Distanța dintre mâna care scrie și mâna care întoarce pagina, cum ar spune un poet din Nordul nostru, este una gândită de Ileana Roman din perspectiva judecății de valoare de ordin moral a actului de creație; cititorul-înger, deci cel capabil de inocentă nepărtinire, poate pune un text sub semnul mitului sacrificial, îl poate ucide pentru ca, după moartea fizică, să urmeze reînvierea și comunicarea adevărată: „Îngerul îmi citise cartea cumplit / Omorând-o cuvânt cu cuvânt / Și la sfârșitul cititului sfânt / Cu gura lui s-a iscălit. // Din cuvânt viu, în cuvânt mă întorc / Între timp la ce bun să mor, îngerai, / Treacă de la mine la tine noroc - / De n-aș fi scris eu, ce omorai? / Acum de Păresimi am prins îngerul / Înviindu-mi cartea cu plângerul / Trecând de la mine la el și invers // Literă cu literă și vers cu vers / De nu pot, Doamne, să mai adorm / Prin văz-duhul enorm” („Ex libris”).
Volumul „Figuri de stil” (Editura Brumar, Timișoara, 2006) adună și distilează reminiscențe ludice și livrești, pentru a le transforma în texte scrise în dulcele stil clasic, dar pigmentate cu o ironie de bună calitate. Poeta intră și iese din tiparele canonice cu nonșalanță, își persiflează construcțiile donquijotești și reface un drum inițiatic printre metafore, uneori într-un stil de-a dreptul baladesc: „Mai absurdă decât Kafka / Mă încumetasem, iaca, / Să îl contrazic tel quel. / Dup-un lung asalt pe-afară / Într-o bună zi de vară / Ca o crăpătură clară / Pătrunsesem la Castel” („La castel”). Limbajul arhaic, preferința pentru ritualuri inocent mitice, trimițând la o îndepărtată copilărie a umanității, amintesc de celebrul „După melci” al lui Ion Barbu: „Singur fără umbră, pândă, / Când s-a prins într-o oglindă / Largă, brusc în golul ei / M-am văzut atunci mulțime / Eu de zeci de ori de mine / În ecouri stră străine, / Și surpate prin hodăi. // Chiar și frică-mea cea mare / Se-nmulțise prin sertare / Și-n unghere mari și reci. / Celelalte frici mici zebre / S-au lăsat mai fără febre / Să se schimbe prin tenebre / În albaștri lilieci” („La castel”). Versurile scurte (măsura de 7-8 silabe predomină) și ritmul trohaic contrastează cu gravitatea conținutul, deloc ghiduș și săltăreț, atâta vreme cât se face vorbire despre frică și despre absurd, despre pulverizarea eului și despre universul ostil: „Se holbau umbrele loruși / Cum ne plictisisem totuși / Ca într-un ermetic joc, / Una dintre frici, zbughindă, / Brusc a prăbușit o grindă / Peste falnica oglindă / Spărgând liniști ghemotoc”. Cititorul este luat ca actant într-un joc intelectual în care are drepturi egale cu ale poetei, iar regulile se schimbă în funcție de capriciile textului însuși; de fapt textul îi implică pe amândoi într-un joc de rol cu măști interșanjabile, bazat de sisteme referențiale comune și pe achiziții culturale implicite: „Întâlnirea dintre specii / După cum au spus chiar grecii / Þinea de sufixul fob: / ale nopții huhureze / Ca pe niște metereze / S-au pornit să asalteze / Pe intruse, cu aplomb”.
Aventura din „castelul lui Kafka” este una a suprafețelor înșelătoare, a falsului contrast dintre esență și aparență, a jocului pur și a tensiunii dramatice care se insinuează, se adună și izbucnește atunci când te aștepți mai puțin: „Felurite pene, ciocuri, / Moțuri ca pentru brelocuri / Triluri argintii curgând / De-au trezit de prin ruine / Băștinașe bubuline - / Cu doar joase aripi sline, / Ce-au uitat să zboare-n vânt”. După goana tragicomică printre concepte materializate, pe sub bolțile generos arcuite ale „castelului” ori prin cotloanele lui dătătoare de frig și frică, evadarea, de-o banalitate studiată, amintește de străvechiul și adevăratul „s-au scremut munții și au născut un șoricel”, adică de procedeul încă actual al anticlimaxului: „Și-am sărit pe-un geam afară / Ca o muzică ușoară / În boscheții lui Adam. / Nu vream șarpe, nu vream mărul / Eu nu vream nici adevărul / Dulce sau pustiitorul / Și nici să visez nu vream.// Dar, mai absurd decât mine, / S-a rupt grabnic din tulpine / Un scaiete bleu crudel / Și s-a prins de fusta-mi, biata / Am ieșit râzând cât roata / Lăsând larg deschisă poarta / Sus la Kafka la castel”(p.13).
Trimiterea la o anumită ironie de tip coșbucian ar fi legitimă dacă nu ar exista inteligența ironiei care se ironizează pe sine creîndu-și un surprinzător metalimbaj: „Dalila din Fâșia Gaza / Iu-bea tăria ca Zaraza / direct deci minus perifraza / Zicea: în ce îți stă puterea, / Samson, în ce îți stă puterea? // Și iarăși se iubeau simunii / Din sud spre nordul goliciunii / El îi spunea de șapte funii / Dar care se rupeau ca ața / În lupta se rupeau ca ața / căci filistenii vreau să-l piară / Iar ea, Dalila, bunăoară / se preacurvea și pentru țară / adică pe-arginți mulți iubea / Pe sicli de argint iubea” („Dalila”). Predispoziția epică este și ea sursă de comic; poeta folosește acest mod de expunere pentru a nara întâmplări onirice a căror semnificație trebuie decodată freudian („Am reușit numai în vis / Să smulg chiar rima la abis / Și cerul lins de vite. / Am învățat să dorm întâi / E mare lucru. O, rămâi / Nici somn, nici pat, nici căpătâi / Visărilor târâte”), dar și cu ajutorul unui „alfabet literar”. Fragmentele de text inserate, citatele (multe din Eminescu), trimiterile livrești, clișeele se ordonează într-un cod cultural comun creatoarei și prezumtivului ei cititor, invitat fără prea mare ceremonie să participe la o imaginară lecție de zbor pe deasupra unui spațiu mitic al visului din vis: „Era un vis în vis, discret / El sta pe umărul meu drept / Eu mă holbam, firește, / Apoi vorbeam ca doi copii / Poetizam prin utopii / Pe limbă se-ndulceau fobii / Și ne gustam frățește. // Apoi îmi da lecții de zbor / Eu îi dam mere și umor / Ca pentru echilibru. / Și era lună cu stele / În cerulețul gurii mele / Un vers invers din parte-le / Când el pleca sensiblu” („Lecții de zbor”).
În „jocul din alambice” al Ilenei Roman se distilează sensuri și vedenii, se prepară poțiuni magice și se rostesc descântece, incantații și blasfemii: „Chiar pe coapsele Mariei / Paște calul primăriei / Priponit de geana mea, / Căci doar eu îi văd, vidros, / Văd de parcă îi miros / Cu trei nări de la cățea. // Treceam pe-aici, că îmi era / Și cald, și rece, anagram / Cuvinte pădurețe. / Mai jos pe unde paseri nu-s / Găsisem firul apei dus / Prin buruieni lăiețe”. Scrisă în palimsest, balada Vedeniilor își leapădă cu fiecare strofă învelișurile, până la văzul cel din azur, chintesență dorită / imaginată a „tabloului agrest”: „Iar mai încolo văd cel cal / Suind pe șoldul cât un deal / Și dealul cât o floare / Sau poate am vedenii, ioi! / Din cauza ochilor mei doi / Unul de-azur, unul sub ploi / Văd dublu-n depărtare. // Îi văd de parcă îi sărut / Și brusc tresar într-un strănut / Printre lipani cât sfinții. / La care calul, cam flaimoc, / (Nu calofil), zice noroc, / Cu dinții lui beliții // Însă el nu mă vede, măi, / Cum stam pitiș după știubei / Pervers privind și gravă, / Necum Maria care stă / (Nici iapă și nici precistă) / Convexă și concavă, // Treceam pe-aici cu o nuia / Însă acum m-aș subția / Peniță de electru / Să scriu cu mine-palimpsest / Peste acest tablou agrest / Din care, o, ce spectru, / Din care să răzbată pur / Ce ochiul meu cel de azur / Nu a putut să vadă” („Vedenii”).
Ileana Roman dezvoltă texte lirice cu structură fastuoasă, în care câmpuri lexicale de o surprinzătoare bogăție se intersectează, se amestecă și se aglutinează pentru a da naștere altora noi, rezultând texte-ghirlandă, cu ramificații crescute unele din altele, viguros și nestăpânit: „Ești singur luci, plastifiat / Afar’ pământul plânge beat / Și-n ape se întoarce / Apoi e liniște, ți-aud / Doar liniștea cu părul ud / Ieșind de prin băltoace / Ești singur sing singuriform / Un capodop ermet și-n somn / Ce își înghite sensul / Te-aș despica în două, lung / Din creștet până-n sud, pe prund / Banalizându-și sexul // Acest întâiul dat de gol / Apoi s-ar săruta domol / Tigrii cu eufrații / Și păsări avangardiste / Ar coborî de prin reviste / Etceterând senzații. // Ești singur, nici nu știi ce zic, / Te-aș despica suav, mistic, / Cu un cuvânt în două, / Dar frică mi-e că nici nu mori / Ci singur chiar de două ori / Rămâi, și nici nu plouă” („Singuriformul”).
Volumul are aspectul unui jurnal liric în care poeta își mărturisește cu îndrăzneală și umor fobiile, idiosincraziile culturale, temerile și speranțele; ușurința versificației și inventivitatea lingvistică devin arme redutabile în mâinile cuiva care, scriind în vers clasic, reușește să țină trează curiozitatea și să mențină apetitul pentru lectură. După ce se amuză la un adevărat banchet al cuvintelor, poeta își potolește râsul șiret și trece la treburi mai serioase: „De-atâta liniște-mi părea / Eu însămi umbra altcuiva / Cum șiroia pe ziduri / Venisem să aprind un gând / Medieval curriculând / Sau, dacă vreți, doar înnoptând / Poetic pe ruinuri // De-atâta liniște-mi ziceam / s-aud ceva nitam-nisam / Sub luna asta nouă / Poate-un suspin de mantii, blitz, / Din Cavalerii Ioaniți... / Îmi tot ziceam ca-ntr-un sughiț, / După o oră, două // De-atâta liniște-auzeam / Doar câinii transdanubian / Lătrând sârbește-adică. / Numai la Turnul lui Sever / Era o liniște sub cer / De câine mort demult stingher / Și am plecat de frică” („Turnir medieval”).