1. Introducere: necesitatea derivată din elaborarea culturală; germinarea transformărilor macro-sociale și individuale

Necesitatile pot fi definite ca fiind derivate dintr-un proces de elaborare culturala: tendinta; necesitate, trebuinta, preocupare; interes; constiinta; dorinta; valoare, valorizare; imagine, reprezentare; imagini – ghid, model; simbol; credinta; mit, mitizare; fantasma; imaginar.
In afara necesitatilor fundamentale (cele fiziologice: hrana, aer, apa, somn), a necesitatilor de certitudine a stabilitatii si stus-quo –ului pozitiei sociale si profesionale exista categorii de necesitati care deriva dintr-un proces de evolutie societala, tehnologica, culturala : cartea, automobilul, computerul, telefonul mobil, consumul cultural : teatrul, opera, muzeul , televiziunea. Ele sunt redefinite ca necesitati sociale, necesitati de statut social, necesitati de autorealizare.
O alta clasificare a trebuintelor / necesitatilor le definesc ca apartinand a trei categorii: existentiale, relationale si de dezvoltare.
In sociologia contemporana se contureaza o tendinta de partajare a cetatenilor in „cultura de supravietuire” si respectiv „cultura de dezvoltare”.
Vorbind despre aspiratii si necesitati, despre clase sociale si mobilitate, despre socializare, maturizare sociala, cultura, ideologie si constientizare, Paul- Henry Chombart De Lauwe implica psihanaliza, ecologia, etologia si sociologia pentru a creiona dintr-o perspectiva marxista realista ipoteza ca actiunea prin cultura nu este apanajul segmentelor dominante ci apartine societatii civile in ansamblul ei. Din perspectiva autorului francez, elaborarea culturala intervine in raporturile de munca, in fenomenul complex al comunicarii personale si intergrupuri, in practica cunoasterii si transmiterii sociale. Comunicarea ascendenta intre dominati si dominanti are o dimensiune invers proportionala fata de comunicarea verticala descendenta. In impactul dintre societate institutionalizata (mediu inconjurator, populatie, economie, structuri si raporturi sociale, cultura dobândita, transmitere sociala, institutii politice si juridice), cultura traita ( practici, proces de elaborare culturala, aspiratie, proiect de decizie-actiune, auto-educatie / praxis) se germineaza procesele de transformare :
• transformarea raporturilor oameni – natura – societate;
• contradictii in structurile sociale in transformare;
• dinamica aspiratiilor – geneza si actiunea proceselor psihosociale;
• transformare voluntara sau / si revolutie ;
• raportul dintre procesele psihosociale si transformarea structurilor si a institutiilor.

2. Omul modern între utilitarism și hedonism
În teoria despre diferențe elaborată de Ulrich Beck și Anthony Giddens se argumentează apariția unor inegalități orizontale, rezultate din modul de viață, în timp ce inegalitățile verticale (clasele și straturile sociale) cunosc o diminuare a intensității (prin construcția statului providență). Diferențele derivate din modul de viață pot fi privite prin modul de organizare a vieții cotidiene (capitalul-timp, structurile de consum și de cheltuire), constituirea și menținerea identității proprii, autorii distingând în moduri de viață post-materialiste versus moduri de viață hedoniste și moduri de viață centrate pe muncă versus moduri de viață centrate pe timpul liber. Prin teoria diferențelor, se subliniază transformarea claselor prin omogenitate într-o clasă medie predominantă (bogații și săracii în procentaje reduse față de restul populației), constituită dintr-o structură socială diferențiată. Pe de o parte, dacă diferențele între grupurile sociale s-au redus, diferențele în interiorul grupurilor se accentuează, ceea ce este similar cu o diminuare a inegalității sociale și elemente de similaritate a comportamentului cotidian. Inegalitățile post-materialiste devin predominante. Ulrich Beck sintetizează astfel: noi linii de conflict în jurul repartizării inconvenientelor (spre exemplu apropierea de o fabrică poluantă, etc.), mai degrabă decât în jurul repartiției bunurilor, societatea civilă versus transnaționale, noi arene de luptă politică prin politica simbolică dusă prin intermediul mass-media. Soluția: o modernizare reflexivă.
Există persoane care au un mod de viață orientat definitiv și decisiv către muncă (centrat pe timpul de lucru), indiferent de starea lor socială, opus unor persoane centrate pe timpul liber (un mod de viață hedonist). Și necesitățile sunt percepute diferit: persoane care simt nevoia să acumuleze bunuri și persoane care se limitează la strictul necesar, preferând fie activități intelectuale individuale (lectură, informare culturală) sau activități de recuperare neextravagante și necostisitoare, ori persoane care simt nevoia să-și consume timpul în fața televizorului, urmărind activitățile sportive televizate în cadrul reuniunilor cu prietenii și uzând de alcool pentru crearea unei atmosfere de bună dispoziție. Astfel diferențele între work-oholici și party-people, precum și între adepții cumpărăturilor de dragul cumpărăturilor (nebunia shopping-ului stimulată de excesivitatea reclamelor tv) și ai adepților modului de viață auster și frugal par ireconciliabile.
Reformismul social din UE așa cum este conceput "in vitro" în diverse țări europene și ca sumă de soluții la stimuli locali, este expresia uni anti-hedonism de tip marcuse-ian, care privește hedonismul (fie cirenaic, fie epicurean) la antipodul filosofiei rațiunii . Ori societatea de piață de tip neoliberal este expresia unui hedonism exprimat în termenii consumului. Constituie nu o societate a abundenței, ci a excesului de consum, adeseori nejustificat de necesitate. Acest hedonism de consum pare la fel de irațional ca și ambițiile economiei planificate de a planifica nenecesarul și inutilul, așa cum societatea de consum (societatea abundenței) aspiră să comercializeze inutilul în ciuda lipsei de necesitate. Compararea cu alte produse crează adesea o modă a cumpărăturilor, ritmul de înlocuire a produselor similare substituindu-se ritmului de depreciere firească sau de uzură morală. Nevoia de a deține instrumente mai performante sau haine mai numeroase (există o adevărată cultură a cumpărăturilor, în care cuplurile în loc să meargă la cinematograf sau la teatru petrec ore întregi în magazine) revine dintr-un hedonism pe care unii autori îl atribuie presiunilor publicitare vehiculate de media, alții unei forme de refulări anti-stress bazată pe plăcerea deținerii (proprietății). Ca soluție la criza morală și de valori a a societății, Giddens propune: restaurarea valorii muncii (valorizarea timpului de lucru și restaurarea mentalităților centrate pe timpul de lucru, opus modurilor de viață centrate pe timpul liber), insistând pe responsabilizarea individuală (care privită drept congruentă cu altruismul nu poate fi decât expresia unui anti-hedonism), pe pluralism cosmopolit și democratizarea vieții sociale inclusiv la sferele patriarhale ale acesteia.
Multiplicarea mijloacelor de comunicare într-o eră ce se metamorfozează în epoca informației nu crește permisivitatea și acceptanța la ideile celor din jurul nostru. Emergența generațiilor "me, me-first și my-self" subsumate apologiei teoriei "self-man-made"-ului și accesului la canale de informație anterior neexistente amplifică violența simbolică (invazia virtualului în spațiul intimului, personalului, destrămarea lumii proprii de refugiu de tipul Micului Prinț sau Alice in Wonderland), accelerând competițiile de darwinism social, de excludere, îngrădire și delimitare a spațiului lossers-ilor, simultan blamării victimelor reconsiderărilor economice. Cerințelor generației "acum", societatea le răspunde cu "acum da" sau "acum nu". Giddens nu subscrie ideii că generația "me" este deresponsabilizată sau ridică chestiuni de morală, apreciind că implicarea tinerilor este adesea mai importantă și mai intensă și legând fenomenul de alunecarea de la valorile de criză către valorile post-materialiste .
Dacă industrializarea a limitat orizontul exterior al individului, la sintagma boulot – métro – dodo, deprivându-l de fascinația naturii și îngropând individul în orizontul restrictiv al civilizației betonului, asfaltului și produselor petro-chimice și într-un pragmatism egoist, hedonist și anti-universalist, informatizarea exacerbează reflexivitatea individului, nihilismul și cinismul său, indiferența și lipsa de interes pentru praxisul realității, indiferență asociată cu hedonismul dependenței de taste, mouse, rețea și internet. Captiv în virtual, într-o societate care prețuiește mai mult banii decât ideile, individul devine captivul unui nou hedonism reflexiv, infinit dornic de a expedia ultrarapid sarcinile vieții realului și de a reveni plăcerii considerate "interactive", dar practic reflexive. Dependența excesivă de virtual induce o confuzie a valorilor și a priorităților, scade sociabilitatea și restrânge universul existențial la nevoile hedonice ale Eu-lui. Plăcerea devine o self-plăcere, o inadecvare față de lumea reală, o desprindere a individului de universal și captivizarea sa în universul Eu-lui. În fața supremației lui Me se estompează și My-self și By-my-self. Individul rămâne singur în logica hedonismului auto-reflexiv.
Mai mult decât industrializarea, societatea informatizată exacerbează individualismul în splendoarea nihilismului său printr-un refuz de socializare, prin detașarea de realitatea și prin exacerbarea dependenței de spațiul virtual nelimitat, identificabil cu un fascicul infinit de posibilități. Sociologii au afirmat despre industrializare faptul că, indirect, a depersonalizat societatea, a favorizat schematisme raționalizante de "optimizare" a existenței și a dizolvat familia extinsă, favorizând familia restrânsă. Informatizarea exacerbează reflexivitatea individului, nihilismul și cinismul său, indiferența și lipsa de interes pentru praxisul realității .

3. Sursele de venituri ca surse de consum
Salariul este un contract social prin care este platit salariatul pentru a asigura familiei sale necesarul destinat existentei .
Oferta individuala de munca este influentata de urmatorii factori: eforturile si eventualele neplaceri aduse de locul de munca si sacrificarea timpului liber cu toate functiile lui. Costul de oportunitate al timpului liber il constituie sacrificiul consumului de bunuri si servicii.
Pe masura ce programul de lucru depaseste normalul, orele suplimentare se traduc pentru salariat printr-o dezutilitate aditionala, fapt ce necesita a motivare suplimentara pentru salariat, exprimata printr-un salariu orar marginal mai mare. Salariatul va aprecia ulterior echilibrul intre utilitatea si dezutilitatea muncii, punand accentul pe recuperarea fizica si intelectuala. Este motivul pentru care curba cantitatii de munca are o panta crescatoare, dupa care cantitatea de munca descreste chiar in conditiile unui nivel salarial mai crescut.
Intre nemultumire si satisfactie este descris un prag de indiferenta (simultaneitate si complementaritate a multumirii si insatisfactiei).





Prin efectul de substitutie se intelege situatia in care la nivel salarial redus, angajatul sacrifica timpul sau liber pentru asigurarea unui venit minimal sau prin faptul ca timpul liber presupune un consum prea mare fata de venituri prea mici.
Prin efectul de venit se intelege situatia in care un angajat prefera consumul timpului normal, liber, pentru ca veniturile obtinute prin efectuarea de ore suplimentare nu justifica investirea timpului personal in timp de munca decat in timp liber. De regula, este o situatie mai evidenta pentru intelectuali care utilizeaza loisirul ca timp de recuperare culturala care poate conferi uneori un prestigiu social crescut ( datorat nivelului preocuparilor ). In concluzie, curba ofertei nu este altceva decat o curba de utilitate a venitului.
Curba ofertei individuale de munca depinde de echilibrul derivatelor partiale df/ds si df/dCm ale functiei f(salariu, cantitate de munca). Echilibrul derivatelor reprezinta punctul de maxim al cantitatii de munca in ore.
Curba ofertei pietei este o functie pozitiv crescatoare, explicat prin faptul ca salariile atractive atrag un numar important de doritori. Suplimentar fata de salariu, climatul de munca, statutul obtinut, securitatea locului de munca sunt beneficii non-salariale determinante in evolutia ofertei de munca.
Se considera ca elasticitatea fortei de munca este in genere subunitara, dar depinde de conditii specifice regionale, de varsta si sex. Astfel, zonele monoindustriale in declin au o tendinta mare de mobilitate a fortei de munca.

4. Jocul dintre propensiunile de economisire și de consum
În schema teoretică keynesiană, în care incertitudinea exercită un impact important asupra preferinței pentru lichiditate, cererea de monedă și incitarea la investire ar constitui variabilele cheie care trebuiesc analizate. Keynes apreciază că: "Astfel, efectul produs asupra cererii de monedă datorat scăderii salariale și a prețurilor apare ca singura bază solidă de la care aceia care atribuie sistemului economic proprietatea de autoreglare își pot justifica raționamentul, ceea ce după opinia nostră, nu se petrece" . Autoreglarea sistemului prin flexibilitatea salariului nominal depinde de cel puțin doi factori: inexistența unui debușeu de lichiditate și sensibilitatea de investire la rata dobânzii. Jocul între lichiditate și investire, exprimat prin preferința pentru lichiditate, prin expansiune monetară ar trebui teoretic să provoace o scădere a ratei dobânzii datorită mizei de creștere a economisirii din rațiuni de speculare. Relansarea monetară (îndeosebi pentru finanțarea deficitului public) nu determină scăderea salariilor reale care rămân neschimbate, dar cresc masa monetară și reduc ratele dobânzilor, ceea ce stimulează investirea și oferta pe piața muncii. Astfel, oferta este stimulată din alte rațiuni decât supoziția neoclasică a scăderii costului real a muncii. Pigou consideră că scăderea salariilor determină o scădere a prețurilor, care revalorizează patrimoniul agenților economici, ceea ce le permite să-și crească consumul.
Relația inversă între nivelul creșterii salariilor nominale și nivelul de șomaj a fost evidențiat de Phillips (1958) prin analiza complexă a datelor din Marea Britanie pentru o perioadă îndelungată de timp (1851 – 1957). Astfel, șomajul exercită o influență majoră asupra formării salariilor. Samuelson și Solow au construit în 1960 o relație între nivelul inflației și nivelul șomajului. Variațiile salariului nominal influențează variațiile nivelului general al prețurilor. În Teoria Generală a lui Keynes, utilizarea forței de muncă și venitul național sunt determinate de variabilele independente elementare ale sistemului:
a. factorii psihologici fundamentali, propensiunea spre consum, atitudinea relativă la lichiditate și estimarea randamentului viitor al capitalurilor;
b. caracterul unitar al salariilor, așa cum este el determinat prin convențiile încheiate între angajați și angajatori;
c. cantitatea de monedă gestionată de către Banca Centrală.
Autoritatea publică poate acționa direct prin cantitatea de monedă și prin intermediul acesteia, precum și prin măsurile bugetare, influențând asupra altor variabile elementare sau determinate de manieră convențională.
În materie de politică bugetară, Keynes este favorabil unei intervenții a statului pe termen lung pentru sprijinirea angajărilor și în mod deosebit la o creștere a investițiilor publice în momente de recesiune (printr-o largă socializare a investițiilor cu scopul declarat de a asigura aproximativ ocuparea deplină, ceea ce nu semnifică că trebuie neglijate aranjamentele și compromisurile permițând statului să coopereze cu inițiativa privată).
Referitor la nivelul dobânzilor, Keynes se dovedește sceptic în a aprecia caracterul regulator al ratei dobânzilor.
În cadrul economiilor europene, fenomenul creșterii prețurilor la materiile prime generat de primul șoc petrolier nu a rămas fără repercusiuni asupra cererii agregate, traduse printr-o scădere a utilizării capacităților de producție și o creștere a șomajului. Survenirea celui de-al doilea șoc petrolier accentuează fenomenul. Scăderea nivelului investițiilor și politicile monetare restrictive pentru a lupta împotriva inflației conjugă efectele lor negative asupra cererii agregate. Astfel, de la un nivel de utilizare a capacităților de producție de cca. 90% și o rată a șomajului de 2,5% în Belgia anilor 1970, se ajunge în 1985 la o rată a șomajului de 11% și un grad de utilizare a capacităților de 78%.

5. Comportamentul subiectiv de consum și relaționarea sa cu procesul "învățării": dihotomia sine – persoană, comunitate – societate, unitatea dintre rațional și irațional
Herbert Marcuse, într-o critică a societății abundenței, aspiră la saltul de la cantitate la calitate, prin convertirea temporalității raționalului la temporalitatea universalului. Ori, absurditatea societății abundenței rezidă tocmai din pretențiile ei de raționalitate: "raționalitatea societății abundenței se află tocmai în absurditatea ei și această absurditate este rațională în măsura în care este lucrativă, în care este aptă să ofere ceea ce i se pretinde....există o conexiune interioară între diverși factori: unitatea ecident indestructibilă dintre productivitate și distrugere, satisfacere a nevoilor și reprimare, libertate în interiorul unui sistem și aservire, adică subordonarea omului față de aparat și unitatea indestructibilă dintre rațional și irațional" .
Ferdinand Tönnies evidențiază distincția între Gemeinschaft (comunitate) - în care indivizii se contopesc într-o totalitate - și Gesellschaft (societate), unde interesele personale orientează conduitele sau comportamentele .
Emergența raționalității a marginalizat - prin intermediul legitățiilor laice - preceptele morale și religioase transmise prin intermediul bisericii.
Acest simplu fapt a generat o criză a ordinii sistemului: legea laică devine o relație socială impusă, iar rolul bisericii devenind colateral, preceptele morale și religioase transmise prin cuvântul oamenilor bisericii își pierd valoarea profundă pentru noile generații. "Legea" care trebuia să izvorască din oameni prin dragoste pentru Dumnezeu devine prin laicizare o relație socială.
Este motivul pentru care Tönnies dezvoltă conceptul de comunitate în opoziție cu cel de societate, comunitatea fiind definită drept un spațiu al păstrării tradițiilor creștine și al valorilor fundamentale morale.
Ferdinand Tönnies considera comunitatea drept un organism viu, bazat pe relații spontane și firești, spre deosebire de societate care ar fi mecanică, un agregat de relații artificiale. El face o diferențiere a comunității prin trei tipuri de legături: de sânge (de rudenie), spirituale (prietenie, tovărășie), și de teritoriu. Relațiile din cadrul comunității sunt controlate de tradiție și de cutume, iar baza economică este un teritoriu și proprietăți comune. Caracterul organic al comunității se relevă prin aceea că inclusiv relațiile de dominare sunt exerciții ale puterii în beneficiul dominatului. Constructul ideatic se bazează pe opoziții precum: comunitate versus societate, voință de existență versus voință de alegere, sine versus persoană, posesiune versus putere, pământuri versus bani, drept familial versus drept contractual. Polaritatea sine – persoană este similar diferenței dintre naturalețea proprie și ducerea la bun sfârșit al unui rol social (diferența dintre chip și mască). Calitatea de persoană presupune relații contractuale, calitatea de sine presupune cu mediul comunitar un gen de relații în care afectivitatea dusă dincolo de limita intimității se dezvăluie ca un mod de implicare total din punct de vedere relațional. Dacă cele două tipuri de relații ar beneficia de scalare printr-o mărime denumită intensitate, s-ar dovedi că implicare ar fi mai intensă în cadrul relațiilor comunitare, față de cele societale. Legăturile de sânge sau de tovărășie transced pragmatismul sau individualismul, impunând chiar soluții de sacrificiu pentru ajutorarea aproapelui, deci sunt relații intens afective, dezinteresate, non-indiferente. Indiscutabil, numărul de comunități din societate este infinit mare. Relaționările bazate pe afectivitate și pe sentimente determină asocieri naturale, asocieri care se bazează la modul fundamental pe tradiție, pe afinitate și pe cosanguinitate. Antinomia dintre comunitate și societate ține mai degrabă de antagonisme între convenții codificate contractual și asocieri primare. De aceea, într-o oarecare măsură, ideea de comunitate este mai degrabă expresia crizei care ține de transformarea societății moderne sub impulsul raționalității (constrângere legică și nu constrângere pentru respectul și iubiurea față de aproape).
Ceea ce Ferdinand Tönnies propune este expresia unei stări de criză societală, o reactivitate față de un prezent alienant, bazat pe o memorie a relaționărilor de maximă implicare bazate pe cosanguinitate, spiritualitate sau comuniune de teritoriu. Este într-o oarecare măsură și expresia desprinderii de un mod de viață tradițional și integrat măreției perfecte a naturii și mediului urban, alienant, individualist, de înstrăinare, bazat pe relații sociale seci, contractuale, anoste. Importantă în cadrul comunității este și ideea continuității și comuniunii cu spațiul strămoșilor (predecesorilor). Identitatea devine o noțiune care ne permite să ne afirmăm apartenența din istorie, dintr-un anumit tip de ascendență, dintr-o cultură sau un mod de viață și anume acela care a fost al strămoșilor noștri, moștenire pe care trebuie să o conservăm și s-o transmitem și urmașilor noștri. Rudenia devine o bază de la care ne legitimăm ca indivizi în acțiunile și în idealurile noastre. De regulă, modelele sunt luate din proximitate și adesea din mediul familial.
O astfel de criză de dezrădăcinare a apărut și în momentul de industrializare din anii '70 din România. De asemenea, o criză de tipul deprivării s-a manifestat în anii '90 în perioada transferului de proprietăți din domeniul public în domeniul privat. În consecință, ideea comunitară apare mai pregnantă în timpul crizelor identitare derivate din excesul de raționalitate, urbanism, industrializare.
Și Christos Yannaras sesizează în excesul de raționalitate și pragmatism a societăților moderne vest-europene elemente brutale de iraționalitate, considerând societățile creștine de rit ortodox drept mai intens spiritualizate și mai puternic integrate în universalitatea naturii divine exprimate prin intermediul voinței divine.
Vorbind despre infracționalitate (legat de dependența față de consumul de droguri) și despre rolul pe care-l poate avea comunitatea în stoparea acestui flagel, Anthony Giddens evocă necesitatea regenerării comunităților funcționale. Reacția individuală la creșterea criminalității și infracționalității într-o zonă de rezidență îl reprezintă abandonul acelui areal de locuit și deplasarea în altul care să prezinte mai multe certitudini și mai multă siguranță. Este, consideră Giddens, o formă a anxietății și un reflex al conservării. Giddens amintește afirmațiile lui Stephen Carter , anume că : civilitatea reprezintă "suma numeroaselor sacrificii pe care trebuie să le facem de dragul de a trăi împreună". Cooperarea cetățenilor cu poliția este o sursă de diminuare a infracționalității. A. Giddens vede explicit în parteneriatele dintre agențiile guvernamentale, sistemul judiciar, asociațiile locale și organizațiile comunitare o relaționare esențială în rezolvarea a ceea ce el numește o sursă de devoluție.
Vorbind în altă ordine de idei despre familie, acel fundament al societății civile și apreciind valoarea tradiției în acest sens, Giddens apreciază că familia este dincolo de o relaționare socială, un spațiu al implicării emoționale totale pentru ambii părinți. Autorul consideră că stimularea familiilor biparentale în dauna acelora monoparentale sau contrare naturii trebuie să fie obiectul unor politici publice decise. Giddens aduce în discuție și natura relațiilor dintre soți, precum și a relațiilor acestora în scopul protejării și ocrotirii copiilor. Astfel, obligația față de copii este fundamentală iar aceasta rezistă și în cazul destrămării cuplului, copii fiind o sursă de obligație socială pentru ascendenți. Restaurarea valorilor fundamentale tradiționale în spațiul familial, precum și democratizarea inter-relațiilor din cadrul familiei devine un subiect de actualitate pentru sociologie.



Bibliografie:
1. Paul-Henry Chombart de Lauwe – “Cultura si puterea”, Editura Politica, Bucuresti, 1982
2. Tatiana Slama - Cazacu – „ Stratageme comunicationale si manipularea”, Editura Polirom, Iasi, 2000
3. Ulrich Beck - La société du risque, Edition Alto Aubier, Paris, 2001
4. Herbert Marcuse - Scrieri filosofice, Editura Politică, București, 1977
5. Anthony Giddens - A treia cale – Renașterea social-democrației, Editura Polirom, Iași, 2001
6. J. M. Keynes – Theorie Generale de l’ emploi, de l’ interet et de la monnaie (1936), Edition Payot, 1985, Paris
7. Beatrice Van Haeperen – Le chomage et sa persistance en Belgique 1970 – 1993, article dans la Revue d’ Analyse economique, septembre 1998
8. Gilles Ferreol, Philippe Cauche, Jean Marie Duprez, Nicole Gadrey, Michel Simon - Dictionar de sociologie, Iasi , Editura Polirom, 1998