Concurs de poezie - "Marele premiu - Agonia 2015"
contest [ Poetry ]

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
by Eugenia Reiter [Nia]

2016-05-02  | [This text should be read in romana]  | 

Site-ul Agonia.ro organizează concursul de poezie:

"Marele premiu - Agonia 2015"

Concursul își propune să evidențieze cea mai bună poezie/cel mai bun poet din concurs. Se va întocmi un clasament general cu toate poeziile participante.

Cerințe/ Condiții/ Regulament:

1. Poate participa oricine are un cont valid pe site, cu nivel minim de acces 0. Nu vor fi admise textele trimise de pe conturile deschise după postarea anunțului.

2. Un concurent va înscrie o singură poezie, în limba română, nepublicată anterior (site, internet, volum, concursuri, revistă etc.). Nu se impun restricții privind tematica. Alte genuri literare, precum și (sub)genurile de poezie: epigramă, haiku și similarele nu se încadrează în scopul concursului. Textele care vor dezvălui, prin conținut, identitatea autorului, nu vor putea participa la concurs.

3. Textele vor fi editate (obligatoriu) cu diacritice. Nu sunt admise efecte vizuale și speciale, cu excepția caracterelor italice. Organizatorul va elimina din concurs textele care nu respectă regulile de postare (textele care conțin cuvinte scrise în întregime cu majuscule, nu au toate semnele diacritice, conțin greșeli gramaticale sau de ortografie, conțin limbaj explicit etc.), textele care nu se încadrează în scopul concursului (vezi pct. 2) sau care fac referire la nume de persoane de pe site.
Aceste texte vor fi descalificate de organizator și nu vor fi supuse votării.

4. Textul va fi postat sub acest anunț, în căsuța de texte înscrise în concurs (NU ÎN CÃSUÞA DE COMENTARII). Această căsuță va fi activată la începutul etapei de postare a textelor (“Aici poți să înscrii un text la acest concurs”).

- Concurentul va înscrie în casetă titlul poeziei și textul
Tot acolo se vor înscrie și notele acordate (voturile)

NOTÃ: Orice text sau vot trimis în altă parte, la Traducere, în căsuța de comentarii sau oriunde poate fi cunoscut ca aparținând unui anume autor, va fi descalificat, pentru că a devenit vizibil. Nu se admit reveniri-corecții la textul trimis, astfel că rugăm MARE atenție la editarea textului de concurs.


IMPORTANT: Vor coexista, în etapele de postare și de notare, două căsuțe: cea obișnuită, de comentarii, în care se poate comunica, fără a abuza, cu organizatorul, și o a doua - cea în care se vor introduce textele pentru concurs și notele, în ferestrele de timp prevăzute pentru etapele respective. Ceea ce se introduce în căsuța de Comentarii (cea obișnuită) e vizibil pentru toți. Ceea ce se introduce în căsuța de “Texte înscrise în concurs” rămâne ascuns (vizibil doar pentru organizator, în vederea mutării la etaj, atașării numelui în final etc.)


5. Textele (și implicit numele autorilor) nu sunt vizibile după postare. Se va putea observa, totuși, avansul contorului de texte înscrise pentru concurs. Dacă aveți dubii privind completarea acțiunii de postare, puteți întreba în spațiul destinat comentariilor. Încercați să nu abuzați. Dacă aveți dubii privind completarea tranzacției de postare, puteți trimite textul din nou. Dublurile vor fi eliminate și acțiunea nu va fi considerată ca o abatere de la regulament.

În mod excepțional, dacă o poezie este introdusă greșit (la Comentarii sau altundeva) și devine vizibilă cu autor cu tot, ea poate fi înlocuită cu o alta, TOTAL DIFERITÃ (astfel ca să nu permită în nici un fel identificarea autorului ei), respectând fereastra de timp alocată prin acest regulament.
Această prevedere nu va fi abuzată prin trimiterea de modificări la poezia deja postată. Ce s-a trimis unde trebuie, prima dată, rămâne bun trimis.

6. Postarea se va face în perioada 16 mai 2016 – 31 mai 2016, încheindu-se la ora 24 a zilei de 31 mai 2016 (ora Bucureștiului).

7. După terminarea perioadei de postare, organizatorul va muta textele la etaj, sub acest anunț, fără numele autorilor, expunându-le publicului, spre votare.

Autorul care constată o eroare la transpunerea textului său o poate semnala printr-un mail pe adresa: [email protected]

Atenție: orice eroare privind textele afișate după încheierea perioadei de postare va fi semnalată pe adresa mai sus menționată, nicidecum în spațiul destinat comentariilor (pentru a evita divulgarea identității)

8. Poeziile înscrise în concurs vor fi notate de public cu note între 1 și 10, cu eventuale fracțiuni zecimale (de ex.: 7,5, 7,8, dar nu 7,75).
Poate vota oricine are un cont valid pe site cu nivelul minim de acces 0. Nu vor fi admise voturile trimise de pe conturile deschise după postarea anunțului.
Concurenții pot vota, dar nu vor putea vota pentru textele proprii.

Perioada de votare este 4 iunie 2016 – 18 iunie 2016.
Votarea se va face în forma : Număr text - Notă. Ordinea textelor va fi cea afișată la etaj.

9. La calcularea punctajului fiecărui concurent, organizatorul va lua în considerație toate notele acordate de public. Notele acordate vor fi făcute publice la încheierea concursului.
Numai după terminarea votării, adică după ora 24 a zilei de 18 iunie 2016, pot fi postate comentarii privind poeziile înscrise în concurs (în căsuța de comentarii): mi-a plăcut poezia aceea, critică la text etc. Cei care nu vor respecta această prevedere, comentând oricând înainte de terminarea notării, riscă sancțiuni, iar în cazul în care sunt concurenți, eliminarea din concurs.

10. Clasamentul poeziilor/concurenților, în ordinea descrescătoare a punctajului total obținut de fiecare text (de fapt, clasamentul autorilor), va fi afișat în cursul zilei de 26 iunie 2016, moment în care numele concurenților vor fi atașate textelor din concurs.

DUPÃ terminarea concursului, deci după anunțarea punctajelor și a clasamanetului, toți membrii Agoniei sunt invitați să comenteze textele din concurs, premiile, etc.
Nu sunt admise comentarii pe site pe durata concursului, care să dezvăluie identitatea concurenților. Se admit numai comentarii privitoare la organizare. Orice comentariu, indiciu privind numele autorului va atrage descalificarea poeziei respective din concurs și posibile sancțiuni (scădere nivel) pentru cel care le face. După terminarea votării, organizatorul poate semnala sau anula voturile pe care le consideră suspicioase - voturile date prietenilor, voturile neîntemeiate etc. și, dacă va fi cazul, organizatorul poate anula aceste voturi.
În timpul concursului nu se admit contestații și comentarii altele decât cele privind organizarea. Chiar dacă vi se pare că recunoașteți autorul unei poezii, nu faceți acest lucru public, pentru a păstra secretul autorilor până la afișarea rezultatelor.

Câștigătorul va primi trofeul "Marele premiu - Agonia 2015"

Vă reamintesc:

În cursa pentru "Marele premiu - Agonia 2015" vor intra doar cei care au participat la cel puțin 2 ediții din concurs.

DE REÞINUT: Este obligatorie votarea tuturor textelor

În plus, pentru această ultimă ediție (finală): toți participanții la concurs vor trebui să voteze. Vor fi descalificate textele celor care au participat și nu au votat.
În acest fel, toate textele vor avea un număr egal de voturi.

Organizator
Eugenia Reiter














Textele în ordinea voturilor primite




17. Zăbrelele copilăriei – Mihaela Roxana Boboc


eliberarea de trecut nu-mi aparține, tată,
încă mă sperie sticlele aliniate pe spatele memoriei,
luciditatea că te vei duce într-o zi
și nu voi putea să te plâng,
pentru că o parte din mine
a rupt zăbrelele copilăriei și acum mușcă din liniște și dor,
ca dintr-un poem pe care nimeni nu l-a numit după sine,
de frica aceea când duci metafora la râu
să-i speli înțelesurile și curge în vene fluviu,
apoi te întorci străin de cel care ești,
de pereții la care ai urlat nopțile până la anevrism;
tata e un tablou care-și schimbă unghiul după păpădiile fragile
și sentimentul crește păgân de orice descifrare -
încă mi-e frică de mângâierile toamnei,
de frunzele desfăcute din obrazul cromatic;
îmi aliniez spaimele și le biciuiesc în cruzimea macilor
cuvintele ies bătându-se în piept
unde ești, tată?
tu, care m-ai pierdut de atâtea ori
până să te iubesc,
când orbecăiai printre fantasme și singurul mugur încolțea în vârful pensulei
silabe orfane se desprind de mine
și mama e frumoasă așa cum ai lăsat-o
cu buzele pline de pământ
doar eu mă îndoiesc de cer, iubire și de suburbii
cândva o să revin, copilă, într-un anotimp
purtând în brațe snopi de zăpadă.





30. am să te aștept cu un colț cald de pâine și o mână de cireșe – Gabriel Nicolae Mihăilă


nu am mai văzut doi oameni atât de apropiați
i-am spus bunicii în timp ce se prăbușea pe patul țeapăn de spital
bunicul murise de 28 de ani dar îi simțeam capul greu pe umăr
ca un focos nuclear dezamorsat

aici oamenii devin cruci de purtat înlăuntrul altor oameni
cruci pe care niciun înger nu s-ar încumeta să le îndepărteze
aici e spațiul unde Dumnezeu devine o matrioșkă din ce în ce mai mică
și neputincioasă

întotdeauna am zis că viața e doar o glumă crudă
un rod care nu a fost îngrijit până la capăt și a fost abandonat
cât de adânc poți să intri într-o măcelărie până să înțelegi
că acest cântec al oaselor zdrobite e un semn
de la revedere

deasupra sângelui înăbușind arterele cu puterea a două persoane
se ridică un curcubeu din nuanțe gri
care pretinde încă un om
pe care îl iubesc




9. Un mail în noapte – Ana Urma

ninge
cu bună știință păcătuiesc
suflă duhul genezei peste bătrânii cireși
ninsori de petale mă îmbracă și albul îmi vine perfect
pășesc ca un shinto către primul altar
caut mâna destrămătoare de flori și nu o găsesc

cu ochii închiși străbat ceainăria lui D
cel mai mare poet recită din opera sa
toate ale sale arătându-se nouă prin el
ce nu e gândit nu există
aștept încă ceaiul și ninge atipic
aldinele cad din al șaptelea cer ca vrăjite se opresc
la taifas levitează o vreme, se tocmesc, se visează ființe
îndelung repetate se prefac în păsări, în floarea căzută, copaci
monocrome schițându-mi traseul

netul e plin de locante secrete un glob ethernal smuls din rai
cu stigmate albastre spre centrul tăcerii sensul e unic
luminile vagi, rotocoale de fum și-un murmur de taste
sub degete cuvintele cheie prefac în ziuă noaptea
și aduc în fereastră splendori din partea cealaltă a lumii

ninge nostalgic
se eliberează de floare sakura
pe aici oamenii se salută tăcut, se înclină încet, vorbesc despre lună
îmi priește ieșirea și totuși sunt trist, febra noului m-a cuprins
sunt captiv în orașul cernelii, nimeni nu intră nu iese
lent amestec un ceai între două rostiri ne atingem în gânduri
mai rece ca vântul peste floare suflând

îți scriu din mulțime de parcă m-ai ști, am atâtea să-ți spun
despre neliniști, despre poeme nescrise, despre neîntâmplate iubiri
altfel despre cântecul păsărilor în acest anotimp
ah! cum mai cântă sfărâmându-mi auzul în mii de viori

până zorii să vină am locul plătit, traversez alte puncte pe sticlă
pământul răsuflă prin șuvițe de fum se închid cafenele, cad obloane
se proptesc de o coajă de lună subțire și pleoapele grele
inima are o bătaie în plus și tu înnoptasei prin aburii denși

caut lacrima în ochi iritați și nu o găsesc
plâng cu amintirea lipită în cearcănul lumii și ninge dumnezeiește
ascultă dacă stai nemișcat se aude cum trece prin inima ta
celălalt




36. Al treilea concert al lui Bartok – Toader Ionuț Daniel

I
așteptam apusul îmbrăcat într-un tricou alb și larg,
îngenuncheat pe o insulă la marginea străzii
eram aproape de moarte acolo – vântul
mă arunca în larg, o răcoare dementă pe plajă,
furtuni de nisip, tineri îndrăgostiți
levitând deasupra valurilor în depărtare – amețeam încet
de stradă și de percuri mă despărțea o balustradă metalică,
care despărțea mașinile – luminile, formele, oamenii, culorile
și copiii – de ocean

părul și tricoul meu erau sărate și răscolite de vânt,
ca un copil descoperind cuvintele
jucându-se cu degetele pe-un pian

mi-am tras genunchii sub bărbie
și ascultam valurile izbindu-se cu tâmplele, cu frunțile,
cu piepturile lor fluide de stâncă

copilul descoperă că pianul are clape
desi nu știe să le numească

credința mea se ruinase,
ca și stropii de ploaie, ca visele mele lichide
hainele îmi erau umede, și sărate, și bătute de vânt,
valurile înâlțându-se mereu, unul după altul,
într-un joc albastru
ieșeau toate să respire aerul crepuscular al apusului
precum delfinii

izbirea de stâncă devenea melodie,
plesnetul umed devenise fundalul pe care soarele
sângera în mare
se dilata, inunda oceanul
dâra lui de sânge îmi putea fi pod,
nuanțe de galben, albastru și violet vibrau incandescent.

II
felinarele se aprinseseră în spatele meu,
farul se trezise în fața mea,
mașinile claxonau, oamenii, toți, dincolo de balustradă

amețeală,
sunetul și vederea se contopesc,
vântul încetinește și accelerează,
mirosul de palmier și apă,
somnifere

brusc copilul învață să cânte
apăsând clapele cu teamă

m-am întins pe jos și mi-am lăsat mâna să atârne
în noapte
degetele mele au atins apa tremurând
și înspăimântându-se – apa era rece și electrizanta,
mi-o aduc aminte ca o voce…
jur că am închis ochii numai o secundă!

și melodia continuă din ce în ce mai tare.




25. în coliba cu păianjeni răzvrătiți – Mihaela Aionesei


stau în mijlocul acestui deșert aproape oarbă
râd și plâng fără să știu încotro să apuc
viscolul și-a aciuat puii la sânul meu stâng
simt în tremurul lor simfonia unei păsări fără vlagă
în carnea mea un iepure șchiop își ronțăie umbra
gustul amar îmi înfioară tâmpla
și buza mi se strâmbă într-un rictus
de departe pare aproape zâmbet
printre atâtea grimase
dar oare mai pot aduce la viață
încremenirea albă rămasă în drum
de când mi-ai pus în brațe acest sloi de gheață
plecând?

tu umbra mea refuzată cândva
tu umbra mea adorată
împărțită între cărări depărtări și nămeți
ce torță ți-aș fi de-ai alerga în calea mea
ce toamnă cu tot cu neliniști și dealuri
și câtă frunză aș arde pentru amândoi
să nu se apropie iar lupii
atrași de neliniștea din trupuri
am rupe diguri am alina spasme
și câte alte anotimpuri
ca niște molime ne bântuie prea ușor
de când bat castanele ca niște clopote
și tot ce a fost sună a întâmplare în noi...

dar oare a fost o simplă întâmplare
atingerea sărutul pânda care și-acum doare?

să plece să plece odată frica asta neroadă
întinsă pe toți pereții din coliba în care
păianjeni răzvrătiți au de țesut o icoană
în ea două umbre înlănțuite desenează un prunc
hăurile lor strălucesc precum un soare și asta nu
nu-i vis nici întâmplare...



24. Ca-ta-stro-fal – Simion Cozmescu

atârn de la umeri în jos
mersul mi-e mai mult o fluturare
curgerea morții mele s-a oprit în fiicele cerului
vorbele mă găsesc fără să mă caute
mâna-mi schițează o mângâiere
aici ar trebui să fie obrazul tău
să o absoarbă într-un zâmbet
norii se scurg pe dealurile din jurul orașului
ca rimelul ieftin pe obrajii unei târfe înlăcrimate
vorbele alcătuirea lor mă urmează
ca unul din acei căței cărora le pici cu tronc
și te însoțesc până la ușă

plimbarea mi-e fără tine ai rămas în casă
preocupată de oferte și reduceri la pantofi
bluze și alte zorzoane inofensive
reduceri ca-ta-stro-fa-le cum spui numai tu
nu am mai întâlnit pe nimeni să folosească
așa cuvântul acesta - catastrofal
îl plimbi prin gură cu plăcere
ca pe un vin de peste 90 de puncte Parker
și îl scuipi pur și simplu așteptând reacția
deruta interlocutorului
te găsesc adormită cu laptopul căzut la datorie
vena gâtului pâlpâie să îmi atragă atenția îmi transmite
sst doarme nu o trezi
doar iubește-o liniștește înserarea
care se apropie

ai ochi de floare trezită în răsăritul dimineții
lumina se chircește de plăcere când te străbate
(al dracului cățel, trecu de ușă de data asta)
în jurul tău e acea tristețe pe care numai fericirea o poate iradia
o să am nevoie de mai mult de o respirație
pentru a-ți trăi dragostea
o să am nevoie de mai mult de o viață
pentru a-ți respira dragostea
dar un strop de moarte ne-ar apropia mai mult ca orice
oare o vom găsi în noi?
oare ne va găsi suficient de aproape unul de altul?
timpul se scurge prin mine
ca o ploaie pe fundul unui lac secat

te iubesc ca-ta-stro-fal



35. Închis în șoaptă – Ronțescu Florin

Pe sub salcâmi sălbatici, în marginea pădurii,
din tecile căzute sorbeam tăcut dulceață
și m-avântam cu jocul, privind hoinar la nurii
tăcutelor mistere ce mă priveau în față.

Îmi odihneam avântul pe dâmburi mici de iarbă,
obrajii reci și roșii ca niște flori de maci
din palma zilei calde parcă-ncercau să soarbă,
și nu știam că timpu-i cu mâna pe trăgaci.

Potecile uitate, desculțe printre frunze,
purtau amprenta fiarei fugită în hățiș,
prin sânge îmi dansau un soi de blânde muze,
curgea în mine viața ca apa în prundiș.

În burgul lumii, astăzi, mă văd închis în șoaptă
și strâng trecutu-n pumn, un mic ghem de hârtie,
în rana mea deschisă mi se închide-o poartă,
mă nasc doar din plecări și din cărări o mie.

În depărtări, o umbră tăcerii-i dă să guste
din anii mei – miez sec ascuns în coji de nucă,
căzut peste câmpii, în neștiute puste,
de unde se înalță cu chip gol, de nălucă.




6. Hybris – Gabar Emil Dănuț

Cerul s-aruncă pe focuri departe,
Și găuri de ciuturi s-afund în nămol,
Se stinge pădurea, copacii-s pe moarte,
Și-o pasăre neagră țâșnește în gol.

Și plec în adâncuri spre-ascunsele locuri,
Și pașii mă poartă încet și greoi,
În juru-mi s-adună cumplitele smoguri,
Și valuri mă poartă urlate de ploi.

M-afund spre adâncuri să-mi caut ființa,
Dar oare vreo poartă ascunsă-n zăvor,
Va ști să se rupă, să-mi lase dorința
Să-și ducă povara în visuri ce mor?

Va ști să-mi arate în veșnice focuri
Cum zace destinul, ascuns, pustiit,
Că somnu-i pedeapsa înaltelor locuri,
Că lanțuri i-s straie în joc infinit?

Și-o umbră ciudată țâșnește din valuri
Și-n cale-mi s-adună cu aripi fierbinți,
Se-nalță, semeață, în negrele voaluri
Și-ntinde din coasa-i un braț din arginți:

– Urmează-mă-n noapte, departe-n abisuri
Să-ți fiu călăuză, spre-adâncul mister,
Privește în urmă cum visuri și visuri
Îți pleacă grăbite spre ‘nalturi de cer!

– O, tu, neființă, mă-nvălui în smârcuri
Și vrei un Virgiliu să-mi fii în Infern?
Dar singur vreau taina, departe-n adâncuri,
Să o știu, s-o-nțeleg în sensu-i etern!

Arată-mi doar calea ascunselor locuri
Și-nchide în urmă-mi eternele porți,
Captivă lăsa-voi acolo în focuri,
O minte ce cată să fugă de sorți.

Adâncul se umflă și cască o gură,
Și umbre ciudate întruna tot curg,
Mă-nșfacă, m-afundă în pâlnii de ură,
Și-un gând mă-nfioară: – Există Demiurg?

Iar mintea-mi rămâne fărâmă, pustie,
Și arde, și arde adânc în Infern,
Și poarta se-nchide și nimeni n-o știe,
Iar taina-i în Moarte în sensu-i etern.





7. În noaptea aceea – Carmen Sorescu

S-a întunecat brusc, doar florile de măr mai pâlpâiau în piepturi

Ne-am depărtat de trupuri și le-am lăsat în lumina Lunii să se joace
Așa cum uneori părinții își lasă copiii fără nicio grijă

Am luat cu mine tot ce mi-a ieșit în cale, bucurii, tristeți
Ca un râu însetat ieșit din albie am săpat în tine
Zidurile se măcinau și dintre noi un anotimp nou a izbucnit
O primăvară smintită, cu ploi repezi și fulgere
Malurile basmului surpaseră bucăți de viață, ne luase cu el
Eram așa... iremediabil ruinați, față-n față, cu visele întoarse pe dos

Nicio magie, nicio carte de rugăciuni nu ne fărâmița mai bine
Niciun potop, nicio ceremonie religioasă nu ne unea mai bine
Doar semnul cu mâna: uite-mă, sunt aici, m-am născut pentru tine

Inimile erau și busole și vele și mame și tați
Când mă atingeai în păr îmi dădeau muguri de salcie
Întunericul își deschidea petale pe neașteptate, păsări călătoare
Veneau la geamul nostru și ciuguleau cuvinte despletite

În noaptea aceea am crescut împreună la fel de egal, așa cum fac frații
Care mănâncă din aceeași farfurie și împart aceeași lumină

Și fusese ca și cum am fi dat pâine săracilor și am fi săturat
Cu aiasmă pe toți cei care cred în iubire

Noaptea aceea umblă și acum prin noi, desculță, nebună, mirată
O putem împinge cu mâna, cu limba, cum ai ajuta un fluture să-și ia zborul din nou




31. plecarea e însuși destinul său – Elena Șerban

pe coala albă a iernii în care ne-am ascuns
ca porumbeii într-un zbor fără cer
colorăm cuminți primăveri din acuarela soarelui și a stelelor

cuibul plutește la marginea pădurii de incertitudini
din ou au ieșit umbrele noastre gemene cu aripi din flori de cireș
vântul a spulberat petalele și-am rătăcit între nori alburii
între cețuri desenăm linii paralele
fiecare e singurul martor la propria traversare


în secunde luminate la umbra salciei noduroase
i se derulează imagini ale cufundării în călătorie
câți vânători fără țintă
câte cascade ocolite
câte secerători uimite
câte furtuni prelinse
și câți prădători fără dinți să fi fost
șinele trenului sub zăpadă cărau amintiri
giganți de metal și beton stăvileau avalanșe poetice
vântul marin era singurul însoțitor
apusul soarelui compunea muzica tăcerii


tremura fragil pe creanga salciei și numai vântul știa
epuizarea l-a oprit la gardul eternității
l-am strâns la piept
mi-a spus povestea dintr-o suflare
am văzut amândoi o biserică acoperită de iederă
și o piatră funerară la umbra unui castan
și totuși mai era cale lungă până acolo
aveam amândoi ceva de dăruit
el avea nevoie de mine să-i duc dorul
eu aveam nevoie de el să învăț a privi zborul

plecăm din același punct
fiecare traversează oceanul său de legi
trece prin deșertul imun
se lovește de ghețarii comozi
dar timpul nu există
granița nu s-a inventat
ajungem în locul din care-am plecat
și colorăm aripi sub cerul promis





27. Balada morții artistului de bâlci – Neculai Lunca

Demult, de-atunci sunt ani,
La umbra de castani
De pe-un maidan sosise-o panoramă
Și-n roiuri de țânțari,
O mână de circari,
Jucau pe scenă propria lor dramă.

Maimuțe și pitici,
Și-un clown cu ochii mici,
Cu nasul roșu și nădragi cu ciucuri,
C-o gheată și-un bocanc,
La prețul de un franc
Ne-veseleau pe toți cu giumbușlucuri.

Dar, într-o zi de mai,
Lângă-un vagon cu cai
Înconjurat de muște și de vrăbii,
Acoperit de cer,
În fracul său mizer,
Muri bătrânu-nghițitor de săbii.

Iar trupa, fără dric,
În țintirim calic
L-a dus pe umeri să-l coboare-n tină,
Într-un sicriu de lemn
În care sta, solemn,
Sub giulgiul sfâșiat dintr-o cortină.

Și nimeni nu l-a plâns;
Castanii doar s-au strâns
Să îl jelească-așa cum știu castanii,
Ce-n loc de lumânări,
Cu fum de smirnă-n nări,
Purtau pe brațe candelabre stranii.
....................................
Maidanul de cândva,
Decor de mucava,
Plecă prin vremi cu câinii și cu macii,
Iar simplul fapt divers,
Pretextu-mi pentru vers,
Va fi știut când vor vorbi copacii.





5. mamă de băiat –Valeriu DG Barbu

ea
mamă de băiat
nu are nicio teamă vizibilă
o protejează el în gând
niciun golan să nu o insulte vreodată
cu toate că ea
doboară doar cu securea pleoapelor orice intrus -
până acum toți străinii care au intrat
după plecarea golanului de tata
au fost între cleios de tandri și ipocrit de preocupați

mai suspină câteodată
dar cu amortizor
orice scârțâit de pat
dincolo
îi cântă a posibilă noră
apoi uși trântite doar de păianjeni -
ultima oară când fii-su
a mai adus pe una în casă
și a văzut-o cu toată pânza aia prinsă-n păr
a crezut că e-o surpriză și este dintr-odată soacră mare
dar se auzi repede dușul
patul a rămas neatins
ducă-se

ea e mamă de băiat și totuși
adună lucruri de zestre de parcă... –

și intră băiatul val-vârtej
o prinde de umeri
o sărută și
îi trimite după câteva luni trupul înapoi
sfârtecat de o grenadă
în războiul nimănui

mamă de băiat
puternică
aruncă toate paturile
ecoul scârțâitului nu mai tace
aruncă țărână peste cap
jos în fața blocului
să se-ngroape cu mâna ei

pleoapele-i sunt arse iar păianjenii
au umplut până la refuz ușile
între ce mai rămăsese
din sufletul ei fără amortizor
și zestre





2. cântec de iubit singurătatea – Nuța Crăciun

iată-mă mulțumită de singurătatea mea
îmi plimb liniștită zilele în căruciorul de butelie
ca o plecare în largul cerului
cu legile mele gravitaționale cu tot

noaptea nu-ți căuta umbra – îmi spuneai
totul se întâmplă doar înlăuntrul tău în rest mai nimic
adună-ți lacrimile să-i poți plânge pe cei vii cei plecați
au găsit singuri lumina
desenează-ți în gând o hartă cu toate iubirile
și trădările care-au fost și ferește-te
să mai crezi în duminici
ipotetic vorbind „duminica e doar un sentiment bipolar”
din spatele ei te privesc aceeași ochi hulpavi
care vor să te sfâșie încet și să te înghită pe nemestecate
nimeni nu plânge cu tine și nici nu se bucură cu tine
cuvintele au mereu două capete

pe umăr îngerul
îl cari cu tine peste tot îl hrănești îi cânți
uneori dimineața beți cafeaua împreună ți se confesează
tristețea lui seamănă cu o piatră doar că e vie

îl consolezi cum te pricepi mai bine îngerul te privește tăcut
îți umpli buzunarele cu tăcerea lui
nu te simți singură ai învățat să-ți iei în fiecare zi
viața înapoi fără să-i mai pui nicio întrebare

pe umărul tău îngerul cântă vesel





32. spiritus sanctus – Dan Petruț Camui

să-ți fie buza între buzele mele
până la sânge
durerea-nțelege că nu trebuie mult
să fure semințe de lapte
trupului ce-i poate lipsi
atunci când respiră decât un nume
frumos mâinile se întind
fără sprijin
aș cita din profeți
din amanții iertați
îmi las pielea mîngâiată de sâni
organ al iubirii
un deget caută roată prin carne
plăcerea promite vibrații
gândul cum voi fi te aduce în stare
fluidă aștepți trupul consumat de dorință
să strige mai vreau
sânii umflați din plămâni
gust cum se schimbă aerul după mine
porii se electrizează astfel încât
să nu ne rănească
prin haine
sărutul motivul nașterii lumii
găsesc mai mare plăcere să dau
exemplu iubirea primul

în numele Tatălui
m-am săturat orice femeie
să-mi amintească de tine





29. Între rădăcină și fruct - un imperiu de frunze – Maria Elena Chindea


ca un exercițiu de supraviețuire strâng rătăcirile într-un abecedar
ochiul tău
uitat într-un năvod
pescuirile obscure la copcă
femeie ornată cu nove îți lua timpu-n siaj
tu înecai obsesii păgâne
în albastrul din ea

construia
- îmi amintesc bine –
pentru tine
altare
tu nu intrai
doar lăsai sub praguri veninoase piese
dominoul se construia de la sine
ea din ce în ce mai puțină
smulgea petale de flăcări din inima care începuse să-și uite
propriul ritm pulsatoriu

vestală în temple oculte să nu tragi cartea morții celebra bacanale în vertebrele tale

învăța să extragă fără mâini respirația din fugile tale în popasuri terne
halucinat
iți decupai carnea de pe oase fără să-ți atingi
absențele

nu-ți cerea nimic
și totuși îi țeseai hamac de vorbe alunecoase
promisiunile
precum șerpii meduzei
lăsau otravă în venele ei nu vă puteați rostogoli în ele
clipele ardeau precum tăciunii așternuturile de hârtie cerată
în care vroiai să-i scrii iubirea curată
falangele tale de plumb se topeau și-ți deveneau
gratii

nu-ți păsa
nu vroiai să privești cârtițele din atrii
ielele îți furaseră de mult pupilele găuri negre își adjudecau
cerul din tâmple
era șansa ta de amnistie
sfidător cu propria-ți rană ți-alunecai printre sinapse
semnai contracte mefistofelice și râdeai

ea își scotea la mezat
viitorul
fără regrete
oriunde s-apleca să-ți boteze apele
deșert și aer sticlos fărâma între valve

coapsele ei
își frângeau curburile
lacrimi zimțoase infestau tandrețile voastre fugare
nu vroia o iubire de mucava
accepta supusă scrumirile
să-ți lumineze clipa aprindea ruguri autentice
nu lăsa nici o celulă fără amnar
cremene inima
multiplica ardențele pulsului chiar și-n statui

duioșiile simple
sânul ce nu știa decât hrănirea cu laptele vieții
ar fi vrut să îmbrace minunea ca pe-o catrință nouă de paște
dar sângele tău
țesea pe urzeală oarbă iaduri privatizate

doar prin obsesii te respirai
despotic
libertatea ca un duh negru iradia totul
tu plăteai tribut cel mai greu
ea doar se murea
îngropând sub lespezi de cavou livezile de cireș din
antecamera dragostei

de glezna ta friabilă
se lipeau doar griuri fumegânde extrase din zgură
razele
împâcleau mersul somnambulic pe fir de argint
labirintul din vene poate fi pretextul
de-a te minți
spaima de-a-ți îngurgita
genunea

timpul acestei îndrăgostiri anorexice
și-a vărsat măruntaiele
(odată cu trupurile gazdă)
pe versantul altei dimensiuni s-au contopit chipurile lui Ianus

povestea lui ”ar fi putut fi” trimite încă ecouri în epiderma stelară
și argintează oglinzile ochiului tainic

poți sorbi tantalic viața
mumificările doar iubirea ți le poate pulveriza

și-un colibri cu soarele-n gușă




16. păsări împăiate – Enea Gela

acest poem stă întins pe hârtie
ca o femeie trecută de 50 de ani / pe plajă
mai cu spatele la soare
mai ferit
razele (privirii) să-l mângâie


urmează
ritualul trecerii în lumea celor drepți
lacrimi pe țărmul fidelității
vorbe usturătoare
podul suspinelor

fără nicio premoniție mă alătur alor mei
grafomani
postaci
administratori de rețele
cu enterul crescut din buricele degetelor
și retina
ferfenițită pe monitoare

împreună
tragem de carnea cofrată a cuvintelor
ca în povestea despre ridichea uriașă
metaforele nu țâșnesc supersonice
nu lansează racheta veșniciei
măcar au o elice
învârt viața altfel

mimăm transcendentul
liberi
liberi și efemeri

moartea vine
delete sprințar
îi intră pietre în pantofi
nu întrerupe mersul dintr-atâta
calcă
pe grumazul prematurilor noștri monozigoți
nici rețeaua nu stă cu brațele-ncrucișate
adună biberoane cu like-uri

e timpul să-mi injectez morfina dulcei fraternități
pleoapele se umflă
ochii capătă consistența și albeața cojii de ou

halucinez

pretutindeni stâlpi
în vârful lor păsări împăiate țin în cioc poeme
din care
cuvintele cad
ploaie cu grindină

Doamne
n-o să mai rămână nimic





13. Rugă păgână - Gârda Petru Ioan

mai fă niște stele, Tu, Creatorule
și pune-le mai aproape de Pământ:
alea infinit de multe sunt prea departe
și prea inutile
fă-le altfel pe astea noi
direcționează-le ca pe niște lanterne
poate vei vedea mai bine imperfecțiunile
lucrului mâinilor Tale.

învață de la oamenii care intră cu lămpi pe sub mașini
uite, una ar putea lumina orfelinatul în care
copiii se leagănă la infinit
precum pendulele
poate că-i luminezi pe făcătorii de bombe
direcționează câte una spre fiecare călcător pe cadavre
poate că-s orbi

la urma urmei tu poți lumina și din interior, Doamne,
la cât a evoluat știința
ai putea observa mai atent
conștiința medicilor care operează
a dascălilor ce au în față toată inocența ce-a mai rămas pe Pământ
a preoților care pretind că Te reprezintă
creierul mic al conducătorilor de țări și imperii...
câte n-ai putea face, Doamne!

știu, un țăran a găsit într-un trunchi de copac o cruce
doi copii au văzut-o pe câmp pe Fecioara Maria
o icoană lăcrimează în nu știu ce mănăstire

cam puțin, Doamne, cam puține semene
că nu ești un tată plecat să culeagă căpșuni și-a uitat să se-ntoarcă
altceva aștept eu acum de la Tine
când semnele diavolului sunt bombe atomice
clima scăpată total de sub control
și creierele mici
tot mai mici…




15. Youtopia – Mihai Brezeanu

orașul imaculat
ploaia ne spală urmele de noroi
când oceanul interior se prăbușește și încetează
să mai fie un ocean de întrebări
cearceafurile albe veșnic pe sârmă
cerșetorii mănâncă pâinea în palmă
zugravul și-a ajustat încheietura pentru ziduri
în mișcare în veșnica redecorare
așa deficitul de atenție se tratează aici
toxicitate foarte aproape de zero
niciodată zero
la robinet curge galbenul
destul pentru nectar

nimeni nu vorbește despre bula care se tot întinde
când vrei să evadezi
o fetiță desenează mai cald soarele și cel real e înlocuit
pe bolta unde se exilează ceasornice
un oraș cu platou de filmare
totuși nimeni nu cunoaște replici și nimeni nu improvizează
impulsuri electrice aplicate la limita spasmelor
asigură filmul noir de azi
să se tot rupă din mine bucăți
acest asfalt e făcut din fărașe automatizate
resturile simțurilor degeaba s-au înghesuit
în vârfurile degetelor

un oraș al enigmelor
un jack spintecătorul diurn
o fabrică de săpun lângă râul de botez
orbit de noul soare îmi doresc doar ce se vede
la câțiva metrii în față
aici creatorul o tot ia de la capăt
dar nu mai sunt 7 zile
cel mult o oră pe zi
cu tot cu publicitate
nuanțe noi înainte de asfințit creează
deși nu are sens în orașul care doarme mai tot timpul
iar visele sunt tot himere

de obicei când te superi arunci vreun dosar
trântești un scaun eu aleg să stau
pană găsesc instrumentul potrivit pentru a elibera
o presiune prea uniformă să se simtă
să spui da împotriva buzelor duce la muțenie
o poveste de dragoste redusă la a ține ușa liftului
în zilele când își uită foile pentru acasă
o trudă veche la cerc și noi minciuni despre diametru
individul e îngropat precum foști pioni flămânzi
după acea căsuță liberă din față





20. Timpul se curbează ca un râu – Silviu Someșanu

Au înfrunzit bucuriile băute pe inima goală,
au prins coaje pe portativ,
sunetele intră-n cântec și urcă-n scenă,

se dezmorțesc sufletele căzute-n așteptare
și sorb bucurie după bucurie până la margini.

Timpul se curbează ca un râu și curge la fel,
sălciile devin somnoroase,
privesc uimit cum femeile aduc seara
pe băncile unde lemnul șoptește cuvintele.

Crepusculul e tot ce te îmbie
dar el dincolo de mările apusului se duce.

Rămâne-n ochii tăi mari, iscoditori
jocul culorilor de chihlimbar printre nori aurii,
grădina cu portocali copți.

În respirul florilor aromele îi fură nopții, suspinele,
pădurile se întorc în tăceri lăuntrice
sărută celest fețele schimbătoare ale lunii.

Cum să fie această naștere care mă lasă-n memoria
în care nu încape infinitul?

Ce fel de suflet trebuie să am ca să-l cuprind pe de-a-ntregul
la fel cu cel ce gândește și suferă
amarul căutărilor sale anonime
și nu moare până nu descoperă adevărul.

Dar din miezul gândului crapă sămburele
încolțește și capătă trup mergător
pe drumurile pe care nimeni n-a mai fost
până la capăt,
cu visul se va întrece
de izvoarele nu-i vor seca niciodată.




4. Denunț – Urdăreanu Zamfir

Îmi placi mai mult ciufulită
desenată pe dinăuntru de furtună,
biciuită de torente intime,
murdară de asedii de bârfă,
ciupită de prea cinstite principii.

Comparată cu tine,
primăvara buimacă,
nu mai are nici o relevanță,
diminețile, cu soarele lor
năuc, nu izbutesc
să-ți dea lumina la o parte.
Izvorul e o lacrimă agățată
de tine care vibrează.

Lasă bijuteriile înfometate
și parfumul să se scumpească
înapoi în sticluță.

Te ador cu alunițe, cu eczeme,
cu coșuri răzvrătite,
eventual cu puroaie.
Mascată de sulemenele,
lumea e cu spor mai buboasă,
cumpărată frecvent de alifii,
măcinată și vândută.

Soarta e prea chirurgicală.
Oglinda este spartă
de la mama ei,
nici ea nu știe ce vrea.

Nici nu mai contează
nobila ta celulită.
Sânii tăi alăptează gravitația
așa cum merită.
Savurez oferta picioarelor
strâmbe, perfecțiunea
e plictisitoare și vinovată.

Oricum, proporția te adoptă
și te iartă.
Minunea te așează.
Amețeala ta mă culcă.

Tu nu ai, cu adevărat,
grăsime, e doar
moliciune electrificată
și un puf încălzit de păpădie.
Tu nu ești slăbănoagă,
e numai o zvâcnire
de coardă gâdilată.

Forma ideală e parșivă,
standardul e otrăvit.
Armonia se irosește
și nu înțelege niciodată nimic.

Degetele tale transformă guta
în melodie și reumatismul
nu e decât un semn speriat
de întrebare.

Tu nu ești demodată pentru că
zâmbetul tău nu permite unități
de măsură, privirea ta
vindecă cumplitul până la rădăcină
și dezumflă blestemul.
Plutind deasupra tuturor, frumusețea
e nebunia înalt distilată,
incendiar de pură.

Plictiseala ta mă întărește.
Reproșul tău îmi dă vigoare.
Buruienile tale rușinează florile sacre,
sălbăticia ta felină și obraznică
îmi sfâșâie somnul
și mă scutură de vrăbii.
Răutatea ta zemoasă
mă îmbie cu fructe.
Îmbufnarea ta neostenită,
cucerește zona erogenă.
Tusea ta mă răcorește.
Vreau junghiul tău
să-l țin în mine.

Te iubesc tocmi atunci
când ești indiferentă
sau aluneci trădătoare,
când în cetate,
tocmai înfloresc
capcane tupeiste,
ironia țese o mlaștină
și îndrăzneț, ridicolul
strânge cu patimă unghii,
ghiare și abundentă
sârmă ghimpată.







26. cum este să arzi ca o flacără – Anghel Geicu

nu voi da înapoi
asta nu pentru că îmi spui să merg mai departe
tu poate crezi că ai reușit să îmi schimbi opiniile despre viață
dar nu este așa oricâtă putere ai strânge într-un
pumn altcineva îți poate dovedi contrariul

nu pentru asta mă aflu aici dar tu nu ai de unde să știi
locul ăsta l-am descoperit mai demult aveam febră
rosteam cuvinte de neînțeles credeai poate că
am să mor iar vorbele mele ți se păreau
ca o rugă
tu îmi spui că nu mai există
eu îți spun că am să continui să merg

după cum vezi nu am dat înapoi
cum nici acum nu dau înapoi chiar dacă uneori îmi e frică
babadook nu mai e plauzibil doar mintea îmi joacă feste câteodată
acum îți spun cu toată convingerea și eu dețin aceeași putere
tu știi povestea de fapt chiar știi întreaga poveste
și cum se termină ea

de multe ori visez o minge de foc
un nume pe care îl rostesc la nesfârșit
bag mâna și scot de sub pătură un bilet același nume scris cu litere mari
tu stai în camera ta și scrii de asemenea un bilet
pe care îl ascunzi într-o carte

acum mă trezesc stând în dreptul unui zid cu mâinile lipite de el
simt frigul cum îmi amorțește palmele și totuși cineva
din partea cealaltă mă strigă

nu.
nu sunt ce crezi
doar o transpirație rece mi se scurge de pe frunte pe față oricât
aș căuta prin sertare lași să înțeleg că nu am să-l găsesc niciodată
dacă împing mai tare mâinile trec pe partea cealaltă simt acele
vibrații ca atunci când alergam împreună
de la un capăt la altul




28. Japanese Square Garden – Costin Tănăsescu


dacă nu ești zen nu ești poet
aud pe cultural
în timp ce toc carnea pentru perișoare
uneori cred
că nu mai sunt nimic
poate din când în când o fantomă drăguță
căruia îi fac zgomot papucii
casa aceasta este bântuită zice ghidul
și carnea iese fire fire
și japonezii mor de plăcere
ntz ngtz jgtz
sună consoanele nebunele
ca și când ai pune piedică
unei capre negre
dacă nu ești zen
poate ești liberă diseară
să bem un sake la restaurantul chinezesc
unde farfuriile se rotesc în jurul bețelor
unde nu se fumeangtz
nu se
am înțeles nu vă mai chinuijgtz
vom repeta îngrozintz
în timp ce o caracatiță va încerca să evadeze
pe sub rochia ta
mai bine ați servi mâncare moartă
noi fierbem perișoarele
cu leuștean și multă iubire

dacă nu ești zen
poate luăm o gustare
la tine acasă
pe balconul închis
unde câteva clipe aș putea fi ceva de genul
orice
nu spun mai mult






14. să nu spui că nu ți-am zis – Ioan Postolache Doljești

e oare o femeie măcar pe pământ
să nu fie măgulită de ochiul care-o dezbracă
eu una nu-s
ca o ciută cu nările-n vânt
când ți-am simțit chemarea
spre tine-am venit

deghizat în cerb ideal
de unde să știu că vorbele tale
bine ticluite
împletitură de fire de vis
cu lațuri sprințare de glume-n doi peri
nu-s decât plasa menită în ea să mă-ncurc
de unde să știu că tu ești vânătorul
că interesul nu-ți sunt eu ci trofeul

îți place în pat
fiara lacomă din pântecul meu să o zgândări
parcă ai fi dresor în arenă
o culci
o rostogolești
o pui în ciudate poziții
pân-o faci să urle trecând prin cercul de foc
dar imediat fără bici
nici nu mai aștepți aplauzile
te culci și sforăi cu capul în pernă

și când fiara aceea în mine colții-și infige
și cu ghearele mă sfâșie dureros pe dinlăuntru
de-mi vine de milă de mine să plâng
și-aș vrea doar atât
să mă iei în brațe și bând
să-mi pui mâna ta mare și caldă pe burtă
de ce lângă mine eu văd doar un spate întors
la câte fac pentru tine asta mă doare
mă doare de-ai ști cât de mult

tu poate în gând pregătești cornul tolba și pușca
pentru o nouă partidă
și-mi vine nu știu cum de gât să te strâng
dar mă abțin și rabd și rabd dar îți spun că
de te-oi mirosi
și-ai să mă vezi palidă cu sare amară-n priviri
de mine să fugi până unde-o-nțărcat dracul copiii
că nu știi de câtă cruzime e-n stare una ca mine

să nu zici că nu ți-am spus




18. Flori cu unghii roșii – Paul Alex

poezia aceasta se numește
seara în care m-am îndrăgostit
de mâinile unei femei frumoase
nu mă cunoșteau
și nici nu știau că le privesc
îl ascultau pe Chopin vorbindu-le despre spini
și-au început neliniștite
să deseneze flori
pe genunchii femeii

florile aveau unghii roșii





21. Dacă tot e să fiu singur – Daniel Dobrică

Ce credeai Singurătate, c-ai să poți să mă dobori,
Când captiv în a ta pânză, mă tot zbat adeseori?
Pe-al meu trup și-n al meu suflet, n-ai să lași măcar un semn,
Dacă tot e să fiu singur, hai să-ncerc să trăiesc demn!

Ce te bucurai, pizmașo, când vedeai cum sunt respins,
Cerșetorul de iubire pus la punct, lovit, învins,
Nu știu-n coșul vieții mele, câte zile mai adun,
Dacă tot e să fiu singur, hai să-ncerc să fiu om bun!

Ai fi vrut ca toată viața să mă vezi plângând și trist
Și ți-e ciudă, javra dracu', că rezist și-s optimist!
Mă înveṭi venin și fiere, dar ca să te liniștesc,
Dacă tot e să fiu singur, hai să-ncerc doar să iubesc!

Știu, m-aștepți la cotitură, când voi fi bătrân, firav
Să te năpustești cu ură, peste trupul meu bolnav,
Dar, trăindu-mi viața-n toate, ca om bun, demn și iubind,
Dacă tot e să mor singur, te-am învins și mor zâmbind!





1. Zilnic – Anișoara Iordache


în nepătimirea
slujitorilor
cu ochii adumbriți
de galbenul scânteietor al dragostei
primele adieri
născute din mersul rugăciunilor lor
scaldă privirile
în undele lanului de rapiță
*
ușa-i deschisă
extravaganta imaginație
-așa zisa nebuna casei-
biciuie
cântecul cucului

de-aici nicio veste
*
zilnic
spațiul dintre scriitor și cititor
se lărgește
cu-o palmă de suflet
zilnic
mișcarea gândurilor
spre dezbinare
modifică fibrele reculegerii
zilnic
unul câte unul
martorii lui ibycos
cuibăresc într-un
abis al vlăsiei
acolo
dușmănindu-se învață alfabetul iubirii
tăvălindu-se prin noroi
se curățesc
curbându-se
se îndreaptă




33. Legendarul – Oancea Sorin

s-a născut din vânt
a urcat cu o frunză
a legat zarea
într-o pungă de 1 ban
a lăsat ceața văzduhului
și a zburat înainte
s-a lipit de un plămân
acolo și-a făcut casă
a adormit acolo
line i-au fost nopțile
lungi i-au fost gândurile
așa cum îi stă bine
unui născut din mișcare
a locuit într-o peșteră
rece și primitoare
înfricoșătoare
plină cu lilieci
lângă un urs brun
a hibernat într-o privire
apoi a plâns cât un lac
din ceața pungii de 1 ban
de pe norul alb al zării
din asfixia plămânului
căutând începutul
a găsit eternitatea
efemer



22. de ce nu poate fi un cer de dragoste – Ottilia Ardeleanu


norii tăi sunt hiroshime te învăluie în pulberea lor
te cutremură te țin una cu peretele
nu mai ai timp să respiri se lasă greu pe tors
te apasă te imobilizează de parcă le-ai fi furat
și ultimul explozibil din sine

norii tăi bosumflați m-au întors pe dos
vin spre mine ca niște nave extraterestre
încet căutându-și loc în câmpul inimii
o invadează să-și facă laborator
de cercetare a iubirii eterne

te privesc de sus îți fac sufletul vraiște praf de viață
pe care-l suflă cine știe în care grote celeste
pe unde trăiesc acei căutători de foițe de iubire
despre care nu a mai auzit nimeni că s-ar fi întors

să nu citești în ei ca în palmă semnele lor sunt ascunse
în milioane de stele dorm liniștiți poeții
după gânduri înnorate noi alunecăm unul pe lângă altul
ca doi pești înghițim spațiul dintre noi
și mă gândesc dacă nu e rost de prea multă dragoste

norii tăi sunt artilerie de cuvinte mă atacă
e greu să pătrunzi în inima mea dar
aproape că nu mai poți ieși




12. Teama de întuneric - Teodor Dume


ziua de azi e un fel de plictis
ocazițional casc de parcă
sunt pedepsit pentru toate răutățile lumii
uneori oscilez între cer și pământ
caut locul în care o să
locuiesc pentru o vreme
potrivindu-mi respirația după
zborul de pasăre
o să o iau de la început
și pentru că mi-e teamă de întuneric
cineva o să-mi fie complice
alteori stau să desenez cu privirea pe cer
un Dumnezeu răutăcios și fără barbă
cu mâinile lui însângerate
agită norii
un înger crapă cerul în două
mă privește lacom și plescăie din buze

pe lângă mine trece o umbră

știu

când vine vremea peștii
se lasă la fund
păsările coboară pe vârfuri de copaci
câinii scheaună bezmetic
Dumnezeu fără motiv
se plimbă de colo-colo și
nici că-i pasă de scâncetul
noului născut

un petec de cer negru cade peste zare
mă aplec
îmi fac semnul crucii și aștept...




11. Reflecție pe notele lui Beethoven – Vasilica Ilie

Oare timpul este cel care ne dictează viața?
Nu ați simțit cum se comprimă
și noi ne grăbim să-l ajungem din urmă?

Câte lucruri ne propunem să înfăptuim într-o viață,
câte vise ne leagă de iluziile dintre noapte și zi?
Vom regreta cu siguranță: tinerețea, clipele,
șansele pe lângă care am trecut…

Toate sunt ireversibile, chiar și viața materială.
Doar amintirile vor rămâne
ca flash-urile imortalizate în imagini fotografice
pe care le vom păstra între filele unei cărți…

Numai atunci când vom simți
că sufletul va învinge trupul
și ne vom înălța în spiritualitate,
numai atunci ne vom simți liberi
și vom ști să trăim cu bucurie,
atât viața interioară cât și viața în lume.

Dacă cineva apropiat ne-ar întreba
ce am lua cu noi când trupul ne va părăsi,
nu cred că numai cei surzi vor fi solidari cu Beethoven.
Foarte mulți simțitori ar răspunde în cor : “Oda bucuriei”!





10. eu n-am avut - Macovei Costel

visele care creșteau la margine de Cișmigiu
eu am ajuns în rotondă și am întrebat: unde-i locul meu
dar statuile tăceau, tăcere de piatră uitată
și-atunci am plecat să-mi caut locul

you are damned
și la început nu am înțeles ce-mi spuneau
toate vocile alea pitite adânc
dar pot spune că nu am fost bine primit

dervișii rotitori își acceptă condiția fără să vomite
apoi încearcă să înțeleagă cuvântul
după care se iubesc necondiționat ca parte a mișcării
fără de care viața ar dispare

dacă ai să te întrebi de ce nu rostesc cuvinte mari
și de ce iubirea moare la poarta de răsărit
am să-ți pot spune că soarele
știe de unde pleacă, dar nu știe unde și când ajunge

din cauza asta poate că eu nu am avut...






23. Calea pentru ce va fi atunci... – Constantin Popa Istriteanu

Caut un traseu imaginar
Din care să desprind
Câte un contur pentru:
Un punct,
O virgulă,
Sau pentru o sferă
Ori pentru un turn
Dar nu cel faimos
Arhicunoscutul,
Torre pendente di Pisa
Care se tot înclină spre pământ
După legea mărului căzut
Și de Newton lăsată
Urmașilor s-o înțeleagă
În esența ei întreagă
Dacă se poate și un contur
Al drumului spre enigmaticul infinit
Însă... capătul n-ajunge
La capătul care rămâne
Între ele... mister,
în nemărginitul eter!
Unde tot caut să aflu:
Cum se face,
Ca toate au un început,
Dar... și un sfârșit.
Nici la primul om,
N-a fost geamăt, durere
Numai o începere,
Care a continuat
Și șirul a tot crescut
S-a răsucit după un ocean,
După o insulă, după un continent
După un pom , după o casă
Și nimic n-a mai rămas drept
Nici chiar în justiție,
Dreptul roman s-a rătăcit
Într-un sertar al istoriei,
Istorie ce se croiește
Sub ochiulcare,
Tot mai rar azi...
Citește o carte, o poezie
Când suntem tot mai aproape
De misteriosul departe!
Și... de-a pleca,
De-a vedea... altceva!
Unde... nu se știe?!
Dar se va afla,
Când va trebui...
Cândva... acea cale,
Care, ea ne mai fiind pentru noi
Cei ce suntem... acum și-aici
Ci, pentru ce va fi... atunci!



8. rămâi tot ce am – Daniel Lăcătuș

pe perina noastră
au rămas ultimele lacrimi
vibrația buzelor
între plăcere și extaz
voluptatea cărnii
prin care curge timpul
au rămas primul sărut
prima dezmierdare
ultimul tău „te iubesc”
amintirea acelor nopți
când trupurile noastre
se contopeau în unul singur

întors la marginea patului
întind brațul să te cuprind
ca Zeus universul
că tu ești lumea mea

chiar dacă nu-mi mai aparții
rămâi tot ce am

  | index

< Happy New Year, 2016! (Article) < Happy New Year, 2015! (Article) < National Poetry Competition 2014 - Now Open! (Article) < The 2013 Popescu Prize (Article) < The National Poetry Competition 2013 (Article) < Mslexia Poetry Competition 2013 (Article) < National Poetry Competition First Prize, Patricia McCarthy (Multimedia) < Happy New Year! (Article) < Happy New Year! (Article)

Translations of this text:   Members comments:

No anonymous comments allowed !
In order to post comments and texts
you must have an account and then LOGIN !

#