Asemeni prospețimii efluviilor primăvăratice puse pe pânză de florentinul Botticelli, cenaclul Agonia a reunit într-un favorabil buchet factual trei asemenea fericite momente, ineditul a două dintre ele contribuind la specificul sărbătoresc al reuniunii, tenta intenționat improvizatorică imprimată programului atrăgând o largă audiență, nerăbdătoare să asiste la derularea surprizelor anunțate.

Moderatorul Marius Marian Șolea, referindu-se la plăcuta conjunctură a includerii cenaclului, încă de acum trei ani, în festivalul Primăvara Poeților datorită bunăvoinței D-lui Aurel Baros și a poetei Linda Maria Baros, pe care a invitat-o la microfon, în calitate de principal organizator, pentru edificări suplimentare adresate publicului.


Cosmin, Marius, Linda Baros


Am aflat astfel că, inițiat acum nouă ani în Franța, festivalul „deschis tuturor orizonturilor literare”, se desfășoară concomitent în 65 de țări, pe teritoriul României înregistrându-se o considerabilă progresie în rândul orașelor participante de la an la an: 8 pentru prima, 20 la a doua și 55 acum, la actuala ediție.


Linda Baros


Dintre reușitele festivalului, merită menționate distribuirea de cartoline cu versuri ale tinerilor poeți, maratonul de lectură ținut la penitenciarul Rahova (alături de recitările publice din 30 de licee), organizarea întâlnirilor din 24 martie, la Salonul Literar de la Paris și din 26 martie, la Sorbona, în cadrul cărora 5 poeți români vor fi invitați să dezbată, împreună cu omologii lor, „modul în care este percepută poezia” și mai ales proiectul special al editării antologiei Versus Versum

Următorul moment a fost dedicat în unanimitate celebrării diafanelor prezențe poetice feminine care, prin intermediul versurilor proprii, luminează și însuflețesc, aidoma adierii zefirului, peisajul site-ului, uneori prea mohorat și cerebral.

Deseori blamat ca „exclusivist”, microfonul a aparținut în continuare recitalului care a reunit vocile următoarelor poete: Livia Ștefan, Ela Victoria Luca, Ioana Bogdan și Daniela Șontică.


Hora sânzienelor: Andia, Ela, Ioana Petcu, Daniela

Grupajul oferit a fost doar savurat, nu și supus analizelor, comentariile, în acest context de o delicatețe festivă, nefiind necesare; poeziile citite, reprezentative pentru fiecare prezență auctorială în parte purtând, în biografiile colegelor noastre, titluri deja consacrate, pe care le voi menționa.

Ioana Bogdan a citit Bărbatului meu îi e foame, Geneză, Cu celălalt ochi.


Ioana Bogdan

Ela a propus numai două titluri, Pereții oblici și Pre-simțire, ilustrând consensul pentru afirmația lui J.-L. Barrault: „spectacolul teatral este poezia spațiului din interiorul ființei umane”


Ela

Daniela Șontică, posesoarea unui umor jucăuș și vivace, inițiază un schimb de replici cu Marius, cel care identifica „smerenia de tip sexual” ca „fiind la îndemâna femeilor”, Daniela lecturând Dicționar, Armageddon și După cântec


Daniela Șontică

Livia Ștefan, același spirit neastâmpărat, a optat pentru Obosit fredonează, Expresii licențioase, Eu nu sunt celălalt.


Livia

Punctul de interes la care s-a trecut „pe ordinea zilei” s-a axat pe prezentarea și critica volumului „lemurian” al Ioanei Petcu, Semne ale teatralității în romanul medieval și postmodern, Editura Junimea, Iași, 2007.


Cavalerii Mesei Rotunde: Consfătuirea

Felix Nicolau, defel narcisic, a recunoscut că, dacă s-a oglindit totuși în ecranul calculatorului (pentru el cititul pe internet fiind „un examen destul de greu”) aceasta s-a întâmplat datorită „biografiei impunătoare” a cărții Ioanei, prezentate extrem de concentrat, în aceste pagini în care „se pleacă de la legenda Graalului”, iar mitul este corporalizat venind spre postmodernismul „mai legat de medievalitate decât orice altceva”.


Felix Nicolau

Citându-l pe Raymond Queneau, „on est toujours trop bon avec les femmes”, Felix indica pauperitatea coperții, în lipsa unor imagini ale halucinantului Hieronymus Bosch, cele mai în măsură să adecveze grafic conținutul tratat, lipsă conexată cu minusul omiterii referințelor la Paul Scarron (1610-1660) proeminent precursor al postmodernismului, precum și a unor texte aparținând autorilor români Mircea Ștefănescu (Căruța cu paiațe) și Ruxandra Cesăreanu (Nebulon) autori „eclipsați” în favoarea lui Mircea Cărtărescu.
Deși „extrem de teoretică” în abordarea acestui „foarte generos subiect” Ioana „surprinde cu brio carnavalescul”.


Ela a făcut referire mai întâi la Julia Kristeva și la faptul că scrierea este, ca esență, o experimentare a limitelor ființei, subiectului. A apreciat îndeosebi faptul că Ioana Petcu a reușit să surprindă "semne/însemne" ale teatrului în roman (medieval, postmodern), titlul fiind foarte bine ales, așa cum și-a propus; dar a reușit îndeosebi să arate cum spațiul creației este un "spațiu tranzițional" (D.W. Winnicott) între eu și celălalt, fie el cititor-spectator și autor-actor. Ela a remarcat și preocuparea hermeneutică a Ioanei Petcu, acea căutare a sensurilor, până la cel ultim, "Graalul", dar a apreciat și „accentul pus pe mască” (căruia i s-a dedicat un capitol întreg) - escamotare care transpare atât în scriitură cât și pe scenă, uneori până la „limitele pierderii de sine” și detalierea continuum-ului „spațiu-timp” (trecut, prezent, viitor) în „istoricizarea inerentă procesului creator”.


Elis, Ela, Lemuria

Pe lângă plăcerea lecturii dată de „pasiunea cunoașterii și simțul explorării”, trăsături evidente ale Ioanei Petcu, Ela considera că într-un astfel de studiu ar merita adăugată/completată/aprofundată „prezența regizorului”, atât în roman, cât și în teatru, precum și referiri mai ample la carnavalesc, ironic și la comicul în versiunea sa medievală, cel puțin ca „bufon al regelui” - acea conștiință care demască până și cele mai impermeabile firi ale omenescului; ce aștepta Ela de la această carte, și ce îi recomandă autoarei, este și un spațiu al reflectărilor proprii, un capitol aparte eventual, în care să se reliefeze modul în care autoarea poate face o astfel de analiză, proprie, a unei piese de teatru și a unui roman, fără sprijin pe referințele bibliografice. O carte cu un subiect extrem de generos și dificil, care merită continuată, poate, într-un alt spațiu al creației.


Pe Cosmin Dragomir, oarecum decepționat de „marea criză” în care se află „critica literară tânără”, demersul Ioanei l-a înspăimântat prin exigențele propuse și termenii intelectuali solicitanți, un asemenea curaj meritând „un feed back mai impactant”- în acest sens propunând organizarea unei „mese rotunde pe site” eventual sub forma unui text scris de el însuși în care să fie tratate mai pe larg, în dauna principiului „graba strică treaba” intențiile autoarei și redarea lor; de altfel, în acestă carte a găsit „pentru prima dată” la biografie „trimiteri pe net”.



Cosmin Dragomir

Despre postmodernism se poate vorbi, asemeni morților „numai de bine” - inițiat oficial de Cărtărescu în 1999, a fost „transhumat” de Theodor Codreanu în „transmodernism”; din pacate, deși fenomenului i s-a pus punct „defazarea” în rândul scriitorilor basarabeni, fapt recunoscut de Vasile Gârneț, continuă să persiste, acolo autorii “pentru a fi recunoscuți ca poeți” trebuie să-și fabrice încă „filiere si filiații” cu postmoderniștii.

Deși recunoaște că inițial a manifestat prudență cu privire la competențele de editor ale Ioanei Petcu, Marius Marian Șolea s-a convins ca înglobarea tuturor acestor cunoștințe de antropologie culturală, sociologie, teatrologie și critică sunt surprinzătoare la o autoare de numai 24 de ani.

Nu este mai puțin adevărat că există „mici neajunsuri” pe care suportul bibliografic „l-ar fi putut acoperi”: asupra postmodernismului românesc s-au purtat deja multe polemici; mai mult, s-a ajuns acum, într-o manieră lapidară, ca „tot ce pare diferit” sau „greu încadrabil într-o teorie literară să fie identificat ca fiind text postmodern și acest lucru devine extensia unei salvării comode”.


Marius Marian Șolea

Din alt punct de vedere, funcțiile, fundamentul și conținutul icoanei sunt insuficient tratate, luându-se în considerare „doar sursele conceptuale catolice, occidentale", trei la numar, concomitent cu o deplină ignorare a spațiului spiritual al Ortodoxiei – de pildă, inexistența dihotomiei dintre trup și suflet, corpul fiind considerat chiar „o cale de mântuire”.

Lui Daniel Stuparu i s-au impus, într-un „verdict pozitiv” două perspective ale volumului, considerat „în sine și în context”.

Fără a cădea în comercial, titlul ar fi fost avantajat de o mai clară explicitare a „firului conducător, ideea Graal-ului” ;de asemenea exigentului lector nu i-au scapat neobservate unele discrepanțe, atunci când, comparându-se concepțiile a doi cunoscuți trubaduri de naționalități diferite, francezul Chretien de Troyes și germanul Wolfram von Eschenbach, după locuțiunea conjuncțională „spre deosebire de” este dată o exemplificare în limba franceză, nu în cea originală, un fel de chiasmă semantică, încrucișare de sensuri.


Daniel Stuparu

Raportul dintre teatru și roman este unul deseori paradoxal: Daniel, recunoscut afin al „spațiului german” unde Dürenmatt, pornind de la proză o abandonează în favoarea dramaturgiei este de părere că „teatrul se adresează simțurilor” pe când lectura „trece preponderent prin intelect”.

Articolele Ioanei i-au atras atenția prin asumarea conceptuală spre deosebire de încercările Medeei Iancu în care aceasta „pozează dar nu spune mare lucru”.

Răspunzând diversității considerațiilor primite, Ioana s-a recunoscut ca „perfecționistă”, admițând că în urmărirea „filonului teatralității impregnat în nucleele literare”, deocamdată expunerea acestuia s-a concentrat „strict asupra romanului”, însă nu-i va limita deschiderea în viitoarele lucrări.


Ioana Petcu

În București cartea sa poate fi procurată și în librăriile Humanitas.

Momentul culminant a constat în recitarea „poeziilor cu prostii”, amuzante libertinisme, receptate oarecum cu facilitatea divertismentului plebeu, în lectura următorilor autori: Ofelia Prodan ( Sexul lui Mâșkin, Fata noastră), Sorin Despot (Anca și Mălin, Kenvelo jam scris împreună cu Ra, plus o altă scriitură „la patru mâini”, cu Sabina Hondru) Livia Ștefan (Iona Captivus, proiect prezentat în premieră, cu influențe recunoscute din Ensler, Miller și Freud)

Personal, dezicându-mă de eventualele acuze de obnubilare fanatică, puritanism intrastigent sau totala lipsă de umor în prezența textelor „fără perdea” (și asta s-a văzut la fața locului, dincolo de empatizările de moment, totul ține de interpretarea fiecăruia), apreciez că prezenta manifestare este o evidentă sincopă adusă credibilității „Boierismului”, care a ajuns să tolereze ceea ce la început considera nedemn să figureze printre scopurile promovate.


Ofelia Prodan


Sorin Despot

Cosmin dezavuează, ca de obicei, „cramponarea avangardistă de cuvinte” în numele căreia este reactivat procesul de imoralitate intentat lui Hașdeu pentru pasajele incrimnate din „Duduca Mamuca”; discursul vulgar „este poetic dacă își păstrează naturalețea” riscând în schimb să o piardă prin leit-motivzarea termenilor, care duce la bagatelizare (ca exemplu de reușită a fost ales ecranizarea romanului „Shining” de Stephen King)
Nici măcar cu folos nu se mai știe înjura.

Dacă la Ofelia se constată totuși o „anumită detașare”, Sorin dovedește o „mimetică prost asumată” influențele ianușiene sunt perceptibile, desigur atunci când nu reușește să fie convingător pe latura discursului propriu, fiindcă potențial are.

Cătălina George admite că „din mai multe rateuri adunate se poate face o reușită” ceea ce conteaza în primul rând este „firescul exprimării, necusut cu ațe albe” asta cu atât mai mult în cazul unui limbaj frust; ca și poetul timișorean George Lună care prezintă în „Bariera de la Voiteni” epopeea erecției unui inginer zootehnist, Sorin este onest cu sine însuși „asumându-și tonalitatea textelor”, mai mult „duse coerent până la capăt”, fără devieri de la „atmosfera” propusă.


Cătălina George

Pentru Marius, definitorie rămâne, fără legătură cu literatura, „revelația bunăvoinței dumnezeiești” care aduce în cele din urmă „desprinderea de registrul afectiv” necesară posibilității „ameliorizării culturii” implicând o cu totul altă corelaționare cu realitățile din jur; nici unul dintre cunoscuții săi nu a rămas „nejudecat de sine însuși”.

Felix considera că, în pofida încercării tuturor autorilor de a „insera un mit profund” în subsolul textelor citite, ansamblul ideilor exprimate „s-a mișcat pe trei axe: miștoul, epatarea și patetismul”.

Din câte a putut constata, motivul pentru care „s-a râs atât de mult” ține de „o desfacere a zweimiismului”, efectul ilariant nefiind indus isteric, prin șocuri.

Sorin Despot, un tip iremediabil simpatic , cu a cărui ultimă impresie bonomă ramânem, daca și-ar fi canalizat latențele mai mult către obiectivarea „fragmentele de orice, dar în primul rând de viață personală” lungindu-le pe acestea și menținându-și „expresiile tari” ar fi ajuns „un mare descriptiv” de talia unui Șt. Bănulescu sau Galaicu Păun; așa însă „începe să devină manierist” mai ales în momentele de autoironie ale unui „biografism netopit cum trebuie”.

Livia iese în evidență prin forța imaginilor (am cărămizi pe ochi/ parcă ar fi vodcă) dorind să se arate „profundă și puternică” chiar cu riscul (resimțit cu prisosință în proiectul „germinat de o săptămână” al lui Iona Captivus) aderării la degradarea feminismului, înfățișată, susține Felix, de Michel Houellbecq când descrie femeia drept „grăsimea din jurul vaginului”.

Gelu Vlașin găsea textele „foarte slabe, construite subțire” – poemele Ofeliei sunt „inegale”, simțindu-se în ele căutarea în care „perseverează, nefixându-se asupra unui stil” și supralicitând prin epatarea construcției; Livia „nu se apropie de nivelul ei maximal”, imaginile impresioniste vizând în special „lectorii pudibonzi”, nu pe cei avizați.


Gelu Vlașin

Sorin este singurul „credibil”, deoarece propune o poezie interiorizantă „care poate fi citită de oricine, oriunde și oricând”; acolo unde Gelu nu se simte oripilat în egală măsură de „metaforele bombastice și pornografia gratuită”, lectura poate fi salvată prin eliminare, păstrându-se „aerul degajat” și chiar autenticitatea „derapajelor”.

D-l Manolescu Gorun, foarte succint, nu s-a lăsat impresionat , vorba lui Ion Barbu, de „o poezie mai vagă ca vaginul” afirmând că sub tratarea unui Henry Miller până și pornografia este redată cu valențe deosebite „artistic palpabile”.


Manolescu Gorun

Grijulii colecționari de instantanee, Ștefan Ciobanu și Elis Ioan, s-au aflat la post, de această dată existând și o inedită poză a protagonistei din spatele obiectivului.


Elis, cu armamentul din dotare 