A trecut ceva timp de când s-au stins în târg luminile și s-au demontat tarabele. De când l-au părăsit muzicanții cu tot cu tobe și trâmbițe, iar cumpărătorii - cu cărți prin pungi, buzunare și... borcane. Evenimentul s-a consumat. Toată lumea s-a pricopsit cu ceva: emoții, autografe, întâlniri, cărți adorate și, uneori, buze umflate. Oricum, editorii au tras concluzii, iar scriitorii și-au întâlnit cititorii împătimiți. Azi, privind pozele făcute la Gaudeamus 2003, mi-am zis că, dacă încă nu mi-au mucezit sub tâmple amintirile, face să-mi împărtășesc și eu cele câteva impresii legate de un Târg de carte, în care au încăput și îngeri, și televiziuni, și burluie cu vin, și pălării mexicane, dar și elita scriitoricească mai mult ori mai puțin agreată de mass-media oficială.


M-am pornit la târgul de carte Gaudeamus din anul acesta cu lumea în cap și cu capul în traistă. L-am așteptat ca fata cea mare primul ei joc pe toloaca satului, dar... degeaba. Am uitat acasă mai tot ce ar putea uita o zăpăcită de felul meu: grijile, nevoile, pixul, notes-ul și chiar o carte pentru autograf. În schimb, vorba alor mei, am reușit „să mă pregătesc de război”, adică să mă machiez și să mă parfumez, de parcă nu eu aveam de gând să răsfoiesc cărțile, ci ele pe mine. Bine că am luat măcar aparatul de fotografiat. Astfel, grație îndrăznelii ori, mai bine zis, indiscreției mele, mi-au rămas imprimate pe retina lui pălăria lui Mircea Dinescu, lavaliera lui Andrei Pleșu, figura lui Gabriel Liiceanu, buclele negre ale lui Mircea Cărtărescu și cele blonde ale lui Cărtărescu junior, profilul aristocratic al lui Neagu Djuvara, nelipsita ținută excentrică a lui Paul Daian, dar și imagini generale de la acest spectacol postmodern cu fâlfâit de pagini proaspete. În fine, la Gaudeamus, ca și la Bookarest, inspiram aerul de carte nouă ca un aurolac cu ochii ieșiți din orbite substanța halucinantă dătătoare de iluzii.

Arena bucureșteană Romexpo, s-a transformat, pe parcursul zilelor de 27, 28, 29 și 30 noiembrie, într-o arenă de circ al vieții, în care, dacă ai ochi să vezi și inimă să simți, acumulezi impresii și pofte de lecturi încercând să faci aproape imposibilul. Să alegi din mulțimea de cărți pe cele care ți-ar fi mai aproape de suflet și de înțelegerea ta, mai necesare, mai dragi și, din păcate, mai accesibile ca preț. Oricum, nu cred că s-a încumetat cineva, odată intrat, să iasă cu mâna goală. Mașinile de citit din tot Bucureștiul, dar și norocoșii de pe aiurea s-au simțit la Gaudeamus în largul lor. La figurat și la propriu.

Chiar la intrare, Dinescu își relansa „Plai-ul cu boi”. Mare vâlvă în jurul pălăriei negre cu boruri mari: „mexicani” cu tobe și trompete, rând la autografe, vin de pe moșia Dinescului, turnat chiar aici, lângă stand, din „șipuri” mari de sticlă. Fără să vreau, mi-am amintit pe dată de sărbătoarea vinului organizată de Voronin & Co la Chișinău. Numai că, of Doamne, de la București, Gaudeamus și Dinescu până la Voronin cu tot cu vinul, discursurile și dicționarele lui deochiate mai avem de mers, strunind boii și ungând roțile carului cu veninul ce se scurge din dicționarul român-moldov’nesc al lui Stati... No, moșule, departe-i Chișinăul? Păi, de la comuniști încoace, o hi depaaaarte...
La standul lui Dinescu am luat un „Plai cu boi” și încă o culegere, „Corijent la cele sfinte”, ce se compune din scrisori către Andrei Pleșu, interviuri, editoriale, etc., din care aflăm, printre altele, și despre dinozauri kaghebiști, tineri kaghebei, noul cod al KGB și despre alte realități rămase la ordinea zilei mai în toate spațiile est-europene...

Mare minune c-am văzut la Gaudeamus și-un fotbalist pasionat de carte. Pe Falemi de la Steaua. Licărea ba ici, ba dincolo, întreținându-se cu stelele vieții literare (cum ar fi Vlad Zografi, de exemplu), ce s-au contopit aici, în târg, cu masele. Gurile rele zic că primul e unicul din breasla sa, care poate fi întâlnit la manifestațiile de acest gen. Chiar și în rând după autograf la Andrei Pleșu a stat băiatul, cred, vreo oră. Că era înaintea mea și o pot confirma. Aș da cu oiștea-n gard doar dacă l-am confundat cumva cu fratele lui geamăn ori cu vreo sosie.

Am cumpărat cartea „Despre îngeri” a lui Andrei Pleșu de cum a apărut în librăriile Humanitas. La Gaudeamus, aceasta a avut parte de-o lansare de zile mari cu public numeros, o lansare binemeritată de autorul vedetei târgului și chiar a anului literar. Prezentată cu drag de Liiceanu, de Ioana Pârvulescu și de autor, cartea a fost primită cu brio. Cititorii de toate vârstele înțelegerii au format o coadă lungă, de vreo cincisprezece metri, cu gând să obțină un autograf pe o aripă de înger. Or, vorba lui Liiceanu, spre ce privești, asupra căror lucruri îți canalizezi atenția, aceea devii. Lumea bună își va canaliza niște gânduri și spre îngeri, încercând astfel, asemeni autorului, să supraviețuiască intelectual.

După ce „m-am drogat” la prezentarea îngerilor lui Pleșu, am mai asistat la o lansare, a unei culegeri de poezii a celui „pururi tânăr, înfășurat în ce vrea el”, după cum ni l-a prezentat Ioana Pârvulescu. Cărtărescu, modest și mai mult scriitor decât orator, a ținut să spună că poezia e calea spre adevărata noastră viață - viața interioară.

Dan. C. Mihăilescu, admirabilul om care, de la un timp, ne aduce cartea, a zis și el de bine despre Cărtărescu, prin care reînvie poezia cărturară. Or, în opinia „bufonului”, după cum ni s-a prezentat cu prietenie cînd i-am solicitat un autograf pe „București. Carte de bucăți”, poezia e și forfotă viscerală, și acnee, dar și cultură. Așa că încerc să-i urmez sfatul și să mă bucur de România asta, ca la Moși...

Printre altele, am mai cumpărat o carte scoasă la „Aula”. „Poeme alese” de Alexandru Mușina, catalogat drept „unul dintre cei mai radicali poeți ai generației ’80”. La drept vorbind, radicalismul ăstora de după nouăzeci, prin toată poezia și proza cotidianului lor, e mai radical decât radicalul... Încercați să dați o raită prin revista „Tiuk”. Vă veți convinge.

La drept vorbind, cred că n-am avut niciodată atâtea remușcări de conștiință. Că eu sunt aici, la București, și încerc să profit de toate avantajele pe care mi le oferă destinul. Ziare, reviste, librării, anticariate, târguri de carte, muzee, spectacole, programe culturale la televizor, cenacluri și multe alte delicii intelectuale, care par atât de firești și uneori banale pentru românii din țară și atât de multrâvnite, îndepărtate, inaccesibile, interzise chiar pentru moldovenii din Republica Moldova și dispețuite de către mediocra, semidocta și inevitabil agresiva conducere comunistă de pe malul Bâcului chișinăuian, cea cu slovari-ul în buzunar. Umblam totuși cu inima în două prin târg și nu puteam face abstracție de evenimentele ce se desfășurau în acele zile la Chișinău. Sunt sigură că doar un intelectual basarabean întelege ce înseamnă să ai posibilitatea de a te forma într-un mediu cultural, cum ar fi cel din București, având la dispoziție până și un asemenea Târg de Carte de Învățătură, cum e Gaudeamus-ul. Așa că nu m-a lăsat nici pentru o clipă în pace gândul că eu mă pot plimba pe-aci, cu aerul unei citadine, iar în Basarabia soră-mea și frate-meu nu-și pot permite nici măcar vizionarea unei emisiuni pe TVR Cultural. Căci, dacă ar avea ei această ocazie, cică s-ar simți înjosită, marginalizată și profund lezată în drepturi toată populația alolingvă din Republica Moldova și din Transnistria lui Smirnov ori a lui Putin, ori a cui Dumnezeu o fi... (Mai nou, aflu că românii au devenit peste noapte minoritate națională în Republica Moldova. Să ne așteptăm, așadar, cât timp îi avem la putere pe cine-i avem, la schimbări de manuale și la semnătura lui Putin ori a lui Rogozin la început de abecedar ori chiar de bukvari moldovenesc. Or, pentru multă lume, e mai puțin important conținutul unei cărți. Dacă e gratis, e cea mai bună. Și demnă de făcut la ea cruce. Și de pupat semnătura „Vă iubesc, tătuka Voronin”...)

Ducându-mi așa cărțile sub braț și gândurile în cârcă, l-am zărit, lângă standurile Societății de distribuție a cărții „Pro Noi”, pe Leo Butnaru. Mare mi-a fost bucuria, de parcă l-aș fi văzut pe taică-meu. Și azi regret că nu m-am apropiat să schimb două vorbe despre Cosmogramele-i din Contrafort, despre ultima sa carte, despre orice, etalându-mi nestingherită accentul basarabean și dorul de casă. La sigur, am fi conchis că în Republica Moldova, lupta se dă și se va da, de fapt, pentru cartea de învățătură, pentru dreptul de acces la un manual de calitate în limba română, la o emisiune televizată necenzurată, la o slujbă bisericească demnă de o față bisericească ori viceversa, la o istorie scrisă nu de anonimii priviți cu ochi buni de SIS sau de temutul FSB, ci de oamenii de știință cu renume. La sigur, am fi căzut de acord că speranța moare ultima. Or, există totuși, vorba lui Pleșu “un rost al fiecărei națiuni în istoria lumii, care neîmplinit, lasă vacantă o porțiune importantă a acestei istorii”. Nu ne rămâne altceva decât „să credem în îngerul istoriei” noastre, „un înger care zboară cu spatele, în timp ce fața îi rămâne mereu întoarsă spre trecut”... Să credem, dar și să luptăm îndemnați de unul dintre afișele Librăriei Humanitas, să apreciem, la justa lui valoare, bunul gust al libertății.