Cartea cu madone

Pentru a treia oară, prin „Cartea cu madone”, ce a văzut lumina zilei la Editura „Rafet”Rm.Sărat 2009, ne întâlnim, postum, cu Titel Constantinescu. Celelalte întâlniri, tot postum, au fost posibile prin „Moda de toamnă” apărută la „Printeuro” Ploiești, în 1999 (fiind și anul dispariției autorului) și „Câmp cu margarete” apărută la Editura Victor Frunză, în 2006.
Perceput în viață ca regizorul de la Radiodifuziunea Română, de o mare sensibilitate artistică, Titel Constantinescu a scris adresându-se unui anumit segment: copiii. Abia postum am făcut cunoștință cu marea literatură pe care a atacat-o, atât poezie cât și proză, prin grija lăudabilă a soției și a rudelor de la Râmnic.
Cartea de astăzi, „Cartea cu madone”(proză scurtă) tratează universul feminin în diverse ipostaze. Titlul pare puțin baroc. Madonele lui, 27 la număr, sunt surprinse în elementul lor, decupate, extrase în subconștient și analizate la un microscop propriu cu sensibilitatea unui artist și al unui bun cunoscător al limbii române, peste care se suprapun: tristeți, dureri și doruri multe. Aceste introspecții, analize cu conotații psihologice, îl definesc pe autor ca un minuțios al cuvântului, un artist (uneori pictor, alteori sculptor) care realizează din cuvinte imagini, caractere, transmite stări și sentimente. Sunt abordate teme în care autorul fixează central femeia-madona prin atitudine și relații interumane, subliniază picturalul, dar marșează pe o coardă a tragismului. Femeia în fața morții: „Frate-miu ăl mic a fugit în sat, după doctor. N-are cum să știe că bărbată-miu a și murit. Că m-a lăsat pustie… Se-ntoarse și dispăru iar în odăiță. Îi vedeam trupul ca pe o umbră subțire, aplecat spre ceva neștiut de noi, dar bănuit a fi pasăre sau duh încremenit în tăcerea de dincolo de lume. Plânsul abia murmurat, încărcat de cuvinte numai de ea înțelese, i-l auzeam în liniștea stânei ca lunecarea unui râu pe un câmp de flori, dus și tot dus de-o pală de vânt spre întunericul greu al pădurilor fără sfârșit (…)Rămăsesem stânjeniți, înfricoșați, copleșiți de tăcerea aceea solemnă a morții aflată doar la doi pași de noi”.(„Madona și zăpada”).
În „Madona de pe deal”, gândul de răzbunare capătă în final dimensiunile fricii, cu o ușoară tentă de fantastic: „Și dintr-o dată podețele de la porți i se părură prea mari și casele câte se vedeau de-a stânga și de-a dreapta ei păreau cât munții de înalte, iar dealurile nici nu se mai văzură de uriașe ce erau. În jurul ei mișunau aceleași vietăți neliniștite și negre alergând spre mușuroi. Iată și casa în care trebuia să moară sub ghearele ei de leoaică cel ce-i răstignise bărbatul, dar frica o făcu să uite de toate și se mulțumi să se amestece printre furnicile mici și negre, ea singură devenind furnică. N-am mai găsit-o, n-am mai cunoscut-o oricât m-am străduit s-o scot de-acolo din șirul acela lung și negru de gângănii alergând spre mușuroi…”
Este deosebit de interesant cum abordează universul copilăriei: „Și deodată, au apărut cele trei gemene: Ana, Maria, Elisabeta. Veneau din cer sau din văi, alergau, trei zâne copii; trei fetițe - fluturi, cu rochii scurte și albe, numai spumă și dantelă – răsăriseră din nuferii lui Monet sau din drumurile printre ierburi ale lui Renoir – se fugăreau, țipau, se băteau, cădeau, chiuiau, se trăgeau de poalele rochiilor; uneia îi căzuse un pantof, plângea de necaz, se oprise să-și ridice pantoful și nu-l găsea și striga disperată:”Nu fugiți! Nu fugiți! Așteptați-mă și pe mine!” Și iar căuta și nu găsea pantoful – celelalte două s-au întors, au început și ele să caute, țopăiau și strigau: „Scoate drace ce-ai furat, că te duc la spânzurat! Scoate drace ce-ai furat, că te duc la spânzurat!” – și nu știu cine a strigat, Ana sau Maria, sau Elisabeta. „Uite-l, e aici! L-am găsit! Ah, prostule de pantof ce ești!… prostule!”.(„Madonele – fluturi”)
O altă temă abordată, sensibilă prin definiție, este bătrânețea: „(…)asistam tăcuți și gravi, ca în Turgheniev, la propria noastră rarefiere, plutind într-o apă incertă, spre un țărm neștiut. Bătrâna doamnă reintrase în lumea ei de demult, pașii mei pe covorul moale, foșneau ca-n poienile cu iarbă. Doar greieri nu auzeam. Dar auzeam focul în sobă. (…) Tăcerea intimă a lucrurilor o simțeam pe frunte și pe buze și așteptam, cu siguranță că va veni,așteptam un ciocănit în geam și cineva, dintr-o vie imaginară, dintr-o livadă imaginară, venind spre noi învăluită în alb și negru și întrebând: „A venit? Încă n-a venit?!” …Cine să vină? Poate nimeni, poate totul. Și noi nerăspunzând, femeia aceea albă și neagră, atât de frumoasă în raza lunii, plecând, întorcându-se pentru totdeauna în țara ei imaginară, în livada imaginară, în via imaginară.”(„Madona și lămpile”)
Autorul știe să surprindă frumusețile naturii și să le prezinte ca într-o peliculă cinematografică spre încântarea cititorului: „Răscruce de culori, de liniști lungi, ca niște râuri venind de nu știu unde. Lângă podul de intrare în Bran, dinspre Rucăr, se-ntâlnesc două râuri de munte, Siron și Moeciu care se vor numi în continuare Râul Turcului, curgând prin Bran spre Râșnov. Dincolo de apă se deschide cald și vesel un deal larg, răsfățându-se pe mari întinderi cu păduri și uriașe poieni de un verde sclipitor, fosforescent, gras, bine hrănit. Aici, din loc în loc, se văd risipite case – cabane, cu acoperișuri de șindrilă și țiglă, cu dantelării de lemn la uși și ferestre, terase, arcuiri de zidărie în bolți ca de biserici vechi – și iar pajiști, lăsând verdele în voia lui, să pătrundă în tine, în tot ce respiri, în tot ce visezi, parcă niciodată nu m-amețise atât de tulburător ca aici verdele ierbii și al dealurilor moi, domoale, ca niște animale uriașe sau păsări gigantice răsturnate indecent să le pătrundă soarele. Din loc în loc,pâlcuri de flori galbene, roșii, violete, culori tari, stridente, înotând prin oceane verzi, violentând ochiul, producând șocuri, intense vibrații estetice; rămâi mut, încremenit, îți vine la un moment dat să strigi, să chiui, emoție sugrumată și scăpată brusc din strânsoare."(„Madonă la Bran")
Întâlnim, într-o manieră de abordare sui-generis, olfactivul, îngemănat cu auditivul și vizualul: „Și fânul cel de dedesubt, răscolit de furca femeii, împrăștie miros adânc de pământ sănătos, aromitor, amețindu-mă(…)fânul miroase al dracului de frumos, fânul mă mai ține în viață, simt asta, și-mi vâr mai adânc nasul în moliciunea lui tulburătoare și trag în plămâni toată nebunia și toată sălbăticia din miezul – pământului strecurată în iarbă ca un duh de dincolo de timp.” („Madona din fân”)
„Madona cu sacoșă” reprezintă o altă temă, caracteristică pentru o perioadă, o epocă, tratată cu multă tristețe și chiar dramatism, lupta pentru existență: „Mergea încet, obosită, plictisită. Foșneau frunzele uscate sub pașii ei, una chiar îi căzuse pe umăr. Vru s-o lase acolo, dar frunza căzu singură, jos, pe pământ, peste încă altele care mureau încet, galbene și obosite. Sacoșa din mâna femeii era goală. Plecase să cumpere ouă, dar se terminaseră cu vreo zece alte sacoșe înaintea ei. De la o vreme i se întâmplase asta de mai multe ori. N-avea răbdare să se oprească într-un singur loc. Își lăsa rând aici, apoi alerga în altă parte. .Când se-ntorcea, cineva nu mai vroia s-o recunoască; s-așeza iar, mai la urmă și când să-i vină rândul, gata, se termina și marfa. Se obișnuise însă cu toate. Bine c-o țineau picioarele. Ea mergea. Știa că trebuie să meargă mereu. (…) Uneori și alerga. Mersul pe jos, alergatul, nerăbdarea de a ajunge mai repede undeva, emoția că nu va ajunge la timp, toate astea apăruseră treptat în viața ei și a altora, apoi se obișnuiseră. Cu toții. Să mergi, mereu să mergi. Să întrebi. Să aștepți. Să fii curios de toate câte se întâmplă în jurul tău, să afli, să ți se pară că știi tot și tot să nu fie de ajuns; să mergi iar pe străzi și să privești în stânga și-n dreapta, să descoperi undeva un punct, să ți se pară că acolo se întâmplă ceva de care trebuie să știi neapărat și tu, să alergi, să plutești, să zbori acolo spre punctul acela nemișcat, mărindu-se cu cât te apropii de el și ajungând să constați că, de fapt, punctul e o masă uriașă de oameni, așteptând și ei ceva, cumva, după ce zburaseră și alergaseră pe străzi la fel ca și tine, ascultând o vorbă, întrebând, căutând, sperând."
Dragostea nu este ocolită și este tratată ca temă într-un mod particular: „- Dă-o-ncoace, cu defect cu tot, că nu-i bine nici să fiu prea frumos și fără defecte! – se alintă vlăjganul cu ochi albaștri, întinzând mâna spre cămașă, dar nimerind obrazul femeii pe care-l ciupi ușor, în joacă, parcă fără să vrea, parcă (…) o răzbunare blândă, plină de duioșie, ceva tainic plutind pe-acolo, în acele clipe de așteptare și de gând furat dintr-o tinerețe plecată nu de mult; nici ei singuri nu știau ce se întâmplase sau dacă se întâmplase ceva cu adevărat, oricum, femeia își ținea bărbatul mai departe prizonier, uitându-se lung la el, pufnind în râs."(„Madona și cămașa de duminică”)
„Madona și telefonul” reprezintă un tulburător omagiu adus actriței Gina Patrichi.
Arta narativă a lui Titel Constantinescu este susținută de talentul de a reda momente cheie, existențiale, de multe ori dramatice, dar și momente romantice, cu descrieri picturale demne de arta regizorală. Sunt teme diverse, cu abordări personale care dau distincție prozei și care ne îndreptățesc să afirmăm că această carte alături de celelalte, postum, vor realiza dimensiunile reale ale creației lui Titel Constantinescu.
Vasile Ghinea