agonia
english

v3
 

Agonia.Net | Policy | Mission Contact | Participate
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Article Communities Contest Essay Multimedia Personals Poetry Press Prose _QUOTE Screenplay Special

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 


Texts by the same author


Translations of this text
0

 Members comments


print e-mail
Views: 11663 .



Sfârșitul istoriei
essay [ ]
și mai departe?

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
by [raluca_2004 ]

2005-02-16  | [This text should be read in romana]    | 



Tema atractivă pentru sociologi și filozofi, Istoria capătă un sfârșit, odată ce secolul al XX-lea se apropie de final, dând naștere diverselor teorii despre ce va fi după sau beyond. Sociologii – filozofi vorbesc despre preeminanța democrației liberale, teoreticienii culturali despre postmodernism, iar istorii, mai pragmatici, aduc drept argument datele demografice pentru un secol XXI plin de conflicte. Ceea ce au toți în comun este practica riscantă, dat cu atât mai tentantă, a profețiilor.
Secolele anterioare celui de-al XX-lea au fost dominate de imaginea omului sub istorie și a efectelor ce decurg din acest fenomen : libertate redusă, egalitate inexistentă, stat absolutist. Francis Fukuyama, în cartea « Sfârșitul istoriei și ultimul om » aduce o perspectivă foarte tentantă și foarte optimistă asupra finalului secolului XX și începul de secol XXI, afirmând supremația democrației liberale ca unică soluție a unui stat contemporan. Ceea ce a suscitat multe discuții, a fost perspectiva autorului asupra istoriei din articolul premergător cărții, perspectivă ce nu a fost receptată conform așteptărilor lui Fukuyama, așa că în 1992 publică această carte, adăugând articolului latura omului contemporan. Istoria, în viziunea sa, nu reprezintă cumularea cronologică a evenimentelor, ci un fenomen coerent, evolutiv, care conține valoarea imanentă a progresului, deci celebra sintagmă « sfârșitul istoriei » nu semnifică stoparea evenimentelor istorice, ci o formă supremă evolutivă, o formă ultimă a procesului de transformare a societății umane, care să satisfacă perfect și total, nevoile omului. Acest punct final îl vede Fukuyama ca fiind democrația liberală.
Pentru a-și argumenta punctul de vedere, el apelează la Hegel, teoreticianul care a impus pentru prima dată ideea de sfârșit al istoriei. Coerența istoriei este determinată de știința modernă, datorită efectului său uniformizant, produs asupra societăților care au parcurs-o. Știința aduce beneficii remarcabile societăților angajate în acest proces, fapt rezultat din analiza economică ce relevă un orizont uniform al posibilităților producției economice. Ceea ce afirmă Fukuyama este necesitatea dezvoltării economice a tuturor statelor, care să ridice societățile tradiționaliste de la nivelul de trib, sectă sau familie, la cel de formă rațională bazată pe eficiență și funcțiune. Piața liberă, cultura de consum universală, economia postindustrială sunt premisele unei societăți bazate pe o democrație liberală, în care globalizarea este liantul necesar pentru obținerea aceleiași identități naționale, în care diferențele să coexiste armonios cu valorile și principiile acestui nou sat planetar (termen introdus de Marshall Mc Luhan). Într-adevăr, sună prea bine pentru a fi adevărat. Fukuyama nu se oprește aici.
Un alt argument pentru susținerea teoriei sale, îl constituie ideea lui Hegel (filozof idealist de altfel), conform căreia personalitatea umană se bazează pe « dorința de recunoaștere » sau thymos (termen « împrumutat » de la Platon), latură fundamentală care îl deosebește pe om de regnul animal și factorul care face diferența între un regim totalitar și democrația liberală.
Că acumularea cunoașterii, dezvoltarea economică nu sunt singurele necesități care conduc la o societate democratică este un fapt demonstrabil. State puternic industrializate ca Uniunea Sovietică sau Coreea de Sud, state autoritare de tipul dictaturilor de dreapta sau al celor islamice, care se dovedesc la fel de capabile să asigure prosperitatea economică a țărilor respective, sunt argumente hotărâtoare.
Ceea ce diferențiază însă un stat autoritar, totalitar, de unul democratic este dorința de recunoaștere a oamenilor, nevoia a le fi recunoscută valoarea, aceasta este fundamentul pus pe primul plan și confirmat prin respectarea drepturilor omului într-o democrație. Dacă dorința și rațiunea sunt suficiente pentru crearea procesului industrializării, thymosul aduce valoarea de democratic, cei doi termeni aflându-se într-o relație de interdependență - dorința de recunoaștere se poate manifesta doar într-o societate democratică, existând cadrul legislativ pentru acest fapt, iar democrația nu poate exista decât prin thymos : libertate și egalitate. Această ultimă componentă este răspunzătoare de cele mai multe evenimente istorice, de exemplu revoluția din 1989 din România.
Însă thymosul poate fi duplicitar : în doze exagerate generează megalothymia, devenind agresivă și antisocială (exemple din istorie sunt destule – Hitler, Lenin, Stalin, Mao Tze Dun, Ceaușescu) și de aceea Hobbes și Locke au încercat să o extirpe ca pe un viciu uman, creând astfel thymosul aristocratic ce disprețuia morala sclavului, morală « secundară » (cu sensul impus de Virgil Nemoianu) ce erupe, impunându-se și triumfând în istorie ; morala sclavului s-a dovedit chiar mai complexă decât își închipuiau cei vechi.
Statul democratic reprezintă astăzi dizolvarea forțelor thymotice iraționale, rămânând doar perspectiva omului deasupra istoriei, FIINÞA UMANÃ. Însă pericolul contemporan generat de trimful moralei sclavului este denunțat de Friedrich Nietzsche, care descrie ultimul om ca un « cetățean » care renunță la credința mândră a propriei superiorități în favoarea autoconservării. Astfel, democrația liberală produce oameni fără inimi, alcătuiți structural din dorință și rațiune, dar lipsiți de thymos, oameni care nu simt necesitatea unor realizări superioare, mulțumiți de soarta lor și fără a se rușina din cauza incapacităților de a se ridica deasupra unor nevoi meschine.
Această stare se datorează împlinirii idealului creștin al egalității tuturor oamenilor, ceea ce determina lipsa libertății și satisfacției stăpânului. Friedrich Nietzsche conferă o nouă valoare megalothymiei, reproșând societății democrate impunerea modelului structural englez Hobbes-Locke, adică modelul autoconservării fiecăruia dintre noi, sentiment care predomină până la atrofierea laturii dorinței de recunoaștere.
Astfel, Friedrich Nietzsche vede soluția prezervării desăvârșirii umane, a nobleței și a măreției omului doar în cadrul societății aristocratice, unde inegalitatea determină concurență și constientizarea ființelor umane. Care posedă thymosul că nu sunt egale cu ceilalți oameni. Înaintea lui Nietzsche, istoricul care a prezis ce se pierde când societățile treceau de la aristocrație la democrație, a fost Tocqueville – acesta afirma că societatea democratică va distruge estetismul și gratuitatea actelor aristocratice, introducând în schimb utilitarismul, fenomen ce ucide necesitatea omului de a-și pune întrebări, de a-și creea probleme pentru a simți că nu se aliniază uniformizării intelectuale, mentale a celorlalâi oameni.
Concluzia finală a cărții lui Fukuyama este că istoria a luat, practic, sfârșit o dată cu înfrângerea de către democrațiile liberale a tuturor celorlalte tipuri de state : monarhic, aristocratic, fascist, comunist, înfrângere practică sau teoretică, teoretică prin aspirația lor către acest ideal, acest element central al unei lumi transnaționale, globalizate.
Sociologul care « îi dă replica » lui Fukuyama este Samuel Huntington, care, în careta « Șocul civilizațiilor », demonstrează falsitatea teoriei anterioare prin afirmarea fragmentarității lumii contemporane în 7 sau 8 blocuri civilizaționale.
Ce este un asemenea bloc civilizațional? Este un ansamblu uman structurat prin aceeași cultură și prin aceeași religie, existând deci blocul occidental, lumea chineză, lumea islamică, lumea indiană, blocul balcanic, ca să le enumerăm doar pe cele mai importante. De asemenea, Huntington contracarează ideea de sat planetar, de globalizare și de uniformizare prin argumentul final că răspândirea tehnologică și a bunurilor occidentale nu impun automat și valorile occidentale. Dimpotrivă, în anumite țări, această proliferare informațională și încercarea de occidentalizare au eșuat, producând o reacție de re-indigenizare, adică o reîntoarcere la tradiție, la baza caracteristică a acelor națiuni.
La o primă analiză, trebuie remarcată următoarea distincție : dacă Fukuyama operează cu noțiuni ca – stat, națiune, societate, Huntington adoptă, o tratează pe aceea a « civilizației », termeni neechivalenți, demonstrând un demers diferit : primul este un filozof al istoriei și al doilea un istoric al modernității.
Huntington, bazându-se pe date demografice, demonstrează că în secolul XXI vor domina populațiile islamiste, iar în ceea ce privește forma statală, modernitatea începe să nu mai fie echivalentă cu lumea occidentală (care astăzi nu mai ocupă decât 10% din suprafața globului, exercitându-și autoritatea numai asupra propriilor populații) și democrația să nu mai fie sinonimă cu liberalismul. Inegalitatea, astfel, sub toate formele ei și la toate nivelurile, începe sp ia locul egalității. De asemenea, Huntington, nu vede ca soluție decât un conflict armat între blocurile civilizaționale mai importante : un occident pe cale de dispariție și un islam modernizat și superior numeric.
Teoreticianul care integrează ambele perspective, demonstrând normalitatea fenomenelor existente și urmând modelul cultural al lui Ihab Hassan, este Mircea Cărtărescu. Definind lumea contemporană ca o lume postmodernă, el îi trasează caracteristicile importante: motemorfoza continuă, transparentizarea sa (Gianni Vattimo – “Societatea transparentă”) definită prin accesul aproape nelimitat al fiecărui individ la toată informația, indeterminarea valorilor, fragmentarea discursului universal, decanonizarea care determină o egalitate prin diferență, principiu care permite coexistența tuturor formelor culturale în pluralitate și interdependență, lipsa – de – sine, hibridizarea, toate aceste trăsături creând imaginea unei lumi fără ziduri, o lume eliberată de amenințări directe, trăind în prosperitate o viață liberă, tolerantă, în care secundarul coexistă cu primarul, fără a se distruge unul pe celălalt.
În schimb, această lume creează și opusul : experiențe psihice nemaiîntâlnite datorate creșterii exponențiale a ritmului vieții, schimbarea modului de viață, ceea ce determină un profund sentiment al instabilității, al de-peizării omului din lume prin pierderea treptată a simțului libertății.
Astăzi, diferențele, deosebirile, creează o mare defilare a minorităților (religioase, sexuale), întreaga societate desconpunându-se și realcătuindu-se într-un mozaic de minorități. De asemenea, termenul de « națiune », inventat de Occident începe să dispară, statele naționale pierzîndu-se puțin câte puțin în interiorul lor – unificarea politică și economică a continentului presupune ștergerea frontierelor și un transfer important de suveranitate. Globalizarea s-a transformat într-un tăvălug universal, spațiul pierzăndu-și din semnificație. Acest fenomen de mondializare poartă amprenta S.U.A., sistem de dominație aproape complet : economie, putere militară, tehnologie avansată și folosirea unei limbi universale – engleza.
Această explozie și dominație a lumii de către societatea americană, care a constituit pentru foarte mult timp idealul de democrație liberală, a determinat o impunere a simbolurilor americane în foarte multe societăți.
Acestea au avut însă reacții diferite : de refuz și de întoarcere la tradiții (societățile islamiste), de naționalism izolat (Franța) și de acceptare totală, până la substituirea tradițiilor cu simbolurile importate (România). Din punct de vedere politic, S.U.A. are o atitudine protectoare față de aliați și o atitudine agresivă față de țările care îi stau în calea intereselor de mondializare, fapt dovedit de războaiele duse în Vietnam, Golf și Kosovo.
Secolul XXI s-a deschis printr-un nou război, care a infirmat toate teoriile sociologilor, care preziseseră sfârșitul istoriei. Războiil din Irak a demonstrat cumva că nevoile oamenilor liberi, democratici, nu au fost satisfăcute? Sau că „nevoile”, termen sinonimic cu cel de „interese”, ale S.U.A. trebuie satisfăcute?
În timpul acestui război, a avut loc un fenomen foarte interesant: țări cu tradiție în ceea ce privește democrația liberală ca Franța, Italia, Grecia și Germania au refuzat să-și dea acordul pentru invadarea Irakului, ceea ce a produs o scindare a blocului occidental între S.U.A. și Europa, scindare de care profită și astăzi grupările teroriste.
Dar națiunea este minată și din interior. La toate nivelurile s-a instaurat individul lui Nietzsche, „ultimul om”, instaurându-se cu tot cu obsesiile sale, și anume sănătatea și confortul personal. Totodată, comunitățile locale, regiunile și minoritățile se află din ce în ce mai mult în planul actualității. Europa se regionalizează și se federalizează. Astăzi prinde contur și o nouă mitologie, valorizând entitățile de mici dimensiuni, susceptibile de a armoniza tradiția cu modernitatea. Națiunile europene devin tot mai compozite, Europa transformându-se în scurt timp într-o patrie a minorităților. Națiunea este deci prinsă între două axe de evoluție: extinderea structurilor transnaționale, continentale și planetare, dar și fărâmițarea interioară, evoluție paralelă care ne mai rezervă multe surprize și metamorfoze, contrazicând teoria lui Fukuyama.
Omul contemporan trăiește astăzi într-un sistem de libertate supravegheată, mai puțin brutal decât al cenzurii directe, dar mult mai eficient. Societate „mai transparentă” care trebuie văzută în contextul mai larg al unui sistem foarte bine pus la punct de spălare a creierelor. Imaginile pe care le privește la televizor omul contemporan sunt realizate după un model greu de perceput. Imaginile dominante sunt extrem de penetrante, iar avantajul de a le transmite la televizor constă în învestirea lor cu valoarea realității, cu veridicitatea faptului întâmplat. Oricine ar da drept contraargument pluralitatea mediilor de informare, însă această persoană ar ignora faptul că toate mediile au aceeași sursă, ceea ce face ca scenariul să fie identic: aceleași evenimente după aceeași ierarhie.
De asemenea, omul evadează în virtual, o virtualitate produsă cu ajutorul drogurilor sau cu cel al televizorului – omul actual trăiește în imaginar, realitatea nu-l mai satisface, ficțiunea este mai „adevărată” decât realitatea.
Opiumul de astăzi este spectacolul – politica devine spectacol, viața fabricată devine spectacol (Reality show–ul de genul Big Brother), filmul este mai veridic decât viața. De sub toate aceste stimulente, omul de azi iese tulburat de-peizat, virtualizat.
Singura soluție pentru el este păstrarea unui spațiu intim, profund personal, reprezentat de o moralitate elementară, dar și prin păstrarea thymosului pentru a rămâne întotdeauna propriul său stăpân.


BIBLIOGRAFIE:
-Balandier, Georges – „Antropologie politică”, Editura Amarcord, București, 1998;
-Boia, Lucian – „Mitul democrației”, Editura Humanitas, București, 2002.
-Cărtărescu, Mircea – „Postmodernismul românesc”, Editura Humanitas, București, 1999;
-Fukuyama, Francis – „Sfârșitul Istoriei și Ultimul Om”, Editura Univers, București, 1998;
-Huntington, Samuel – Interviu extras de pe INTERNET;
-Johnson, Paul – „O istorie a lumii moderne”, Editura Humanitas, București, 2003;




































.  | index










 
poezii poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
poezii Home of Literature, Poetry and Culture. Write and enjoy articles, essays, prose, classic poetry and contests. poezii
poezii
poezii  Search  Agonia.Net  

Reproduction of any materials without our permission is strictly prohibited.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Privacy and publication policy

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!