|
Biography Matei Alexandrescu
Poet român (30 apr. 1906-5 noiembrie 1979).
Bibliografie: În insula unde'nfloresc coralii (Târgoviște, 1931), Printre ulucile cerului, Leagăn de îngeri (C.R., București, 1939, cu desene de Mac Constantinescu), Jocul cuvintelor (C.R., București, 1939, cu desene de Mac Constantinescu), Vămile văzduhului (Institutul de Arte Grafice Universul, București, 1942, cu 6 desene de Nae Constantinescu), Donna Sixtina: Sonete (Editura Eminescu, București, 1970), Confesiuni literare: Dialoguri (Minerva, București, 1971), Catarg (Minerva, București, 1973, Prefață de Ovidiu Papadima).
Colaborări la ziare și reviste: Universul literar, Propilee literare, Vremea, Facla, Revista scriitoarelor și scriitorilor români, Litere, etc.
Matei Alexandrescu se naște în Târgoviște, la 30 aprilie 1906, în familia șefului de gară, Constantin Alexandrescu. Cursurile primare la Câmpulung și Târgoviște, unde termină liceul „Ienăchiță Văcărescu”, în 1924. Se înscrie la Facultatea de Litere și Filosofie a Universității din București, pe care o absolvă în 1931. Încă din perioada studiilor universitare frecventează cenaclul lui Mihail Dragomirescu, profesorul și criticul considerându-l ca asistent onorific, influențându-i determinant creația literară de mai târziu. Își pregătește doctoratul (1935) cu o teză despre umorul lui Ion Luca Caragiale. Deține importante funcții în administrația publică centrală și locală: șef de cabinet la Prefectura Județului Dâmbovița, Prefectura din București (1931-1934), comisar și șef al Serviciului de Control al Străinilor (1932-1942) și în Ministerul Propagandei Naționale. După evenimentele din 1944, funcționar la Consiliul de Miniștri (1946-1947) și Adunarea Deputaților (1946-1947).
Funcții mărunte administrative (contabil, funcționar la diferite întreprinderi și instituții) dar și o tăcere autoimpusă în plan publicistic până în 1967, când începe să frecventeze cenaclul „George Călinescu” al Academiei Române, relansându-se ca publicist, poet, eseist.
În publicistică va debuta la „Universul Literar”, cu poezie (1926) al cărui colaborator statornic este până în 1946. Va publica la „Bilete de papagal”, „Gândirea”, „Revista Fundațiilor Regale”, „Vremea”, „Pagini basarabene”, „Azi”, „Facla”, „Pagini literare”, „Seara”, „Fapta”, „Propilee literare”, „Revista scriitoarelor și scriitorilor români” „Sfarmă-Piatră” sau în publicațiile târgoviștene: „Lumea nouă”, „Vremea nouă”, „Avântul Dâmboviței”.
Colaborează la „Litere”, între 1933-1935, simțindu-se apropiat ideilor lui Vladimir Streinu și Barbu Cioculescu. În 1936 va scoate revista „Îndreptar”. Critica sa este apropiată ideilor estetice ale lui Mihail Dragomiescu, de sorginte antilovinesciană. După 1967 apare în „Luceafărul”, „Steaua”, „Tomis”, „Argeș”, „Orizont”, „Dâmbovița”. Demersul său poetic începe cu poemele din volumul „În insula unde-nfloreau coralii”, apărut la Târgoviște în 1931 și continuă cu „Leagăn de îngeri” (București, 1942).
În 1944 se îngrijește de apariția antologiei „Ardealul cântat de poeți” pe care o prefațează. După 1967, îi apare volumul de sonete „Donna Sixtina” (1970), cel de versuri „Catarg” (1973), „Confesiuni literare” (1971). Sunt interviuri sau dialoguri pe care le-a avut cu nume rezonante ale literelor românești: Camil Petrescu, Ion Vinea, Mihail Sebastian, Gib Mihăescu, Ilarie Voronca, N. D. Cocea, Mihail Dragomirescu, G. M. Vlădescu, Tudor Arghezi, Perpessiciuss, Șerban Cioculescu, Iorgu Iordan, Mircea Horia Simionescu, ele fiind făcute în perioade diverse de timp (din 1933 și până în 1970). Prin ele, urmărea de fapt o temă predilectă, aceea a corespondenței dintre personajele operei și existența reală a autorilor, cât din aceasta au putut fi transpuse artistic. Crezul său și-l exprimă clar: „Îmi plac vorbele să umble în picioare ca niște animale vii, de sine stătătoare, dezlipite de pământ. Nu-mi place stilul bălăcit și fără relief”.
Se stinge din viață la 5 noiembrie 1979.
Ca prozator va publica fragmente din romanul „Venim la putere” ce se dorea o frescă a orașului provincial (Târgoviștea tinereții sale) și câteva nuvele ale unui proiectat volum „La iubirea patrupedă”.
Mult mai reprezentativ este însă poetul. Primul volum „În insula unde-nfloreau coralii”, prezintă Târgoviștea natală în tonuri simboliste: „Sunt atât de singur în orașul mic / încât cred că l-au făcut pentru mine: / Din câteva străzi, vreo două statui / Și ruine, / Din care tot rup și dumic”. „Leagăn de îngeri”, reface o lume tradiționalistă, dorindu-se o poezie serafică, asemănându-se prin imagini, de multe ori de un infantilism vizibil, unei plastici populare. Asemănătoare, dar mai aproape de lirica argheziană sunt versurile din „Jocul cuvintelor”, poetul simțind „Tristeți de om purtat numa-n opincă”, „vorba sa” fiind „grea” cum e „pământul ud”, tot ceea ce gândește „nu încape-n grai”, simțind că „În minte doar vorbesc și mă aud”. Aceeași preocupare obsedantă pentru căutarea cuvântului, care să exprime cât mai bine trăirile sale în „Vămile văzduhului”. Prin aceasta apropierea de lirica argheziană, ca idee și nu ca exprimare, este și mai evidentă. Se încearcă în poezia antebelică factura modernist-tradiționalistă, înclinată spre tonuri paternaliste, cu un desen baroc, în curs de exprimare, cu note de originalitate și în expresia artistică. În plin război se simte solidar cu : „Voi cei mulți, / Și desculți / Negrăpați, nepliviți, / Din urmă într-una loviți”.
În „Donna Sixtina” (1970), adună într-un ciclu 50 de sonete, influențat desigur de vechiul său model, Vasile Voiculescu. Este convins că idealul în artă este o „fată morgana”, tonul fiind reflexiv privind existența umană, meditând asupra scurgerii ireversibile a timpului: „Privesc la apa vieții – văd cum seacă / Torent cândva, azi numai pân’ la glezne”. Se simte „ șoim care izbutea să placă”, legat de „lanțul de argint”, care „doare”, încercat fiind de „vechiul dor de libertate”.
La vârsta senectuții, meditează asupra menirii artei în existența umană, asemuită unui templu, în care ești „nevoit să urci treaptă după treaptă fără număr”. Concluzia sa este relevantă: „Dar ce-i mai dureros, este că scara / Cu cât o urc și cred că se sfârșește / În urmă se topește ca și ceara”. Iar „Umbra mă petrece / Și, sub sandale piatra sună rece…”, anticipează dispariția.
|
Recommended Reading
