|
Biography Alexandru Depărățeanu
Alexandru Depărățeanu (25 februarie 1835 - 11 ianuarie 1865) a studiat în țară și apoi la Paris, unde și-a însușit idei revoluționare. Amestecat în mișcarea politică a ajuns deputat în Camera care a urmat după lovitura de stat (1864), dar a murit tânăr. A lăsat totuși pe lângă o dramă Grigore-Vodă o colecție de poezii, care s-a tipărit pentru prima dată în 1861 sub titlul Doruri și amoruri. E sigur că avea talent, dar natural, el n-a ajuns decât în faza de imitație și de inspirație după maeștrii săi, mai ales francezi. Influența aceasta se vede chiar în vocabularul întrebuințat de el, fapt care-l apropie de Heliade, care pare a-i fi fost maestru, dar îl face neînțeles azi.
Probabil că nimeni nu i-ar fi reținut numele bietului Depărățeanu, dacă Topîrceanu nu l-ar fi parodiat memorabil în Vara la țară. De altfel o parte din scrierile lui aflate la moșia din Deparați a fost arsă la răscoala din 1907. Să remarc totuși talentul lui Alexandru Depărățeanu, care promitea, dar nu se copsese încă. Din păcate, o moarte timpurie (n-am reușit să-i aflu cauza nici din Dicționarul General..., nici din Istoria literaturii române de la origini până la 1900 și nici din Prefața lui Dumitru Bălăeț la volumul amintit), la nici 31 de ani, face ca latențele acestea să rămână de mâna a doua.
Deparateanu espaniolizeaza (a tradus din Cancioneros de Romances si din Gil Vicente), dar in fond e un pe trarchist, si, cu toate bizareriile lui verbale, el a impamantenit dintre primii extazul erotic, estetismul pictural, mai mult raffaelit decat botticellian, auraria, lividitatea liliala, transparenta. In "Lila" intalnim fineti extatice si hieratisme necunoscute acelei vremi. In fata poetului sumbru, ca o imagine de vitraliu, ca un elf care rade iarba, virgina danseaza in lumina a o mie de faclii.
Deparateanu e un bucolic in stilul Salvator Rosa, cu tablouri imense, fara salbaticii, poiene mari cu aburi ce se strang sub luna, in ruina sombra populata de ciovlice si bufnite.
Teatrul lui Deparateanu e neglijabil. Don Gulica sau Pantofii miraculosi, comedie-vodevil, nu-i decat o puerila incercare burlesca.
Grigore-voda, drama istorica in cinci acte, e plina de anacronisme si stangacii, in proasta traditie Bolintineanu. La curtea lui voda sunt “o mie de lampe, de lustruri si de candelabre”, vase de China si de
Japonia, Ghica are “minister” cu “ministri”, cutare umbla cu “carabina”, iar altul ramane “stupefact”.
El are, pe lângă această poezie Vara la țară (nu Viața la țară, cum greșit apare în dicționare) și un poem, Ciocoii vechi și ciocoii noi, apoi o piesă scrisă în 1853 și publicată postum, o comedie în IV acte și un tablou despre care se presupune că e o localizare, adică o traducere adaptată, cu multe porțiuni reușite, și că personajul principal se numește Gulică, ca eroul lui Arghezi din CimitirulBuna-Vestire. De altfel, piesa amintește ca ton, structură și vocabular de Chirița în Iași a lui Alecsandri, care-l precedă cu 3 ani. Aceste lucruri m-au condus la o definire (de uz propriu, fără alte pretenții) a noțiunii de „carte de raftul doi": cartea care nu există în sine, ci numai prin alții. Fie că preia de la alții, fie că anticipează pe alții, cartea nu pare a aminti de sine însăși, e venită ori prea devreme, ori prea târziu, e în contratimp cu memoria literară.
Nimeni nu leagă titlul Ciocoii vechi și (ciocoii) noi de Alexandru Depărățeanu, deși ar fi avut întâietate, nimeni nu leagă Vara la țară de Depărățeanu, ci numai de Topîrceanu, nimeni nu-l leagă pe Gulică-Guliță de Depărățeanu, ci, ori de Alecsandri, care e înainte, ori de Arghezi, care e după. Și totuși la Depărățeanu apărea chiar în titlu: Don Gulică sau Pantofii miraculoși! Să țină asta de receptare, de „orizontul de așteptare" care asigură succesul sau căderea? Răspunsul meu este nu. Ține de acea chimie interioară, de acea adecvare a legăturilor interne care convinge sau, în cazul de față, nu convinge. Fiindcă toate intuițiile poetice sau dramatice ale lui Depărățeanu sunt sabotate de elemente eteroclite, de o așezare neinspirată. Nu originalitatea contează aici, ci expresivitatea întregului. Iar pentru aceasta nu s-a găsit încă un cântar perfect și care să poată fi folosit în avans.
Este Depărățeanu un epigon? Răspunsul e, din nou, nu. Dimpotrivă, el este primul care cristalizează literar anumite tendințe care există în aerul timpului, cu acea prospețime pe care o asigură uneori tinerețea. Dar asta nu ajunge. Nu are nici o importanță cine e primul, ci numai cine se face auzit. Iar ca să te faci auzit îți trebuie un instrument literar cu toate strunele acordate. În fine, Depărățeanu nu e nici măcar un minor, ca Topîrceanu, de pildă, cu talent și virtuozitate certe, convingătoare, dar cu mize mai degrabă mici. (În paranteză fie spus, literatura română ar câștiga, cred eu, dacă „minorii" ar fi mai mulți. Nu, la noi toată lumea are ținte majore, dar de atâtea ori ratate.)
Despre Despărățeanu a publicat un studiu d-l C. Dissescu (Buc. 1904) ca intro ducere la piesa Grigore Vodă.
|
Recommended Reading
