Dogma nasterii este asa: „ Carele pentru noi oamenii si pentru a noastră mîntuire s-a pogorît din ceruri si din Maria Fecioara s-a făcut om? ” Si dogma aceasta nu numai că asează piatra de hotar între două lumi, dar le precizează integral.
Iată, omul a avut noroc de mîntuire. Dar pentru ca mîntuirea aceasta să se împlinească, a trebuit ca Dumnezeu însusi să coboare între noi, ca OM, si să ia asupra lui, miel al Domnului, păcatele lumii; adică ale noastre.

Mi se povestea acum în urmă, că în vremea în care în Indii aborigenii luptau împotriva Englezilor, Gandhi s-a asezat pe un post de trei săptămîni. Gandhi suferea, se macera pentru cei ai lui; lua asupră-si greseala lor, pentru a o ispăsi; ca nu cumva această greseală să tragă în cumpănă în fata dumnezeului puterilor si să le hotărească înfrîngerea. Superbă si tragică aberatie panteistă, – căreia dogma nasterii i se opune categoric: pentru mîntuirea noastră a fost nevoie ca Dumnezeu, întrupat, să ia asupra lui păcatele noastre.

Aci stă miezul învătăturii crestine: un om nu poate mîntui pe altul; mai putin, un om nu poate sta pentru altul. Mîntuirea e de două ori un act de îndurare de sus: o dată că se face prin voia lui Dumnezeu, a doua oară pentru că se face prin interventia activă a lui Dumnezeu ( jertfa mielului ).
Ajutorul aproapelui tău în acest act de mîntuire este nul. Căci chiar actul de iubire pe care ti-l impune Cristos e un act metafizic eficace pentru tine care iubeste, nu pentru aproapele pe care îl iubesti.

Desigur că părerea curentă este alta; părerea curentă vede în iubirea crestină un act de … filantropie, de altruism, de caritate. Dar asta este fals. Asta e cea mai grosolană si mai materialistă, mai antimetafizică, mai apuseană desfigurare a întelesului iubirii.. Căci dacă iubirea ar fi eficace pentru apropele tău, atunci de ce a mai fost nevoie de întruparea logosului si de jertfa lui? Pe de o parte. Iar pe de alta, dacă iubirea este un act de finalităti transiente, de ce măsura iubirii către aproapele îti e dată prin iubirea către tine însuti – atunci cînd stiut este că pentru a te mîntui e nevoie să te desprinzi de tine însuti? Nu.

Orice s-ar spune si orice s-ar gîndi, iubirea către aproapele nu e decît o terapeutică specială peivindu-te pa tine însuti. Iubeste pe aproapele tău însemnînd, in ultimă analiză, desfă-te de tine însuti.

Ea e o metodă exact de acelasi sens ca postul si ca orice altă privatiune; toate mergînd către acelasi tel: să ajungi a te lipsi de tine, anu mai trăi prin tine si în tine, – pentru ca să izbutesti a trăi în Altul.
Iubirea ca cheag al continuitătii crestine? Da, există si această functiune a ei. Nici această functiune nu e însă metafizică, ci numai gnoseologică. Comunitatea de iubire crestină nefiind decît un instrument de cunoastere. Aci fac, desigur, ochii mari, sau numai ridică din umeri ( după gradul lor de receptivitate ) filosofii nostri stiintifici. Comunitatea de iubire – instrument de cunoastere? Desigur. Căci dacă pentru conoasterea realitătii sensibile e suficientă o constiintă individuală, cunoasterea lui Dumnezeu nu e posibilă decît pentru o unitate umană colectivă, unitate realizată prin iubire.
Prin urmare iubirea crestină te poate duce la adevărul crestin, la ADEVÃR. Dar înseamnă asta mîntuire? Nu. Asta nu înseamnă decît cel mult cunoasterea lui Dumnezeu, dar nu încă mîntuirea. Pentru că mîntuirea nu e numai cunoastere; cunoasterea nefiind decît CALEA. O cale.

Si iată cum singurul element, singura cale pe care aproapele tău ti-ar putea sta în ajutor întru mîntuire – iubirea – se dovedeste a fi ineficace. Actul mîntuirii este un act de gratie, de îndurare din partea lui Dumnezeu, de o parte; – iar pe de alta un act de initiativă individuală. Mîntuirea SUB cer nu există; nu există decît mîntuirea prin legătura dintre cer si pămînt.

Iar între cer si pămînt, în drama răscumpărări primului păcat, omul stă singur în fata lui Dumnezeu. Tot ce facem noi pentru altii, pentru noi facem; iar tot ce fac altii pentru noi, nu o fac pentru noi. Fiecare începem de la capăt o experientă a noastra si o luptă a noastră pentru escaladarea cerului. De la mine la aproapele meu nici o legătură, nici un ajutor, nici o tovărăsie de luptă. Sîntem fiecare un microcosm? Se poate. Dar un microcosm închis ermetic înspre înlături, cu o singură putintă de evaziune: ÎN SUS! De aceea mă gîndesc că dacă Leibniz ar fi trăit în Orient ar fi trebuit totusi să deschidă monadelor sale o fereastră: înspre cer.

… Crăciunul sărbătoare a întrupării logosului ca conditie a mîntuirii – este sărbătoarea singurătăti matafizice a omului, care deschide portile cerului. Nu o spunem noi doară; ci povesteste Evanghelia că în noaptea asta s-a deschis cerul; ca se împărtăsească oamenii la spectacolul îngerilor cîntînd gloria in excelis …


Între ziaristică si filosofie, Editura Timpul, Iasi, 1996.