Jocul poetic a fost extrem de puțin cultivat în ultimii ani, iar cei care-l mai practică nu sunt tocmai reprezentanții generației 2000, obsedați de autenticitatea spermatică, cum sunt. Liviu Nanu este în faza experimentului, a căutărilor. Însuși titlul de factură postmodernistă, apăsați tasta any, al volumului său apărut la Editura Marineasa, Timișoara, 2005, confirmă acest lucru. Fictiva tastă any indică un keyboard ne varietur, apăsarea oricărui buton trimițând la aceeași imagine poetică. Titlul semnalează o unitate de sens a scriiturii; titlul păcălește, însă. Făptură falstaffiană, cu scăpărări esopice gen Nastratin Hogea, Liviu Nanu este în același timp un ambițios, literar vorbind. Așa se face că, în loc să dea frâu liber spiritului său belicos la modul jucăuș, șugubăț la modul pahidermic, acest miles gloriosus se încăpățânează în traversarea multiplelor mode poetice. Autobiografia sa pendulează, ca ton și imagistică, între Arghezi și G. Vasilievici, amfetaminicul constănțean: „Nașterea mea e o consecință/a luptelor dintre vechile triburi.//Când șamanii cei buni i-alungau pe cei răi/și țeste dușmane ardeau temeinic în vetre/auzeam primii cai tropăind/prin văi,/peste primele, nou-născutele pietre/[...]/însă eu am devenit cerșetor/de cuvinte, de taine, de sensuri/pe care le ciopleam din topor/și le-așezam cu migală în versuri”. Sforțarea de a deghiza o fire elegiacă, sensibilă la metafizic, prin exuberanță și diversificare a punctelor de vedere este evidentă. O atentă citire printre rânduri revelă și o neverosimilă recapitulare a artelor poetice moderniste. Îngerii și caii sunt leit-motivele figurative: „cai mascați nechezau din copite la poartă”; „îngerul meu se-mbătase criță/pe frunte îmi cădeau cristale de vodcă/din trupul meu creștea chinuită o viță”. De la maniera Zaharia Stancu și Blaga, se sare la maniera Baudelaire: „nu sunt un înger declarat deși/îmi cresc un fel de muguri violeți/pe ambii umeri...cine poate ști/dacă-nflorind într-o anume zi/s-ar metamorfoza în epoleți?”. Nici poza lui Nichita Stănescu nu lipsește de pe raftul cu idoli: „eu calc de-al dracului pe frână/dar îngerul îmi pune piedici” (exil în neverland); „în capul meu păștea un cal/și-a devenit deja oval/așa că de un timp încoace/mă simt un pic neanderthal” (neanderthal). Bacovia este bomboana de pe tort: „trăiesc durere și ascult plângând/tic-tacul ploii care-mi bate-n gând//mă zbat zadarnic între azi și ieri/sunt devorat de crini carnasieri/iar uneori când de tristețe plâng/mă doare ochiul drept și ochiul stâng” (mă doare); „ploua, ploua, ploua banal pe stema/poeților cu ștaif și pedigree” (viața în culori).
Bineînțeles, recuperarea tradiției moderniste se face prin de-construcție, rezultatul fiind un hotch-potch postmodernist. La fel se pune problema resuscitării metaforei într-o durată poetică descărnată din punct de vedere stilistic: „de unde să iau o metaforă/metafora e ca o tumoare malignă/vine de nicăieri/capătă forme diverse/se dezvoltă fără s-o simți în corp/și uneori te omoară de tot” (feels like rain). Poetul este conștient de ispita copierii maeștrilor și de aceea se protejează privind lumea în perspectivă minimalistă: „mă interesează viața doar văzută de jos de la firul ierbii” (și eu cu ale mele...).
Autentic este Liviu Nanu atunci când scrie despre adevăratul Liviu Nanu, cel jucăuș, chiar funambulesc, bon vivant, hohotitor, pervertit până la a-și recâștiga inocența, samurai împăciutor: „nimicul plutea albastru ne făcea semne cu degetul/noi îl trăgeam de urechi spuneam băi nimicule/nu e nimic de tine” (jocul de-a nimicul) sau „iată-ne ajunși la sfârșit lectura-i gata/am învățat numai cuvinte frumoase/să plecăm pâș pâș că vine cititorul/ne trimite-n recycle bin/cu lopata”. Reușit este și poemul hotel, construit pe camere. Camera 1: „e mai multă ceață aici/decât afară/se lipește de tălpi și te/învăluie până la coapse într-un abur/venind dintr-o altă realitate/în care noi/doi amintiri păstoase” și camera 2: „tu ești tristă ca o promisiune uitată/s-a compromis dracu’ toată intimitatea/spui tu fumând a cincea țigară”.
O scriitură ademenitoare prin claritate, concizie și vioiciune pigmentată cu melancolie, umor și imaginație poznașă. O scriitură căpușată de pompă, gravitate, profunzime cu discount și de constructe poetice muzeale. Poetul trebuie să purceadă pur și simplu la întrebuințarea tastaturii proprii, cu butoane personalizate. „În rest doar niște chestii...” care se citesc, fără doar și poate, cu delectare.