agonia english v3 |
Agonia.Net | Policy | Mission | Contact | Participate | ||||
Article Communities Contest Essay Multimedia Personals Poetry Press Prose _QUOTE Screenplay Special | ||||||
|
||||||
agonia Recommended Reading
■ You are
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2004-01-28 | [This text should be read in romana] |
În anii cincizeci, când adolescenții au fost în sfârșit recunoscuți ca un grup social separat, s-au auto-definit negând valorile morale tradiționale, gusturile estetice, alegerea carierei și moda părinților. De atunci, am început să ne obișnuim cu copii care refuză sistemul de valori al părinților, creându-și unul propriu. Totuși, după jumătate de secol conflictul dintre generații a fost efectiv abandonat astfel încât adolescența a fost transformată într-o stare de spirit pozitivă ce caracterizează viața socială și valorile acesteia, și se poate spune că adolescența a devenit una dintre stările cele mai râvnite. Și toate acestea în numai două generații! Cum s-a întâmplat una ca asta?
În anii șaizeci, sociologul Philippe Aries publica "Secolele Copilăriei", un produs al revoluției industriale, sugerând că înaintea apariției motorului cu aburi, copii erau absorbiți de familie. Fiecare făcea parte din clasa muncitoare, de la vârsta de nouă ani începeai să te gândești la căsătorie; Ioana D'Arc, de exemplu, conducea armate întregi la 13 ani. E greu să găsești un adolescent problemă în arta dinaintea celui de-al Doilea Război Mondial: nici un film sau vreo carte despre perioada aceea nu atinge acest subiect, fiind un lucru normal ca aceștia să părăsească școala pe la o vârstă intermediară, când își luau prima diplomă de studii (14 ani). Adolescenții erau prea ocupați cu slujbele pentru a mai citi Freud sau pentru a se simți alienați. Boom-ul economic de după război a schimbat totul. În 1946, Benjamin Spock a publicat o carte despre îngrijirea copilului, dându-le fiori părinților și creând o teamă artificială față de copilărie. Acești factori au contribuit la nașterea a ceea ce cunoaștem noi ca adolescență. Conform istoricului David Halberstam, în 1956 erau 13 milioane de adolescenți în Statele Unite ale Americii, aducând un venit de 7 miliarde de dolari US, cu un venit mediu de 10,35 de dolari US pe săptămână. Dacă înainte de război nu au existat filme despre adolescenți, atunci la începutul anilor șaizeci, în toate cinematografele rulau pelicule cu filme de groază pentru adolescenți, comedii pentru liceeni, cu petreceri pe plajă și infracționalitate juvenilă. Acesta din urmă provoca foarte des scandaluri, astfel filmele de la hollywood de serie B și sunetele proaspete ale rock'n'roll-ului au dat adolescenților senzația de identitate, de apartenență la ceva care i-a deranjat pe părinții acestora. "Rebel fără cauză" de Nicholas Ray era o telenovelă socială a culturii pop, unde Dean era pus în dificultate de propria-i sexualitate, de destrămarea familiei (tatăl purtând șorț e o imagine ce avea să devină atât de comună în anii următori) și toată absurditatea situațiilor obișnuite de viață. Să nu-l uităm pe Elvis: la fel de superficial ca și Dean sau Brando, acesta a cultivat rebelul. Prin natura sa sufletească nu era deloc un rebel ci mai degrabă un mămos ce s-a înrolat - dar era "Sex-Appeal" pe două picioare interpretând cântece interzise. Regizorul Jean-Luc Godard a numit noua generație "copii lu' Marx și ai Coca-Cola". Liceenii erau exmatriculați pentru că nu vroiau să-și tundă părul, fumau iarbă și își băgau în vene tot felul de droguri, luau anticoncepționale, puneau la îndoială monarhia, familia și Biserica, protestau pentru drepturile omului, împotriva războiului din Vietnam; o slujbă sigură într-o firmă cu reputație nu mai prezenta nici un fel de interes pentru ei. Pe drept cuvânt putem spune că părinții acestora erau de-a dreptul năuciți de un asemenea comportament, mai ales după ce trecuseră prin criza de cincisprezece ani de după cel de-al Doilea Război Mondial. Sammy Davis Jr. a identificat conflictul dintre generații foarte bine în single-ul din 1967 "Don't Blame the Children" (Nu dați vina pe copii) „Știi că citim despre asta în ziare și auzim la radio Despre crime și furturi și delicte peste tot Și oftăm și spunem în timp ce observăm moda Generația tânără, unde-o să ajungă?” Davis intuiește corect vinovatul: „Prea mulți bani Prea mult timp liber Prea multe filme de dragoste și cu delicte Prea multe cărți ilizibile Prea mult rău în ceea ce aud Și prea mulți copii încurajați să se mute De prea mulți părinți ce nici măcar nu stau acasă.” Cu toate acestea, Davis pierde din vedere esențialul: adolescenții nu vroiau să stea în preajma părinților, ci își doreau o viață incompatibilă cu lumea familistă. Așa că au plecat de acasă: unii locuiau în concubinaj, alții nu făceau nimic - o și mai periculoasă afirmare a libertinajului. Dar lumea civilizată nu s-a prăbușit: revoluția ce a fermentat bine-bine în campusuri - drepturile omului, egalitate pentru femei, mișcările anti-război, homosexualitate - a început să iasă la suprafață. După ce s-a terminat cu David Bowie și Lou Reed, nu mai exista nimic ne-scos la lumină, astfel conflictul dintre generații a început să se închidă: societatea permisivă a câștigat. Totuși în această victorie era și o înfrângere: generația tânără își pierduse statutul de "outsider" (străin). Hollywood-ul și industria modei au început campanii uriașe axate pe adolescenți, astfel încât orice notă antisocială a fost înghițită de marketing: totul era permis, totul era de vânzare. Ultima zvâcnire a fost era punk pe la sfârșitul anilor șaptezeci. Pentru câteva luni Sex Pistols și The Clash au speriat lumea. Primii au fost abandonați de două case de discuri importante din pricina comportamentului anti-comercial. Azi cu greu mai poți face ceva care să ducă la anularea unui contract cu o companie multinațională. Punk-iștii arătau ca niște barbari îmbrăcați cu aceleași haine cu care se îmbrăcaseră Elvis și Brando cu două decenii înaintea lor... Acum doi ani regina Elisabeta și-a sărbătorit cel de-al doilea jubileu dând un concert de rock deși imnul generației punk era "God Save the Queen". Alt exemplu, Rolling Stones în anii șaizeci erau considerați niște delincvenți notorii ce meritau băgați la răcoare pe viață acum au devenit Cavaleri ai regatului. Acesta e sfârșitul revoluției. Începând cu anii cincizeci cultura populară s-a bazat pe conflictul dintre generații: adolescenților le era comod să dea vina pe părinți pentru toate relele ce li se întâmplau, pentru tot ceea ce nu le plăcea în viața de zi cu zi, și de fiecare dată când aveau ocazia se răzbunau pe aceștia... Dar din anii optzeci n-a mai fost așa: experții în marketing și sociologii au început să dea greș. Dacă în 1968 un tricou cu Che Guevara semnifica răzvrătire împotriva imperialismului Statelor Unite și o vagă solidaritate cu noțiunea romantică de „revoluției”, în zilele noastre Che apare peste tot, deși nimeni nu mai știe exact cine a fost, ce a făcut și așa mai departe. La începutul anilor nouăzeci a apărut generația X și era grunge. Douglas Coupland a scris best-seller-ul „Generația X” care s-a concretizat într-un fenomen social. Adolescenții erau iarăși rebeli! Generația X ar putea fi una dintre cele mai elaborate doctrine, o fantezie extravagantă a publicității, bazată pe noțiunea că o generație se naște negând generația anterioară, cei care se complac în averi și în slujbe ce le aduc profit și-l țin numai pentru ei. Imnul generației a fost single-ul Nirvana „Smells Like Teen Spirit” ce a apărut în 1991. Blugii tăiați, cămașa de flanel și o alură de drogat au fost ceea ce îi caracteriza pe aceștia: o apariție bizar de nouă ce îngloba revolta împotriva autorității. În câteva luni fiecărei formații de rock-alternativ de pe planetă i s-a oferit un contract; modele de cămăși de flanel în carouri se găseau acum în toate magazinele. Ce e cel mai interesant la toată amestecătura aceasta e că toți îmbrățișau ideea cămășii de flanel, de la copii la adolescenți, ba chiar și părinții. E adevărat că și moda vestimentară și sunetul se bazau pe începutul anilor șaptezeci, dar se putea observa ușor că acești adolescenți nu vor îmbătrâni frumos. Nirvana sunau precum Black Sabbath și The Beatles, iar Pearl Jam precum formația lui Neil Young. Regizorul Quentin Tarantino a imitat Noul Val Francez și pe Jean-Luc Godard. Nu mai era vorba de respingere ci de celebrare. Adolescenții nu mai erau rebeli pentru că nu aveau împotriva cui să se revolte. Basistul Jill Reeves a afirmat „Cu toții avem slujbe ocazionale - nu suntem un pericol pentru societate. Noi doar ne facem treaba noastră și atât.” Apoi adolescenții au început să se îmbrace cu adidași și treninguri largi, să folosească internet-ul și să citească „Stăpânul inelelor”. Au relații, dar e greu să le vorbești despre taina căsătoriei atunci când părinții lor sunt divorțați; și e la fel de greu să le faci morală împotriva drogurilor atunci când tata își aprinde o țigară (sau o pipă) după masă. În zilele noastre părinții cunosc mărcile importante de încălțăminte, ascultă Radiohead și Kylie Minogue. Între timp, conflictul dintre generații a dispărut, și deci modelele de urmat în viață. Se pare că singurii care mai vorbesc în numele unei generații în zilele noastre sunt Eminem, al cărui film de debut, „8 Mile” e un fel de „Rebel fără cauză” al zilelor noastre. Desigur există un conflict între Eminem și mama acestuia, dar nu se ceartă de la niște principii fundamentale: sunt o familie care abia-și duce traiul de pe o zi pe alta și face tot posibilul. Mama acestuia nu este împotriva faptului că acesta umblă cu o gașcă prin cluburi și ascultă rap; poate pentru că atunci când nu face asta, servește mâncare la o tejghea: un hipiot mai bine și-ar fi tăiat mâinile! Nu se pune problema că n-ar mai fi nimic împotriva căruia să luptăm: suntem în plin război imperialist, sărăcia și rasismul încă mai există. Dar la un anumit nivel, majoritatea oamenilor o duc bine. Mai ales că tinerii nu mai au o soluție la toate acestea. Conflictul dintre generații a fost consecința războiului, a marxismului, a Vietnamului, a revoluției tehnologice, a prosperității, a muzicii rock’n’roll, a reevaluării familiei și a sistemului educațional plus a unei liste întregi de alte revoluții minore. Din această luptă au apărut cale mai interesante momente ale secolului douăzeci, și s-ar părea că nu vor mai exista astfel de urcușuri și coborâșuri curând. Suntem ființe sociale și era inevitabil că se va trece peste conflictul dintre generații într-un târziu. Nevoia de a comunica cu ceilalți ne leagă puternic unii de alții. Adolescenții nu se mai simt alienați – miliarde de dolari se investesc în amuzamentul acestora: tehnologia lucrează în favoarea lor. Revolta adolescenților e văzută acum ca o curiozitate a istoriei. A fi proscris cultural în zilele noastre e în același timp si imposibil și lipsit de sens. Personajul lui Eminem din „8 Mile” are replica cheie în acest sens: „Tipu’ ăsta nu e gangster, numele lui adevărat e Clarence!” |
index
|
||||||||
Home of Literature, Poetry and Culture. Write and enjoy articles, essays, prose, classic poetry and contests. | |||||||||
Reproduction of any materials without our permission is strictly prohibited.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Privacy and publication policy