Interviu cu Jean Dumitrașcu
redactor șef al revistei Argeș
director Centru Cultural Pitești

# Dăm drumul la înregistrare, în biroul de
la etaj, acolo, la Centrul Cultural. Jean Dumitrașcu spune că e sărac ca și instituție și că singurul efort pe care îl poate face este să bem o cafea. Nu știu
ce a fost înainte, o fi fost om, apoi jurnalist, o fi fost om de litere... Iată și replica:

- Este foarte greu de răspuns la această întrebare, mai ales atunci când oamenii te percep într-un fel, pentru că ai reușit la un moment
dat să te impui în conștiința publică, într-o anumită calitate
sau alta. Ceea ce foarte puțini oameni cunosc este faptul că eu am intrat în presă venind dinspre cultură. Cu ani de zile în spate de cenaclul literar Liviu Rebreanu, cu foarte multe pagini scrise la activ - și scriam de toate, de la poezie, proză, până la eseuri filozofice și cărți - astfel încât, în momentul în care eu am intrat în presă după ’90, aveam mâna deja formată.

# Bătrâne, nu vrei să tragem la tutun, în timp ce vorbim? Ai țigări?
- Nu, dar comandăm acum. (Și Jean Dumitrașcu pune mâna pe telefon și-i ordonă prietenește lui nea Viorel să dea fuga să cumpere tutun și cafea.) Asta spuneam, că în momentul în care am intrat în presă aveam mâna formată. Dar am căutat, ținând la numele meu. Acesta este cuvântul. Þinând la numele meu. Pentru că întotdeauna am visat să devin scriitor. Un scriitor important, care să conteze. Și ținând la numele meu, am căutat, ca și ziarist, să mă impun. Să impun un stil, să impun un nume, dar treptat, cu trecerea anilor, mi-am dat seama că sacrific tot mai mult din destinul meu de scriitor, acaparat de treburile gazetărești.

# Scriitorule, poetule, gazetarule, ce înseamnă pentru personajele din tine bărbatul adevărat?
- Din păcate, nu sunt un bărbat adevărat, în accepțiunea mitică a acestui termen! Am și eu slăbiciunile mele și cred că partea mea
de suflet mă trage foarte mult în jos, înțelegând prin suflet latura feminină a ființei noastre. Pentru că omul este trup, suflet și spirit. Spiritul este apanajul bărbatu-lui. Acolo este el stăpân. În timp
ce sufletul, cu toate atributele sale, ține foarte mult de apanajul femeilor și eu am constatat, de-a lungul anilor, mai ales în facultate, la orele de Logică, că stau foarte bine cu intuiția, cu latura fe-
minină din mine, dimensiunea sufletească a ființei mele, și mai puțin bine cu partea logică, strict rațională, spirituală, care este apanajul bărbatului. Cea ce spun acum nu-mi aparține, toate sunt de la Hegel citire, pe care îl consider cel mai mare filosof al lumii, din toate timpurile.

# Nu fac o notă de victorie, dar te laud prin lume. Nu te întreb așa, ca prostu’, cum reușești să faci toate cele, ci mai degrabă te întreb, ca un deștept, cum reușești să menții tot ce se întâmplă în planul cultural al revistei Argeș, a Centrului Cultural?
- În primul rând, sunt plătit, primesc bani din bugetul public, ca să gestionez viața culturală a
municipiului. Acum, depinde numai de mine cum reușesc să gestionez această viață. Și cum reușesc să valorific potențialul cultural extraordinar pe care îl are Piteștiul.

# Poate uneori rău trimis ca imagine...
- Noi n-am știut să ne vindem marfa. Noi n-am știut să ne promovăm valorile. N-am știut, din cauza unei conspirații a nonvalorilor, care există și acum. Veleitarii sunt majoritari și la noi. Din păcate, cum încearcă unul să se ridice, îl trag ceilalți spre fundul cazanului, de picior în jos! Nu cumva unul dintre noi să izbîndească în lume! Și - slavă Domnului! - avem valori. De nivel național și internațional, în orice domeniu, nu doar în poezie, ci și în proză, în critică literară, în muzică...

# Ce se aude cu filarmonica?
- Eu, dacă nu reușesc să înființez Filarmonica la Pitești, îmi dau demisia din funcția de director al Centrului Cultural. Este o mare provocare pentru mine, după realizarea Festivalului Zavaidoc.

# Câte sunt în România?
- Există în centrele culturale de tradiție: Iași, Craiova, Timișoara, Rîmnicu Vîlcea, Ploiești, Cluj, ca să nu mai vorbim de București.


# Aerian cum sunt, te-aș întreba despre lucrurile aeriene, adică despre fenomenul OZN. Ce gândește filozoful din tine, omul, poetul? Dar nu și nu poetul, pentru că tu ești un poet rău, pînă la urmă...
- N-am mai scris poezie de pe la 26 de ani, pentru că eu am ieșit mutilat din presă, în sensul că am pierdut din sensibilitatea necesară scrierii poeziei. Chiar dacă am mai publicat ulterior și am luat parte și la Nopțile de poezie organizate de Dumitru M. Ion și Carolina Ilica, unde figurez într-un capitol, acolo, alături de Cezar Ivănescu, totuși oamenii nu cunosc aspectul acesta și nici eu nu fac caz despre el.

# Să trecem la OZN-uri...
- În adolescență, am fost un fan înrăit al cărților de anticipație. Cred că aveam aproape toate volumele care apăreau în acea vre-me, în limba română: aveam Almanahul Anticipația (păstrez și acum colecția) și eram într-adevăr, în adolescență, interesat. Mi-am
pus și eu această problemă. Nu, nu cred în OZN-uri. Acum nu vreau să devin filosof și să mut discuția în plan filosofic, să mă întreb ce înseamnă civilizație. Nu cred să existe în universul ăsta mare un alt loc unde viața - să zicem - să fi evoluat identic ca și pe Pământ, unde ființele... Noi ne imaginăm OZN-urile
ca pe niște obiecte neidentificate, construite cu un scop. Am citit Amintiri despre viitor
și alte cărți. Dar eu consider, în urma lecturilor ulterioare și a reflecțiilor făcute, că
toate aceste idei promovate în ultimele decenii pe marginea OZN-urilor, a civilizațiilor paralele, nu fac decît să smintească omul de astăzi și am impresia că, în spatele celor care promovează asemenea idei, sunt forțe oculte, ce nu doresc absolut deloc binele creștinismului. Eu sunt un om creștin, eu mă ghidez întotdeauna după Biblie. Iar eu nu am citit în Biblie despre OZN-uri, nu am citit despre marțieni, nu am citit despre alte ființe de pe alte planete. Eu știu că Dumnezeu a făcut Pământul și omul și cred că toți cei care lansează aceste idei sunt dușmanii creștinismului și ai Bibliei, în general.

# Ce este femeia, Jean Dumitrașcu?
- Femeia este ultima creație a Domnului și cred că este ființa cea mai desăvârșită. Eu, unul, am iubit și am respectat femeia în toate ipostazele ei: ca mamă, ca născătoare de prunci, ca iubită, ca muză.