Ion Funeriu
Eseuri lingvistice antitotalitare
Editura Marineasa 1998 Timișoara


Refuzul memoriei


Giuseppe e morto!
Ma come e morto?
Morto definitivo...

Dialogul din moto-ul acestui articol este reprodus dintr-un film italian, văzut în copilărie, și din care nu-mi mai amintesc nimic altceva decat aceste cuvinte, care m-au obsedat multa vreme. Vasăzică: dacă există o moarte definitivă, înseamnă că există și una parțială a fost concluzia. Mai tarziu, citindu-l pe Haracourt, am înțeles că poți „muri puțin”: partir, c`est mourir un peu sau citindu-l pe Horatius, că poți “să nu mori chiar cu totul”: non omnias moriar… Am constatat apoi că, în viață fiind, oamenii fac tot ce le stă în putere (își construiesc monumente funerare, între altele) ca să-și prelungească existența, prin memorie, post mortem.
Nici un sistem social din cate a cunoscut omenirea n-a fost preocupat, sistematic, să distrugă, o dată cu viața, și memoria victimelor sale. În afară de comunism. Chiar dacă Jeanne D’Arc și Giordano Bruno, Jan Hus și Constantin Brancoveanu au fost suprimați fizic, aceștia supraviețuiesc, de veacuri, în carțile de istorie ale omenirii. Suferințele lor fizice și psihice i-au înobilat, nu i-au distrus, iar dispariția lor „materială” nu a însemnat uitare, ci, dimpotrivă, memorie.
Pentru „moartea definitivă” –care înseamnă refuzul memoriei individuale și colective- s-a lucrat cu temei în Romania postbelică, punandu-se în lucru teribilul „experiment” de la Pitești, despre efectele căruia va fi vorba în randurile care urmeaza.
Cea mai cumplită experiență a terorii concentraționare din Romania s-a petrecut la închisoarea din Pitești. Inițiata de Nikolski și aplicată de Þurcanu. Recurgand la procedee de o cruzime inimaginabilă, torționarii –ei, și deținuți- își obligau victimele să treacă prin patru etape ale iadului, înainte de a deveni “cadavrele propriilor constiințe zdrobite”. Treptele vexațiunii și înjosirii erau progresive: demascarea externa (cand deținutul declara tot ce ascunsese organelor de anchetă), demascarea internă (cand acesta divulga numele celor care l-au ajutat să reziste în interiorul închisorii), demascarea morală publica (cand incarceratul era forțat sa batjocoreasca ceea ce avea mai sfant în suflet, începand cu propria familie și încheind cu Dumnezeu). Ultima etapă, cea mai degradantă,echivala cu uciderea morală (cand prizonierul era obligat să se solidarizeze cu călăii săi, devenind la randu-i, torționar). Procedeul era atat de pervers și savant pus la cale și cu atata sadism dus la îndeplinire,încat nici una din victime nu i s-a putut sustrage. Transformat din oprimat în opresor, omul era definitiv anhilat ca persoană și ca etalon moral. La Pitești a fost îngropat de viu orice simbol al rezistenței romanești împotriva flagelului roșu. Să facem un efort de imaginație și să ne închipuim ce s-ar fi ales din marile embleme ale umanitatii trecute prin experiența ”reeducarii”: Ioana D’Arc pactizand cu englezii impotriva conationalilor ei, Giordano Bruno abjurand, Constantin Brancoveanu practicand si propovaduind islamismul, Soljenițîn susținand dictatura sovietică... Prin scufundarea victimei în mlaștina imunda a colaboraționismului, Piteștiul a instituit cea mai crunta pedeapsă pentru opozanții de opinie: neantizarea lor prin refuzul memoriei!
O variantă ameliorată a „reeducarii” de la Pitești –fară torturi fitice comparabile, desfașurată însă neîntrerupt peste 40 de ani- a fost aplicată întregului popor roman prin sistemul de îndoctrinare, care te obliga pana la urmaă sa devii tu însuți propagandist. Căci ce altceva decat demascare externa era autocritica la care te silnicea puterea, pentru a-ți creea complexul vinovăției? Ce altceva decat demascarea internă era obligativitatea delațiunii stipulată prin lege? Ce altceva decat demascari morale publice erau luările periodice de cuvant la învățămantul politic, prin care eram constransi să ne lepădăm de Dumnezeu și să ridicăm în slăvi, împotriva convingerilor noastre, politica partidului și ”clarviziunea” celor aflați la putere, cărora le mai si mulțumeam, că ne-au ajutat sa devenim atei? Ce altceva decat ucidere morală era transformarea noastră în propagandiști puși în situația de a propavadui o doctrină în care nu credeam și de a-i obliga pe colegii și prietenii noștrii mai tineri sa urmeze aceleasi etape umilitoare, pe care le-am strabatut la vremea noastră?
Sistematic și perfid totodată, am fost constranși să devenim cu toții ucenicii lui Þurcanu. Așa se și explică suspiciunea reciprocă, eterna neîncredere, rușinea față de noi înșine și față de ceilalți: toate efectele secundare ale ”fenomenului Pitești”, extins între fruntariile unei țări întregi. Ultragierea și dezonoarea trăite împreună ne-au divizat, ne-au îndușmănit și ne-au creat complexe de culpabilitate, spre folosul initiatorilor acestui sistem, rămași uniți iremediabil prin înseși uneltirile lor.
Și dacă în temnițele Piteștiului s-a lucrat asiduu la nimicirea memoriei, astazi “nimănui nu-i este ingaduit să uite că între 1949 și 1952 s-a desfașurat în Romania “experiența”[…], și că dintr-un arhipelag al ororii, una din cele mai odioase insule s-a numit Pitești”(Virgil Ierunca).
2 septembrie