Vă așteptăm impresiile, comentariile, părerile în spațiul alocat comentariilor, sau pe adresa [email protected] sau sâmbătă, life, la ora 14:00, la Cafe Deko. Tot pe aceeași adresă puteți trimite textele dumneavoastră care vor fi prezentate în următoarele ediții ale cenaclului. Adriana Popp ȘTAFETA -I- -cu tapiserie de piele galbenă- Aud c-o să se primească mașini noi. O să zic știu eu cui să-mi dea și mie una, da’ s-o vopsească în roșu.Și să lase pe ea autocolantele alea pe care scrie “polizei” de-a-ndoaselea. Tocmai absolvisem cu felicitări... Când să apuc statuia, am văzut-o. Stătea pe un scaun de abanos În care era conținută toată durata Devenirii. Ai grijă la gândurile tale, căci ele vor deveni Un om cu suflet negru, de toamnă. Gândul nu încape în cuvânt. Da’ dacă mă mai gândesc un pic, parc-aș vrea să am o mașina de-a-ndoaselea albastru de voroneț. Cu tapiserie de piele galbenă. Ca să se confunde cu un cer răsturnat când o să ne ascundem cu ea în luminișul ăla din pădurea de la Tâncăbești. Și n-o să ne mai găsească nimeni, pentru că toată lumea o să creadă că s-a dărâmat bolta și vine sfârșitul lumii și-o să fugă îngroziți în toate părțile și-o să ne lase în sfârșit să ne trăim amărâta de clipă. Și dac-o să fie să fie roșie (tot cu tapiserie de piele galbenă), o să ne închipuim că ne-am pitit în inima soarelui și-o să ne putem topi nestingheriți unul în celălalt. Tocmai absolvisem... Și credeam că lumea-mi stă la picioare, Încercam să mut munții din loc Cu privirea. "Estou cansado, é claro, Porque, a certa altura, a gente tem que estar cansado. De que estou cansado, năo sei: De nada me serviria sabê-lo, Pois o cansaço fica na mesma. A ferida dói como dói E năo em funçăo da causa que a produziu. Sim, estou cansado, E um pouco sorridente De o cansaço ser só isto — Uma vontade de sono no corpo, Um desejo de năo pensar na alma, E por cima de tudo uma transparência lúcida Do entendimento retrospectivo... E a luxúria única de năo ter já esperanças? Sou inteligente; eis tudo. Tenho visto muito e entendido muito o que tenho visto, E há um certo prazer até no cansaço que isto nos dá, Que afinal a cabeça sempre serve para qualquer coisa."* Pentru ce, n-are oricum nici o importanță. Nici măcar pentru mine. La ce bun? Mă bucurasem prea devreme, îmi imaginasem prostește că felicitarile legate artistic cu panglicuțe galbene care fluturau cu zburdălnicie înapoia diplomei, însemnau altceva decât niște biete fâșii de cârpă bătute de vânt. Crezusem tot ce-am învățat ca să pot primi statuia din mâna care se întindea spre mine din scaunul de abanos... Ni se impleticiseră umbrele într-una din zilele alea fără nici un sens și n-am mai reușit să le descâlcim una de cealaltă. Așa că ne transformasem și noi în umbredetot, pentru că n-am găsit altă soluție să ne vedem de viață. Și fugeam tot timpul, îngroziți c-o să ne-ajungă razele alea de cârpă ale panglicuțelor de asolvire – amăgire. Praful stelar. Praf în ochi. Și vezi roșu-albastru, roșu-albastru, până ce, la un moment dat, ți se face gri de lehamite. M-am plictisit să nu mă mai plictisesc așteptând să sune telefonul și gândindu-mă cum o să mă răzbun până mi se face milă. De tine și de mine. Mai ales de noi. Îmi vine să te trag de zulufi pân-o să țipi de-o să se spargă timpanele pământului, ca să nu ne mai spioneze răsuflarea... Tocmai absolvise cu felicitări... Îi întindeam statuia, cu mâini tremurânde. Stăteam pe un scaun de abanos Cu rădăcinile dureros ancorate-n Geneză. Gândul nu încape în cuvânt. Ai grijă la gândurile tale, căci ele vor deveni Un om cu suflet negru, de toamnă... * NOTÃ: Álvaro de Campos (Fernando Pessoa) - "Estou cansado", 24.06.1935 -II - MOTTO: «După aceste lucruri, m-am uitat și iată, o ușă era deschisă în cer. Glasul cel dintâi pe care-l auzisem ca sunetul unei trâmbițe și care vorbea cu mine mi-a zis: "Sui-te aici și-ți voi arăta lucrurile care trebuie să aibă loc după acestea.» Apocalipsa, 4;1 Copil. Homunculus. Materializarea gândurilor. De ce te uiți la mine ca la un nebun? Ai uitat chiar tot ce te-au învățat? Ori radierea memoriei făcea și ea parte din plan?! Cu mine n-au reușit. Cu mine nu reușește nimeni, niciodată, nimic. Nu mă încadrez între limitele admise. Sunt o perpetuă și eternă ratare a experimentului, un incorigibil călcâi al lui Ahile… Din cauza mea, întreaga creație există sub sabia lui Damocles. Nici o grijă, firul de păr nu se va rupe niciodată, deși așa s-au străduit să vă învețe. La fel cum v-au convins și de aceea că eu aș fi cauza răului; ca să scapi, trebuie să crezi, trebuie să asculți, trebuie să te supui, necondiționat. "Bate și ți se va deschide". Intreaga existență sintetizată în gestul de a bate la porți. Însă nu toate ți se deschid, așa cum te-au făcut să crezi (mai ții minte ce frumos promițătoare fluturau mănunchiurile de panglicuțe colorate atunci?). Unele se deszăvorăsc, altele nu. Tu ciocănești la toate și pășești peste pragul celor pe care ți le deschid. Încă mai crezi că-ți alegi singur drumul? Ha, ha! Nu ești decât un biet șoarece rătăcind într-un labirint... și bați la porți... Ca și cum tu n-ai avea dreptul să ai o poartă a ta, pe care s-o deschizi când și cui vrei… Nu te-a invățat nimeni că și insignifianta ta fortăreață are o poartă (nu ți-au spus nici măcar că ai o fortăreață!); așa că, de ce ar fi fost nevoie să ți se predea vreo lecție despre cine-ți ciocănește în poartă, cum, de ce, ce să faci dacă… "Se alguém bater um dia à tua porta, Dizendo que é um emissário meu, Năo acredites, nem que seja eu; Que o meu vaidoso orgulho năo comporta Bater sequer à porta irreal do céu. Mas se, naturalmente, e sem ouvir Alguém bater, fores a porta abrir E encontrares alguém como que à espera De ousar bater, medita um puoco. Esse era Meu emissário e eu e o que comporta O meu orgulho do que desespera. Abre a quem năo bater à tua porta!"* Ba nu! De fapt, ți-au bălmăjit ei ceva, însă astfel încât să nu înțelegi nimic și să faci exact pe dos, să lași să-ți intre oricine în templu: "Iată, Eu stau la ușă și bat; dacă cineva aude glasul Meu și deschide ușa, Eu voi intra la el […]" Care "Eu"? Eul, care bate la porțile altora și cere, întotdeauna cere, niciodată nu dă! Întotdeauna, când cineva iți bate-n poartă, vrea ceva de la tine, ceva pentru care nu a făcut încă nimic. Și pentru care nu va face, poate, nimic niciodată. "[…]voi cina cu el și el cu Mine." …Dar care, dintr-un acces de ironică generozitate, îți acordă grația de a gusta din rodul propriei tale munci, din care El se înfruptă. Un om cu suflet negru, de toamnă…Cel ce te-a învățat că furnica e rea, pentru că refuză să deschidă greierelui ușa cămării sale, cel ce te-a învățat că și greierii sunt răi, pentru că nu trudesc și se îndeletnicesc cu cântatul… Numai Învățătorul vostru are dreptul sa fie greiere! Tu să fii furnică, fără zăvor la poartă. Tu doar să crezi, să asculți, să te supui. Necondiționat. Tu nu ai drepturi, tu ai fost creat pentru a te supune; homunculus. Iar eu? Mă mulțumesc să fiu cauza răului, sabia atârnată care a îndrăznit să se prefacă în pendul și a amputat celui ce s-a pretins Unicul Greiere, glasul; sunt trâmbița vestitoare a celor ce vor fi să vie… Să nu deschizi celor care-ți vor bate în poartă! Chiar dacă ar pretinde că-s emisarii mei… Gândește-te puțin… deschide celui ce nu-ndrăznește să bată-n poartă niciodată! * NOTÃ: FERNANDO PESSOA – " Se alguém bater um dia à tua porta…"; 05.09.1934 - III - - Eva, mărul și subliminalul - MOTTO: "Și iubesc visele fiindcă sunt subversive. Fiindcă sfredelesc în carne și restabilesc imanențele unei justiții cinice" (GEO BOGZA, "Reabilitarea visului" - revista "unu", nr.34/martie 1931) Lumânări groase, cuibărite-n sfeșnice de circumstanță, își amestecă mirosurile în încapere. Parfumuri dulci, de fructe, parfumuri amare, de ierburi veninoase. La ferestre, draperii grele din brocart, pe suprafața cărora se închipuie imposibile țesături de ramuri cu spini... Mă mir cum de ard ca Roma-n vremea lui Nero și nu se-aude nici un suflet urlând îngrozit de uriașa dogoare: ajutor! pompierii! salvarea! popa! exorciștii! oricine! Și nu răzbate-n afară nici o geană de flacără, pe nicăieri... Talmud, Berakhoth, 6: "Dacă ochiul ar putea vedea demonii care populeaza universul, existența ar fi imposibilă." Existența cui, mă-ntreb, a lor sau a mea? Dacă i-aș putea vedea în adevăratul lor chip, înseamnă că nu există. Sau eu nu exist. Și-atunci, cum i-aș putea vedea? Sau, nu existăm concomitent; bineînțeles că-n atare situație n-am cum să-i văd. Ori poate, totuși, existăm concomitent. Doar că nu ne cunoaștem după chip. Purtăm măști. Haine de piele. Care ne fac invizibili și orbi... Visez că fug. Nu știu de cine, nu știu de ce. Îmi e groază. Groaza fiarei în fața morții. Nu știe ce este, simte doar cum arde și cum urlă-n ea, terifiată, fiecare celulă: nu! nuu! nuuu! Și fuge, fuge și arde, arde și fuge și tot sfârșește-n scrum. De ce mă tem? Nu știu, iar asta mă îngrozește și mai tare. Mi-e frică de frică. Deodată, cărarea mi se frânge. În față, nevăzutul. Îndărăt, neștiutul. Care se-apropie, mă-ncolțește, îi simt răsuflarea-n ceafă. Nu! N-o să mă aibă! Pășesc în beznă. Pasul dat de hotărârea disperării. Ceea ce nu văd, nu există. Ceea ce nu știu... Pasul. Undeva, în urmă, un glas: "iată că omul a ajuns ca unul dintre noi, cunoscând binele și răul. Să-l împiedicăm dar acum ca nu cumva să-și întindă mâna, să ia și din pomul vieții, să mănânce din el și să trăiască în veci"... Cad. Nu văd nimic împrejur. Nu vreau să cad! De ce? De ce eu? Întind mâinile, să m-agăț de beznă. M-am oprit. Nu mai cad. Încep, incetișor, să deschid ochii. În adevar. Plutesc. Văd! Aerul mă ține-n brațe. Mă mângâie. Alunec prin el, mai jos, mai sus, mai departe, și mai departe. Tresar. Parc-am pierdut ceva. Ce? Frica. A rămas în urmă, a-nghițit-o neștiutul. Asta i-a rămas unica pradă: groaza! Continui să zbor... să văd... să cunosc... Mă-năbuș în încăpere. Lumânările fumegă, pâlpâie și-nchipuiesc pe ziduri un teatru de umbre. Prea multe miresme, prea înghesuite. Spinii draperiilor se sumețesc la mine, nu cumva să m-apropii, nu cumva să dezlipesc pleoapele încăperii. Tu dormi. Somn greu, fără vise. Și totuși tremuri. Lângă fruntea ta, se ofilește un măr ... " Elles deviennent le Diable: débiles, timorées, vaillantes à des heures exceptionneles, sanglantes sans cesse, lacrimantes, carresantes, avec des bras qui ignorent les lois… Elles baisent le serpent…" * O, Barkozibà, tu nu ești făclia slavei, chiar dacă te-ai numit singur Emanuel! Rămâi fiul minciunii, căci șarpele dimprejurul gâtului tău n-are aripi! Zadarnic mai închipuiești umbre de spaimă, zadarnic mai arunci foc pe gură, căci am aflat zborul în locul groazei! Mi-am lepădat hainele de piele și văd dincolo de măști. Năpârca nu va ajunge niciodată dragon! Smulg draperiile grele. Iluzia spinilor nu mă mai poate răni. Deschid larg ferestrele. Miresmele nu trebuie ținute sub cheie. Umbrele se topesc. Vade retro! Îți sărut fruntea. Deschizi ochii.Te iau de mâna. Abia acum mă vezi așa cum sunt. Încă mai tremuri. Facem primul pas împreună, dincolo de prag. Mărul rămâne în urmă, cu celelalte iluzii. Vezi? Și tu știi să zbori, mon serpent... NOTÃ: * JULLES BOIS - "Le satanisme e la magie", Paris, Chailley, 1895, pag.12 --------------------------- Daniel Stuparu Albedo Priveam pieziș la pruncul ce se naște Precum, de pe un alt tărâm, lumina - Altar reînnoit pe, sfinte, moaște- le celui care-a fost în mine ina- ccesibilul liman, care mă cheamă, Ca un ceaslov ascuns la subsioară Înspre pocalul tainic, de aramă, În care mă voi naște-ntâia oară. Și nu mai știu de-s mort sau de sunt viu În vreme ce un făurar eteric Cu aur cald mă-nchide-ntr-un sicriu Spre a renaște mai târziu, feeric Ca, din cocon, un flutur auriu Spre Helios - incandescent și sferic. Transmutatio Precum Narcis cristalinul l-ai clătit în apa verde, Ci pe loc privirea-ntoarsă te-a-mpietrit, ca de Gorgonă; S-o preschimbi, cum ști-vei, oare, mă întreb, în Antigonă Când ecou răsună-n grotă? E străvechiul stirb und werde. Să renunți de învățat-ai, iluzorie, la persona Te afundă fără teamă, -n antic, abisal regressus; Năpârlește sub cămașă, otrăvit amar de Nessus, Din, grozav, de pește pântec revenind umil ca Iona. Îmbăiat precum un rege, din argint mai viu tu ieși, Leonin, în resurrectio, taurul să îl supui Ca un toreador oniric, renăscut între Aleși, Când la braț, galant, regina - submisiv, cu gesturi șui - Pe sub dalbe flori limpide, ce se scutur din cireși Te urmează pe tărâmul straniu, unde viciu nu-i. Archaeus Pătrunde în unghere, nicicum de el nu scap Când ochii-n sine cată, -mi zâmbește iar, regește, Mister lipsit de formă, ce formele-ntregește: Tresar nocturn și încă nu pot să-i dau de cap. Animă sori și stele, zvâcnește-n fir de iarbă, Tot el palpită, iată, suav și-n al tău piept; Când a gândirii mreje tu le arunci, deștept, Nu vezi că-i cel mișcă și în privirea-ți oarbă. În sânge, prin globule, el urcă tainic scara Pentaclului alchimic, cel din cincime scos Și nu-l auzi nici noaptea, când îți întinde gheara Prin limfa ce lovește-n perete, mai vâscos: Licoare a vieții, ce se aprinde seara, Prin nori, când semiluna fumează tacticos. Ex Oriente Lux Echerul, mai la dreapta, menit e să te-ntoarcă Din, spre pierzanie, calea pe care te găsești; Cu ochi de lynx, în stânga, atent de-ai să privești Vei regăsi compasul: lumina-ți stă s-o toarcă. ‘N-oglindă revărsată, icoana se adapă Și-ncepe, inefabil, un parcă straniu joc În care stânga-i dreapta și pare să ia foc, Pe când, stângaci, cea dreaptă e scufundată-n apă. Tăios se întretaie când valul, când văpaia, Ci din argint de lună pornește verbul, scurs, În vreme ce prin aur solar, cu ochi de urs, Sub firmament coboară, adeodat, spre Gaia De trecere, cuvântul: șezi blând, odată spus Va face, de aramă, să-ți sfârâie tigaia! Ahasverus Risipitor, precum un fiu Pierdut în Hieronymus Bosch - argat pe la străinii boși, jidov rătăcitor, zurliu - Revin târziu, umil în rai Ca-n vechiul nost’, anost liceu În care singur panaceu (les neiges d’antan...) doar tu-mi erai; Heruv păreai (iar eu balaur!) Cu ochi vioi, de peruzea - Bujor aprins din foi de laur Sau aur, ce duios trezea Condeiu’, -n mâna mea de ghiaur, Din versuri fără de perdea... Virtus Sagax Loveam cu-nverșunare în bestia nevăzută Ce, neștiut, în mine lăcaș însăilase Moroiului lunatec drept pradă să îi lase Din carnea-mi uscățivă, prin anima țesută, Atomi de suflet, vlaga subtil să o sustragă Din brațele-mi trudite și măduva din os Prin cuget fără viață - mortar libidinos; Ci, blând, a mea zeiță din nori porni să tragă (ivindu-se alene, prin parmenidian vis dalb, revelatoriu) al meu gând de ureche, Mirific înălțându-l spre alt meridian: Prin forța slăbiciunii, lovită ca de streche Gonea deodată noima, pe surul roib troian, Reanimându-mi umbra, cea fără de pereche... Alcahest Precum broscoiul Jean - Baptiste, parfumierul! - Ce calea către sine cu nasu-i de jidan Găsi (nu fără caznă, ’cercat de Buridan!) Sau ’cel sălbatic pustnic, care sfidând eterul Spre nat se-ntoarse tainic, în brațe ferme, iuți Cu însuși Agnus Dei și lâna-i cea de aur (pe care în vechime, cu sârg de Minotaur, s-o afle izbutiră ciudați argonauți), Te uită în fântâna ce-n tine se revarsă Și a privirii flamă încinge mai intens Până ce piatra însăși, mocnind în primum ens Cu fiat lux tresaltă, și-ntr-un șuvoi se varsă Precum încinsa lavă (prin duh de carne arsă) Dintr-un Vezuv lăuntric, mustind de sens în mens. Azot Cu alef, a sau alfa Pornește virtuos Argintul (sinuos) Ce, viu, urmează calfa: Drum spre desăvârșire Cu sânge-stropi vărgat (hățiș necercetat) Prilej de săvârșire A misticei nuntiri Aici, în creuzet Prin omega sau zet Cu vajnice porniri; Atât mai spun, defunct, Și-n tav pun iarăși punct. Aquastor În fiece făptură întregul univers Când ferm, când șovăielnic ritmat se opintește; O văd azi clar, aceasta, prin ochiul Lui de pește Ce tainic priveghează în cugetu-mi și-n vers. Pribeagului ce îmblă în lung și lat de zare (de va privi în sine, ermetic descuiat) O lume nouă, poate, curând îi va fi dat, Să afle. Nenăscută, ea zace-n fiecare! Stăpân pe astă taină, tu - ca-ntr-un sarcofag - Rămâi închis în soma (abstract, neîntinat). Coboară-n tine însuți - un templu minunat E trupul tău - ci astfel te-nalță ca un fag Cu rădăcina-n ceruri, iar frunzele-n țărână Și strâns divina gleznă cuprinde-n a ta mână! |
index
|
||||||||
Home of Literature, Poetry and Culture. Write and enjoy articles, essays, prose, classic poetry and contests. | |||||||||
Reproduction of any materials without our permission is strictly prohibited.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Privacy and publication policy