|
Biography Ana Virlan
www.anavirlan.ro
http://www.anavirlan.ro/biografie.html
-------------------------------------------------------
Cronică literară ("Convorbiri literare", iunie 2007)
Cristian LIVESCU
DOI POETI ZÃBAVNICI – NICOLAE BOGHIAN, ANA VÎRLAN
„subțire peliculă transparentă/ prin care trecem în divinitate”
Un poet din tagma discreților zăbavnici este Nicolae Boghian (n. 2 febr. 1946, Ghigoiești, Neamț) aflat în urmă cu mai bine de trei decenii printre laureații Concursului de debut al Editurii Eminescu, alături de Gabriel Chifu, de care ne-am ocupat în numărul trecut. Volumul Ofranda mișcării (1976) anunța un autor sedus de explorarea imaginară a misterului helladic, cu mitologia și metafizica sa care au marcat atît de puternic destinul omului modern. Pe urmele lui Ion Pillat, și el fascinat de farmecul egeic (în Tărm pierdut și Scutul Minervei), de perfecțiunea templelor și coloanelor de porfir, la umbra cărora centaurii și nimfele coboară parcă spre a pluti prin iarba cu asfodele, Nicolae Boghian închipuie în volumul următor, Sunet în Epidaur (1981), o argonautică proprie, mizînd pe atmosferă, dar și pe arheologie afectivă: „Prins, închegat în lumină ca roua,/ sarpe mut al culorii, destrămat în fiori,/ mă sorb și mă cuget, asa cum mișcarea/ se-opreste în lucruri, hohotind, uneori.// Spațiul prelins înafară – primejdie –/ teama de-adîncul materiei crud;/ atît îmi rămîne: înstrăinarea/ sîngelui a cărui paloare-o aud.// Lunec aproape de marginea nopții,/ stau streașină păsărilor ca un centaur –/ mai mult decît frigul mă bîntuie roua/ lăcrimînd ca un sunet în Epidaur…”(Lăcrimînd ca un sunet). Iată cum, plecînd de la o stare edenică, de la unul din paradisurile pierdute ale umanității, poetul ajunge să vorbească despre frică, înstrăinare si frig – frigul ontologic propriu anilor 70, cînd România se izola din ce în ce mai mult de lumea occidentală. Se poate observa totodată ceva din imagistica uzuală a poeziei lui Nicolae Boghian, una de crepuscul, mai degrabă, decît plenar solară, însoțită de o beție a purității, care nicăieri ca în spațiul epidauric nu-ți ascultă mai autentic freamătul originar; plus frisoanele nordului barbar și rece, mereu amenințător; plus un sentiment al izolării în cugetarea poetică (iarăși o influență pillatiană), pentru că migrena helladică este o „boală” prin excelență rațională, a cugetului ce-și contemplă măreția.
Sau iată geometria unui templu corintic, transcrisă cu rafinament intimist de acest poet plecat de undeva, dintre dealurile Moldovei și care a văzut sudul grecesc numai cu imaginația: „Templul va fi mai alb și mai pur/ încercuindu-ne – cu atît mai bine!/ Aerul explodează împrejur/ încins și tot mai lacom de tine.// Aproape se sfîșie de noi învelișul/ mișcării, buzele noastre sărate/ se topesc precum marmora stinsă,/ pulbere pe jumătate.// Cît despre gînduri – nu am ajuns/ să le cuprindem într-o suprafață:/ în adîncuri, tot mai ascuns/ moartea ne cugetă și ne răsfață.// Dar templul pare tot mai curat/ cu tenul lăptos și subtire/ aerul tremură înfiorat,/ înzidindu-ne cu ucisă uimire” (Moartea ne cugetă). Sigur, un anumit ritual retro, camuflînd erudiția, fascinată de visul elin ce palpită în marmură, se întrevede în aceste versuri căzute în vraja heraclitiană și tocmai pigmentul de sfială ingenuă le conferă un halou de nostalgie clasicistă. Într-un alt pasaj, substanța densă a lucrurilor vine să se confunde cu o maternitate germinatoare, cu forme viguroase, și merită să decupăm această mică teogonie, antologabilă pentru scena stihială pe care o închipuie în nașterea divinei forme: „O, tu erai inefabila formă/ a mișcării văzută de zei,/ Rostindu-ți ființa mîngîiam cu patimă/ sînii materiei rotunzi și grei.// Buzele tale pătrate de gînduri/ zeii le sărutau suspinînd –/ dinții lor cocliți de lumină/ se-nfigeau în pupila gîtului, blînd.// Tîrziu, cînd pîntecul tău a rodit/ și miroseai toată a cer,/ zeii plîngeau pe o plajă pustie,/ nisipul se-mplînta în valuri de fier” (Sînii materiei). Întreg elogiul adus perfecțiunii, în care se contopesc „aburi de smalț ceresc” cu irișii „de sare albastră” a mării (imagine amintind de finețea estetă a grecului Odyseas Elytis) – își ia ca aliat elementaritatea, mereu periclitată de oboseala trecerii timpului, dar si de o uzură a civilizației. Place această aventură discret-anacronică, lipsită de efecte spectaculoase, ci doar cu gustul evadării la izvoarele hedonismului.
Cîteva detalii biografice nu sînt de neglijat. Nicolae Boghian este militar de carieră, ca absolvent al Liceului Militar Ștefan cel Mare din Cîmpulung Moldovenesc (promoția 1964) și a Școlii Militare Superioare de ofițeri „N. Bălcescu”, arma infanterie. Repartizat locotenent la Regimentul 38 Piatra Neamț, a urmat cursurile Facultății de Filologie din cadrul Universității „AL.I. Cuza” din Iași. Din 1980, a fost redactor la revista „Viața militară”, devenită după 1989 „Viața armatei”. Debutul poetic s-a produs în revista „Ateneu”, în 1966. Între timp a mai publicat cîteva romane nesemnificative („Tropotele tăcerii”, 1983; „Stare de ecou”, 1986; „Limita singurătății”, 1989). Poezia sa este una elegiacă, ceremonială, cu nostalgia purității clasice.„aș putea fi peste lupi șef de stat/ să aflu ce gîndesc ei…”
La o distanță destul de mare de inspirația sa helladică, Nicolae Boghian revine cu o carte surprinzătoare de versuri, Lupii Siberiei (Societatea Scriitorilor Militari, 2007), care nu mai aduce decît vag aminte de primele volume. Apare aici un alt poet, sihăstrit prin ghețurile septentrionale, obosit, epuizat de puteri, practicînd un fel de ritualuri păgîne și privind nemărginirea înțepenită într-un ev al „pătimirii”: „M-am retras într-o izbă curată/ ascunsă între lupii Siberiei,/ jumătate din noapte mă-nchin la icoane,/ jumătate din zi pictez sînii materiei// Crivățul îmi dă împăcarea cu mine –/ oricum moartea e mult mai rece,/ iar la ochiul de geam, necuprinsul/ nu dă semne c-ar vrea să plece// Mă privesc blînd, jupuit de putere/ și de mătasea patimilor, decolorată,/ doar mirosul amar de mesteceni/ îmi mai dă o amețeală ciudată// Nu mă ciuguleste nici o întrebare/ deși pe-un colțar stă un craniu sferic,/ i-am pus în găuri cîte o lumînare/ și-l aud cum gîndește eteric// Și cum pictez, mă biruie somnul,/ pensonul lunecă, vopselele curg,/ aud cum saltă izba pe mine/ călărindu-mă înspre amurg.” (Lupii Siberiei). Pe seama acestei viziuni, poetul construiește o mini-epopee a izolării și singurătății între sălbăticiunile pustiei, inspirat parcă de filmul memorabil din urmă cu cîtiva ani al lui Kevin Costner, Dansînd cu lupii, dar și de filmele lui Andrei Tarkovski, aglomerînd himere și decepții. Nu renunță, în aluzivul subsidiar, la trimiterile spre odiseicul antic, devenite elemente de contrast și reper de civilizație pierdută: „Ce caut eu în Siberia Mare,/ cum de m-am deportat de bună-voie/ în necuprinsul pustiu albastru/ să fiu cal de lemn ruseștii Troie?// Cum de trăiesc ce-mi flutură gîndul/ în năpraznica iarnă țaristă/ și-mi pun viața la gîtul lupilor/ s-o picure sîngele ca pe-o batistă?// Pun totul pe seama copilăririi,/ a epidemiei de fugă de toate/ cînd la doi pași îsi taie venele/ vietatea care din tine te scoate// Și te unge cu iertarea păcatelor/ dîndu-ți binecuvîntarea perversă/ de-a șiroi pe albul mestecenilor/ slobozind bulbul inimii în aversă// De-a fi hipnotizat de vecernii,/ de iarna ce-și descuie dezmățul/ atîrnîndu-te de gîtul sălbăticiunilor/ ca și cum morții i-ai pune hățul.// Ce caut eu în Siberia Mare/ pe o bandă interzisă de lume –/ decît o dușcă de disperare/ și o șea pe galopul singurătății în spume” (O dușcă de disperare).
Se simte o schimbare totală de atitudine în poezia lui Nicolae Boghian: e directă, mai tăioasă, mai „spusă”, fără imagistică sofisticată sau intermedii exaltate; imperiul solar e înlocuit de „imperiul de gheață”, care promite să înghită lumea, cu foamea lui de spații; lupii se unesc între ei, fac pacturi peste strîmtori, se hrănesc cu moarte și sînt mistuiți de moarte. Înțelegem că e vorba aici de o metaforă a lumii de azi, poate una din cele mai puternice – ca mesaj, ca ieșire din istorie si refuz al eroismului inutil, ca resemnare în cruzimea înghețată în frica de neantul ultim – din cîte am citit în poezia ultimilor ani. Obsesivă este voia Siberiei de a da pe afară, de a se întregi, de a fi cît mai Mare: „Rusa nu are verbul proprietății,/ nimeni nu stă călare pe am/ a fost odată – cel din poveste/ trage cu pustiul pașnic la ham// frigul virgin scoate vrăjile-afară/ pînă cînd și-argintul viu se încheagă/ și rămîne ca o lacrimă sfîntă/ peste Siberia Mare pribeagă// Așa, nici eu nu-mi încui izba,/ nu-mi semnez pînzele și nu jelesc/ trunchiurile rămase în picioare/ ce-or ajunge ambalaj în magazinul sătesc// Stau însă gînditor peste hartă/ în loc de busolă orientînd ghiocul –/ aud că nenorocirea nu iartă/ pînă cînd nu-i trece sorocul” (Orientînd ghiocul).
Una din cele mai frumoase balade ale cărții, Lupul albastru (cred că eposul baladesc află aici cîteva piese remarcabile), strecoară o undă de ironie în triumful „nesfîrșirii oarbe”, amintind de parșivenia Ivanului Turbincă al lui Creangă. Poemul este absolut antologic cu scriitura sa în dungă, apropiată de modalitatea sarcastică a liricii basarabene, spre care poeții noștri au ezitat să arunce vreo privire: „Îmi fac cruce și mi-aduc mustrare/ că de mult n-am fost la spovadă/ și, iacă, Ucigă-l Toaca își trimite/ încornorații verzi să mă vadă// Ba mă și încaier cu cel din mine/ care și-a pus în cîrd cu pustia/ cerbicindu-se să-nfrunte Siberia Mare/ unde-și leagănă lupii mama Rusia// Și astfel, rupt de dojană, ’nalt rugă/ să fie tihnă în izba mea de sihastru –/ dar ochii ce căutau spre icoane/ dau, la fereastră, de însuși Lupul Albastru// Corbul lui Poe să fi fost și poate/ aș fi croncănit cu el: nevermore/ dar botul lung de sineală al fiarei/ nu se-arată în ăst fel vorbitor// Numai ochii, iezere limpezi,/ mă oglindeau ca pe-o stea căzută/ și-n năruirea aceasta născîndu-mă/ simțeam cum mă linge într-o iesle o ciută// Mi se-arată astfel alcătuirea/ de carne și oase ce mă înhamă:/ un glob albastru eram, destrămîndu-se/ din norii grei ai albastrului – mamă// În ochii lupului amețitor rotindu-mă/ vedeam ce mă naște și ce mă absoarbe –/ hăul de gheață se-naripa cu mine/ deschizînd ușile nesfîrșirii oarbe”.
Nimeni nu bănuia evoluția acestui poet, de la gloria Epidaurului la „lupii Siberiei”. Nicolae Boghian revine în atenție, cu aerul unui nou debut.
„rotunde, oarbe, tremurînde/ îmi sînt cuvintele ca niște mere”
Cu un volum sfios de poeme, Anotimpul din noi, avînd ca dominantă starea de plutire, de zbor, pentru care cuvîntul nu e menit decît să trezească voluptatea savorilor de semnificare, debuta în 2003 Ana Vîrlan (n. 19 iulie 1972, Piatra Neamt; absolventă a Facultății de Litere, Universitatea „Al.I. Cuza” din Iași, promoția 1996). Putea fi remarcată în poemele ei tema căutării absolutului, cu vagi ecouri din Macedonski și Voiculescu (în versurile sacre) și aș putea cita cîteva titluri de rezistență dintr-o carte care aduna clipe magice, din mai multe vîrste de expansiune creatoare: „Vino!/ Coboară spre lacul din lună,/ spală-ți amintirea în umbrele feței de ceară,/ aprinde-ți tălpile de cremenea-spumă/ visînd că ochiul de apă n-o să mai doară…/ Dansează!/ În focul nebun, nebun ca ziua de ieri…/ ia un cărbune aprins între dinții de lup/ și-apoi…/ Pieri!/ Cîntă-ți cîntecul de prohod: Tra la la!/ dinții mei rod, gura mea mușcă beregata din umbra ta!” (Invocație); „Ce frumos și ce bine/ Ai crescut din mine/ Spre mine…/ În lumină și blînd/ Ochiul meu te-a simțit fremătînd./ De primăveri, veri, toamne și ierni,/ Osul tău spre mine îl cerni/ Anotimp – quartet peste timp,/ Tu și eu ne-nvîrtim/ și-n pătrat ne nuntim…” (Oglindă). Nu pot fi trecute cu vederea, la o lectură atentă, „jocurile” Anei Vîrlan – de-a norocul, de-a măștile, de-a iubirea, de-a cuvintele, de-a poezia: „Viața – Marea Domnului Poezie”, spune ea undeva; „Aș dansa sub tîmpla ta,/ În ritmuri de geampara/ Aș cînta cîntare rea,/ Din coarda-ți de catifea/ Aș striga numele tău,/ Din glasul ce nu-i al meu!/ Lume grea, lume spurcată,/ Te-aș vinde pe-un pol odată!/ Banii tot atunci i-aș bea/ Și-aș scăpa de grija ta!/ Apoi, chiar din acea zi,/ Aș învăța a cerși.// Da-n veci liber aș trăi…” (Cînt țigănesc) – delectări reflexive cu fremătări de Parnas, locul unde se-ntîlnesc narcisiacii, seduși de vocabule opaline. Cartea avea cusurul de a fi compozită – rondeluri, hai-ku-uri, descîntece, doine, elegii – fapt ce-i diminua din ținută.
„mă tem pentru împlinirea căderii/ duhurilor care se-mpacă”
Durerea somnului (Crigarux, 2007), subintitulată „poeme & eseuri”, amplifică momentul debutului și, în unele privințe, duce mai sus cîteva nuclee de gîndire din prima carte. Iată de pildă poemele biblice care deschid noul volum, aduc aminte de Claudel și Ezra Pound, prin învăluirile filologice, prin modalitatea de punere în abis a poeziei în memoria ei sacrală. Ca și la romantici, visul este cel ce conduce imaginarul in illo tempore, în spațiul tainelor originare, acolo unde poezia se naște din retrăirea „vremurilor dintîi” și meritul poetei este de a fi deprins acest minimal lexicon al vorbelor alese, ducînd cu ele grația și asumarea orto-cunoașterii: „Prin verdele ierbii,/ vrut-am să cern pașii mei,/ să atingă vîntul de sus perii capului meu…/ nevrednică. m-am găsit întru îngenunchere/ da! m-am temut de valul mării,/ nu de Domnul…// Lumina zilei m-a adus în fața iubitului meu/ prihănită/ căci noaptea, visul m-a purtat spre păcat…// Împăratul Cerului și al Smirnei/ Împăratul m-a strigat,/ dar eu, sub tîmplă de tărînă,/ n-am găsit timpan să vibreze…” (În lumină adună…). Ana Vîrlan se mișcă cu sinceritate în mistica poeziei unde consonează oniric cu înțelepciunea „veche”, preluîndu-i tonul incantativ și starea ceremonială. Insinuarea eului poetic, cu aluviunea de trăiri, într-o poezie de asemenea factură, în care sacralitatea este explorată în pildele sale originare, reprezintă noutatea acestui discurs liric: o prelungită criză nubilă, susținută de un plan confesiv activ, este transpusă din murmurul lăuntric undeva, înapoi, în foșnetul timpului exemplar, cînd sfinții călcau pe pietrele cetăților („Soarele e trimis să răsară/ spre luminarea căilor pleoapelor lui…// Întru bună rostire s-au fost așezat/ peste cărarea Domnului,/ în ceasul patru din zi…// Din Sfatul de Taină/ amîndoi am pierdut plecarea genunchilor/ și vorbe sterpe-am lăsat,/ uitînd a vorbi…// Aud glasul iubitului meu/ în rostirea lăuntrică/ mi-e grădina inimii înflorită/ de cuvintele lui…” – Ieșirea). Ana Vîrlan „lucrează” în poezie cu idealități, cu singurătăți suave, cu fragilități ale clipei care devin precipitate ale spaimei, se visează în alt spațiu, într-un meleag bucolic, ascuns între muzici regresive, subterane, unde orice exces patetic se îmblînzește, se purifică: „Te visez/ miraj alb în deșert/ și vibrez,// te strig/ printre ghețuri din gînd/ și mi-e frig,// te chem/ cu silabe ce dor/ și blestem,// te simt/ flacără-n rug/ și mă mint,// te plîng/ cu ochi de opal/ și mă frîng,// te rup/ ca pe-o creangă cu rod/ și mă surp,// te zdrobesc/ ca pe-un strugure-amar/ și zîmbesc,// te ucid/ ca pe ștreangul din gînd/ și înving” (Domino). Stihurile fac dovada unui afect pus la încercare de eroziunea imediatului, dar și de un cult al sublimului, aflat sub tratament estetic.
Cartea se structurează pe tema cunoașterii prin cuvînt, iar cele trei secțiuni: Risipirea infinitului, La Terre rouge și Smiral sînt raportate la semnificațiile termenului de spiritualitate date de filozoful Mircea Vulcănescu: trăirile interioare (care risipesc infinitul semănat în noi în ziua Creațiunii); idealurile culturale, sedimentate de înțelepciunea omenească; viața în duh și adevăr (așa-numita viețuire duhovnicească). La Terre rouge, cea de-a doua secțiune a cărții, orientează axiologic trăirea către un ideal, căutînd dimensiunea ideii valorificate prin cuvînt. Dintre poemele în limba franceză, majoritatea cu tentă simbolică, e de reținut o piesă absolut memorabilă prin plastica ei, Sahara, l’amour en moi („Nuages blancs, faux cirrus-bleu ciel,/ sommets que ne menent pas vers les neiges,/ et, en attendant la nuit, un arbre solitaire/ éternel porteur des secrets de la terre…// Tenez les merveilles du désert!” Ca și în Noaptea de decemvrie macedonskiană, deșertul devine și aici un bun evocator de idealitate, de perfecțiune. Ultima parte a volumului, eseistică, propunîndu-și clarificarea unor concepte, oferă conotația termenului smiral, „metaforă a drumului către perfecțiune… calea parcursă de spiritul analitic, ferindu-se de tărîmul filosofiei deșarte”. De aici o interesantă teorie despre desăvîrșire, din perspectivă laică, și „probele” de virtute pe care omul le străbate spre a înțelege deșertăciunea vieții. Pentru autoarea noastră, omul smiralic, însetat de perfecțiune și frumos, este unul eminamente prometeic, „răzvrătit înlăuntrul său”, neliniștit și de aceea aspirînd la deplinul cunoașterii. Oricît de distincte ca „voci”, cele trei perspective ale cărții comunică între ele asigurînd unitate întregului demers.
Cartea Anei Vîrlan, Durerea somnului, este una matură, bine gîndită, în care poezia se prelungește în eseu, iar acesta luminează exegetic virtuțile confesiunii lirice.
(extras din "Convorbiri literare", iunie 2007, ISSN 1841-7434)
http://convorbiri-literare.dntis.ro/LIVESCUiun7.html
|
Recommended Reading
