Abia am coborat din arborele meu genealogic, ca m-a si muscat invidia! Dezorientarea mea nu de la Adam provine, ci de la Cain, de la pizma lui. Invidia lui Cain, fata de fratele sau, Abel, a fost cu atat mai josnica, mai dezgustatoare cu cat atunci nu mai era de fata nimeni ca jertfa sa fi fost mai bine primita. Jertfa lui Abel a fost bine primita de Dumnezeu, iar a lui Cain nu. De aici, pizma lui Cain. Ma doare geamul deschis catre Cain. Visam la posibilitati, transpiram dupa necesitati, si viata ne trimite un cubic de invidii. In orice invidie se lasa un pic de vid, ca in ou, ca intr-o prostituata de lux.
“Invidus” inseamna si pizma, nemultumire, dusmanie, nepopularitate. Iata un termen care daca nu e tradus ne distruge in esentele sale. La Evanghelia dupa Matei, pizmasul e numit vrajmas, adica cel ce seamana neghina printre grau; acest dusman care a semanat-o e diavolul, desigur. Asa facem si noi de multe ori: optam pentru nuanta de negru a cozii, pentru ingerul decazut!
Invidia e cangrena reputatiei. Cu greu ne zbatem sa ajungem la reputatie, pentru ca apare comparatia cu noi insine. De aici pleaca tot raul invidiei. Un lucru regesc ar fi sa faptuiesti binele si lumea sa te vorbeasca de rau, nu sub umbrela invidiei ci a neintelegerii.
Cand vor invata invidiosii sa rapeasca ei insisi focul din Olimp si sa-l daruiasca oamenilor? Pentru ei ar fi ca si cum ar suporta ca vulturii sa le mance ziua ficatul. Unde sunt dresorii de vulturi, unde-s vanatorii de soimi? Sa vina macar groparii care se cred filosofi, de la Hamlet incoace, si sa ingroape invidia lumii! Sau sa lasam invidiosii sa se inalte, ca sa ii vedem mai mici. La toate aceste stari de voma, ceri ajutorul divin, si tipi: “Invata-ne, Doamne, sa ardem intunecat, sa ne purificam flacara si sa uitam de invidie, precum betivii casa! Dar sa fie flacara, sa nu fie direct cenusa!”
Omul s-a nascut liber si a evoluat spre inchisoarea invidiei. Ne bazam pe viata imediata, dar in final conteaza numai ceea ce lasam. Invidia pe celalalt produce necazuri mutate dintr-un buzunar in altul, e dusmanul declarat al lui “amor socialis” (dragoste de aproapele tau). Aceasta ratacire nu e decat o amanare a memoriei, si vine clipa sa ne folosim inima. Omul trebuie sa gandeasca cu inima, altminteri devine un cal de povara pentru caruta numita invidie. Din cand in cand, e recomandabil sa urcam precum Keops in piramida, poate ne purificam. Si cand scapam de samburele invidei, vom atinge miezul universului cu umbra piramidei.