agonia english v3 |
Agonia.Net | Policy | Mission | Contact | Participate | ||||
Article Communities Contest Essay Multimedia Personals Poetry Press Prose _QUOTE Screenplay Special | ||||||
|
||||||
agonia Recommended Reading
■ You are
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2006-12-10 | [This text should be read in romana] |
Odată cu avansarea în hiperboreana și atât de solicitanta lună a cadourilor, edițiile întâlnirilor cenacliste consemnate sub blazonul atelierelor artistice agonia devin din ce în ce mai esențializate, nu afluența numerică a publicului ci constanța participanților și mai ales calitatea poeziei citite fiind la ordinea zilei.
Aceasta, cu atât mai mult cu cât, în pofida premoniției lui Adrian Firică referitoare la tumutul iscat în rândurile „supervexaților” de recent consumata sindrofie boieristă, impactul a fost unul resimțit într-un cerc destul de restrâns. După sintagma lui Felix Nicolau s-a lecturat din textele unor „poeți reprezentativi ai republicii internautice” : Ștefan Ciobanu și agonul Mihai Zabet, al carui emisar într-ale recitării am fost ales. Primul comentator, distinsul coleg de site Ioan Peia, asumându-și ipostaza unui vizitator alegând din esențele unei parfumerii poetice, a vorbit despre „lipsa de diferențiere netă a unui stil” întâlnită în formatul virtual, unde, deși luați separat, din 10-15 autori, cu toții par „trași la șapirograf”. Această „lipsa de coerență internă” repercutându-se și asupra lui Ștefan Ciobanu, versurile distonante „încă de la naștere am avut destin de acrobat/ îmi măsor nasul cu sânge” -ultima reprezentație- , stridențele, în opinia domniei sale: „am strâns în preajma sângelui fără contur de venă/ fire de lumină în loc de lumânări” -lumină în jurul meu - chiar discordanțele logice: „mă privea de sus vulturul/ îmi îndesa în buzunare pene/ își lua elan” -dincolo de vene o fracție roșie- alternând cu fragmente deosebit de reușite , cu pregnanță : „o definiție cu haine lungi/ și repetate/ dă sens unic lesei mele din piele” sau „undeva departe mama aplaudă/ în aluatul pâinii” - e timpul și locul să vină inorogul- Recomandându-i să depășească influențele stănesciene: „nenăscuții lumii ne mușcau de glezne/ și ploaia ne umplea sticluțele de amoniac” -așa a fost- „iubito hai să mâncăm jăratic/ și să nechezăm la lună”, influențe observate de altfel și de ceilalți vorbitori, Ioan Peia aprecia înclinația către proza scurtă : „vede mai mult decât spune” și anecdotică : „mă simt domnitor la fântână/ scuip în apă/ după ce reflexia m-a mușcat de nas”. Despre Mihai Zabet, un autor versat, chiar „șmecher”, care și-a însușit numeroase și derutante „formule de scriere” Ioan Peia conclziona că „suculentizarea universului poetic riscă să eșueze în intelectualism”, în fond acest ludic al poeziei „exprimat extrem de credibil” fiind dovada unei penițe deja formate, cufundate în autoironie: „te așteptam împachetat în dorințe/ mult timp am trait așa/ uitasem/ cum e să lenevești în pielea ta dimineața/ îți suna sânii” -mic dejun- „aveai întotdeauna mare grijă de mine/ puneai etichete diverse/ atenție! prosop atârnă aici ori/ această piatră se numește/ ponce”. În topul preferințelor sale, D-l Peia a așezat „farmecul discret al burgheziei”. Paul Bogdan, ascultând chiar atunci “în prima audiție” poezia lui Șt. Ciobanu, a identificat cu o acuitate aproape simpatetică “tendințele suprarealiste abstractizante” prezentate în secvențe sacadate de “rafale de mitraliere” care, din cauza reținerii folosirii unui vers mai larg, “mai generos” se pierd, neapropiindu-se de concept: „desenez o poartă pe care să intru cu toate jucăriile mele/ cu ceasul meu care nu a mai vazut așa ore mari” ; „cern/ în spatele casei am genunchii albi/ născuți din gură/ sita înfiptă în mâini/ face vulcani de cenușă” -pe tăiș- Referitor la abundența registrelor abordate de-a lungul timpului de bunul său prieten Mihai Zabet, a cărui evoluție a urmarit-o îndeaproape trecând prin avatarurile diverselor clone la care, în cele din urma, a renunțat, Paul aprecia că, în ciuda “personalităților multiple” care, nefuzionând, “blufează”, Mihai “nu și-a găsit încă stilul propriu” acest amalgam de diferite maniere de a scrie fiind “hazardant și periculos” cât timp un asemenea sprit versatil, aflat în căutarea originalității și unicității sale, deocamdată negăsite, refuză a se încadra undeva, creându-și singur propriile manifeste și abandonându-le rând pe rând. Voi adăuga unul dintre numeroasele exemple de asemenea manifeste, care apare în colajul prezentat: „nu mai e nimeni așa tare ca mine”, adevărat tur de forță a miștocărelii fără perdea abundând în expresii tari, rabelais-iene. Dintre cele mai nevinovate citez: „mai poveșteste-mi de pârțurile luminoase pe care le-am vazut odată în pat când eram la tine/ oricum mă port urât de când mi-ai spus că sunt un țap în călduri” - trimitere, poate, la romanul lui Mario Vargas Llosa, întrucât Mihai Zabet este, în poezie, un tandru dictator mânat de voluptoase senzualități dar și neașteptate mânii caustice. Pe Cosmin Dragomir l-a copleșit dezamăgirea, ambii autori „complicându-se inutil” lipsiți de eficiența acelui „short-cut” menit să le aducă priza la cititor. Astfel, la Ștefan a semnalat „dantelăria inutilă” :ploaia nu ne poate șterge/ pe noi desene spre asfalt/ poate un măturător ce nu știe/ istoria conturului” – nu cred că este noapte- „derizoriul metaforelor perimate”: „galbenul mă face să amețesc/ să cad în adâncul sărutului/ apei/ cu aștri” și unele redundanțe: „copiii să vină cu răpitorii lor/ fără acadele, sunt prea rotunde pentru gust” ce-i drept contrabalansate de „potențialul talent” propriu, deși „prost administrat”-paralelă literară la Alex Ștefănescu. Versurile validate de Cosmin printr-o bila albă au fost : „cu fața asta prăfuită / nu mă uit la nimeni”, „apa ne va curge/ potopul va începe după ce îți termin eu de făcut/ pelerina/ să o ștergi puțin mai sunt niște iubite prin ea/ și nu vreau să semene cu tine”- încep să mă îndepărtez- și mai ales „ei veniseră cu târnăcoape și lopeți/ nu au făcut decât să sângereze tăcuți/ găsiseră îngropați niște oameni/ i-au luat repede și i-au târât acasă….erau străinii iubito/ să-i fi văzut cum ne târau acasă”, finalul din „așa a fost”. Cât despre Mihai Zabet , acesta „dă cu barca în mal” fie enunțând banalizante adevauri general valabile, fara valențe poetice „mai stai putin aplecată/ te rog/ să îți văd sânii/ desprinși de corp/ și burta cum se umflă gravitațional“ fie recurgând la prețiozități „oh mama ce strălucire/ sugativă de irizații/ roșii pâlpâind pe sub fustă miroase a trifoi” -pupătura stingheră- Un alt minus este că manifestului „plauzibil și veridic” al fracturismului i se opune, în derâdere, o „artă poetică șchioapă”. Autorul a mărturisit că nu a încercat un contra-manifest dar „asta i-a reușit”, oportună și savurată completare venită din partea lui Paul Bogdan. Cosmin a respins, cu oarecare opacitate, cred , și efuziunile de natură religioasă, găsindu-le „descriptiviste”.De gustibus…Personal, strofa din „te rog să mă ierți” mi-a lasat o impresie memorabilă. Iat-o: „aș vrea să mă sting ușor cum sufli-ntr-o lumânare/ numai brațul lunecat pe marginea patului/ semn de carte la iertarea păcatelor/ la fereastra de la camera mea din pod/ unde când e vânt privesc/ agitarea lentă a salcâmilor”. O apariție rară, în postura de orator a fost aceea a nedezmințitului bonom Florin Hălălău. Florin a luat în considerare fiecare dintre poeții ipostaziați de Mihai Zabet, care alternează „teribilismul adolescentin” cu „o sensibilitate și profunzime nebănuite”, prezentându-și involuntar universul intimist, fără a epata : „ah, ne întâlnim iarăși sub plapumă/ în locul acela tainic/ tu ai o lanternă eu un ceas cu fosfor/ indică doar secundele/ minutele au fost topite”. Rămâne apoi acel „gust plăcut al finalurilor”, după lectură : „seara/ între vis și realitate/ ceea ce am iubit/ se așterne lângă mine” -timpul nopților- „apoi/ intri în lumea gândurilor/ neîmpărtășite vreodată/ trecându-ți un picior leneș peste mine” -în doi- Deși obsesiva temă a sânilor se repetă până când ajung „țâțe”, nimeni nu poate rămâne indiferent la surprinzătoarea frondă declarativă din manifestul „individualist”: „nici nu vreau să știu dacă au mai existat muieri înaintea ta”. La Ștefan Ciobanu temele predilecte sunt sângele, venele și mai ales unghiile. Datorită lor, autorul caută să ni se insinueze pe sub piele „trebuie să stați în picioare/să mă simțiți când vă intru/ Eu/ pe sub unghii”, modelează materia primă a poeziei „îți ascut umbra/ în zidurile pe care tu scrijelești cuvinte ce încep de sub unghiile tale”totul culminând cu miracolul îndumnezeirii : „îmi trec mâinile prin dumnezeu/ mă fac rugăciune/ mă pricopsesc cu el pe sub unghii”.Același suprarealism menționat de Paul induce un sporit grad de dificultate și lecturii Vameșului: „păsările nu cântă la noi/ ele se descântă de ce înseamnă tractor/ și brazdă în dormitorul nostru”. Deasemeni, „am auzit că marea se mută/ și nici pescărușii nu mai sunt ce au fost/ au schimbat aripile în ceva pe înțelesul nostru”. Andrei Ruse, destul de discret, s-a mărginit să indice, în asentimentul meu, selecția mai puțin reușită propusă de Mihai Zabet, al cărui principal merit este acela de a nu-și fixa dinainte un „target” optând pentru transparența totală atunci când „se arată” pe sine; neaoșul dicton „ce e-n gușă și-n căpușă”. Departe de a îngroșa rechizitoriul adus „rateurilor” semnalate de „chirurgii lirici” la adresa lui Ștefan Ciobanu, acesta i-a prezentat lui Ra garanția indiscutabilă a autenticității. Și ajungem la „piesa de rezistență”, moderatorul care a preferat să-și scoată spada analizei către final, nimeni altul decât Felix Nicolau. Să nu credeți că nu a găsit lucruri noi, nesemnalate până atunci. Ștefan Ciobanu a fost comparat, în absența paletei coloristice, cu un „Toulouse-Lautrec liric” care își estompează din timiditate și din „frica de a nu cădea în patetism” discursul „pedalând pe tehnica fracturistă”, reuzltând poeme extrem de concentrate, uneori de doar două versuri, în maniera lui Ion Pillat, „micropoeme” desigur decupate din context: „ultima reprezentație/ adio cuvinte”; „nu cred că este noapte/ tăcut mă întind după mine” ; „încep să mă depărtez/ asta nu e rău”. Avem apoi „ermeticul spectaculos” :voi trece printr-o oglindă/ fără să fac nici cel mai mic zgomot” chiar de „natura plotiniană” în care sângele este echivalent cu lumina, evitându-se simpla „încălecare a visceralității”: „își înfige o sabie scurtă în burtă/ se scurge în aer/ pielea i se sparge/ se face lumină/ dispare”. Excesiva șlefuire duce însă la manierism: „pe marginea drumului/ iarba își caută verdele în sân”. Fără doar și poate natura histrionică, de comediant a lui Mihai Zabet „și te învățam repede să spui așa/ să le spui prietenelor tale/ că eu sunt the king marele rege al comediei/ rupert pumpkin” este doar o altă mască sub care un frământat profesor Humbert se joacă la nesfârșit cu Lolitele inspirației, dușmanul care nu-i dă pace fiind propria inteligență: „mai scriu și din cauză că nu mai e nimeni așa tare ca mine scuză-mă că te plictisesc cu inteligența mea dar sunt îndrăgostit de o femeie fără o para chioară și sunt fraierit de o virgină aproape nebună”. Remediul evitării unor asemenea „ecuații suprarealiste rezolvate dadaist” : „când chefuiesc prin casele de hârtie îmi car gagicile la altar în costum de plumb/ asta se cheamă iubire mare de tot/ ele își simt țâțele ude pline de pagini pline de liniște” ar fi, spune Felix, consumarea prealabilă a „unei sănătoase doze de amfetamină” !?! Știinta ( sau intuiția) lui Mihai stă în utilizarea referințelor literaturității mai degrabă decât a simbolurilor. Ela Victoria Luca, căreia cu toții îi dorim mult succes în susținerea doctoratului la Paris, sublinia apropierea dintre filosofia schopenhaueriana din „Lumea ca voință și reprezentare” și eu-l transfigurat al lui Ștefan Ciobanu: „ în lumea asta însă/ în care dumnezeu se mai caută de buzunare/ îți sapi pe furiș/ ca și cum săpatul te face să transpiri/ o ieșire după care salivezi/ din vremea când limba nu semăna a saliva” ; „mai strâns vreau oricine ești/ să curgă sânge și din paharul meu cu apa”, transfigurare în strânsă legătură cu autodefinirea: „au început ăștia să îmi lege/ coase de glezne/ cică/ să se vadă pe unde merg”. Inepuizabilul „jongleur și giumbușlucar” Mihai Zabet focalizează pe centrele de interes fie prin „zoom in” fie prin „zoom out” nestatornicia semnalată de Paul Bogdan acționând ca o prismă multifațetată. În încheiere, Ioan Peia ne-a oferit un inedit recital 100% live cântând și acompaniindu-se la chitară. |
index
|
||||||||
Home of Literature, Poetry and Culture. Write and enjoy articles, essays, prose, classic poetry and contests. | |||||||||
Reproduction of any materials without our permission is strictly prohibited.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Privacy and publication policy